ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3863/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3863/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursurilor de față, pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei,

constată următoarele:

Tribunalului București, secția I penală, la data de 5 aprilie 2013, sub nr.

13858/3/2013, petentul-condamnat S.A.A. (deținut în Arestul Secției 4 Poliție)

a solicitat contopirea pedepselor aplicate prin două hotărâri judecătorești, și

anume: Sentința penală nr. 126/F din 11 martie 2011 a Curții de Apel București

(prin care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare, pe care a

executat-o) și Decizia penală din data de 27 februarie 2012, pronunțată în

Dosarul nr. 3311/3/2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivarea cererii

condamnatul a invocat dispozițiile art. 449 și urm. C. proc. pen., solicitând

contopirea celor două pedepse "deoarece se referă la aceleași fapte

privind acte materiale diferite".

În dovedirea cererii

au fost depuse la dosarul cauzei: fișa de cazier judiciar reactualizată a

petentului-condamnat; copia Sentinței penale nr. 900 din 21 decembrie 2010 a

Tribunalului București, secția a II-a penală, însoțită de un referat întocmit

de către Biroul Executări Penale privind data, modalitatea rămânerii definitive

și stadiul executării pedepsei; un referat întocmit de către Biroul Executări

Penale al Curții de Apel București, secția a II-a penală, cu privire la

Sentința penală nr. 126 din 18 martie 2011.

Prin Sentința penală

nr. 315 din 19 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția I penală, s-a

dispus declinarea competenței în favoarea Curții de Apel București.

S-a reținut că,

potrivit art. 449 C. proc. pen., instanța competentă să dispună asupra

modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în

cazul când cel condamnat se află în stare de deținere ori în executarea

pedepsei la locul de muncă, instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție

se află locul de deținere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa.

S-a reținut că,

potrivit fișei de cazier judiciar eliberată de I.G.P.R. - Direcția Cazier

Judiciar, Statistică și Evidențe Operative la data de 15 aprilie 2013, în

România, petentul S.A.A. a fost condamnat prin două hotărâri judecătorești,

respectiv: prin Sentința penală nr. 900 din 21 decembrie 2010, pronunțată de

Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 3311/3/2009

(definitivă prin Decizia penală nr. 706/R din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția penală, la pedeapsa de 3 ani închisoare;

Mandatul de executare a pedepsei nr. 1630 din 27 februarie 2013) și prin

Sentința penală nr. 126 din 18 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 11006/2010 (definitivă prin

Decizia penală nr. 3650/R din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare; Mandatul de

executare a pedepsei nr. 150 din 19 octombrie 2011, din executarea căruia a

fost liberat condiționat conform Sentinței penale nr. 2301 din 13 septembrie

2012 a Judecătoriei Sectorului 4 București, cu un rest de 153 zile), în prezent

fiind încarcerat în Penitenciarul București - Rahova.

Tribunalul a apreciat

că, în soluționarea cererii de contopire a pedepselor formulate de

petentul-condamnat S.A.A., competența de soluționare îi revine Curții de Apel

București, secția penală, întrucât aceasta a pronunțat ultima hotărâre vizată

de contopire (în anul 2011), iar locul de deținere al petentului-condamnat

(Penitenciarul București - Rahova) se află în raza sa teritorială. S-a apreciat

că la stabilirea competenței s-a impus a fi avută în vedere "ultima

hotărâre" (cea din urmă hotărâre pronunțată), iar nu data la care acea

hotărâre a rămas definitivă.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr.

3185/2/2013.

Examinând cererea

condamnatului, prin prisma dispozițiilor ce reglementează instituția contopirii

pedepselor, s-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite dispozițiile art. 36

alin. (2) C. pen., raportat la dispozițiile art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b)

C. pen., în sensul că, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, s-a

constatat că aceeași persoană mai suferise o altă condamnare definitivă pentru

o infracțiune concurentă.

Astfel, prin Sentința

penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală, definitivă prin Decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a dispus condamnarea inculpatului S.A.A. la

pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare.

În baza acestei

sentințe s-a emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală Mandatul de

executare a pedepsei închisorii nr. 150 din 19 octombrie 2011.

Prin Sentința penală

nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală,

definitivă prin Decizia nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a dispus condamnarea inculpatului S.A.A. la pedeapsa de

3 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),

b) C. pen.

În baza acestei

sentințe a fost emis de către Tribunalul București Mandatul de executare a

pedepsei nr. 1630 din 27 februarie 2013.

Din analiza acestor

sentințe a rezultat că faptele pentru care s-a dispus condamnarea petentului

sunt concurente, fiind comise înainte ca acesta să fie condamnat definitiv

pentru vreuna dintre ele.

În consecință,

instanța, în baza art. 449 C. proc. pen., a admis cererea de contopire a

pedepselor formulată de condamnatul S.A.A., cu privire la pedepsele de 1 an și

4 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 126 din 18 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală

nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și

pedeapsa de 3 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a), b) C. pen., aplicată prin Sentința penală nr. 900 din 21 decembrie

2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia

nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În această situație

s-a dispus descontopirea pedepsei rezultante de 1 an și 4 luni închisoare

aplicată prin Sentința penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, în Dosarul penal nr. 11006/2/2010, definitivă

prin Decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în pedepsele componente de:

- 1 an și 4 luni

închisoare în baza art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, modificată și

aprobată prin Legea nr. 243/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- 1 an și 4 luni

închisoare în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 48 alin. (1) din Legea nr.

161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- 4 luni închisoare

în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 286 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.;

- 2 luni închisoare

în baza art. 26 raportat la art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen.;

- 2 luni închisoare

în baza art. 26 raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen.

De asemenea, s-a

dispus descontopirea pedepsei de 3 ani închisoare și 1 an interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. aplicată prin Sentința

penală nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a II-a

penală, în Dosarul nr. 3311/3/2009, definitivă prin Decizia nr. 706 din 27

februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în pedepsele componente

de:

- 2 ani închisoare,

pentru infracțiunea prevăzută de art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001,

modificată prin Legea nr. 243/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și

art. 320

1

alin. (1) și (7) C. proc. pen.;

- 2 ani închisoare

pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003

cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 și art. 320

1

alin. (1) și (7) C. proc. pen.;

- 2 ani și 6 luni

închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 48

alin. (1) din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și

art. 320

1

alin. (1) și (7) C. proc. pen.;

- 6 luni închisoare

pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 290 C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 320

1

alin. (1) și (7)

C. proc. pen.;

- 6 luni închisoare

pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 291 C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 320

1

alin. (1) și (7)

C. proc. pen.

Constatând că faptele

pentru care s-a dispus condamnarea petentului sunt concurente, în baza art. 36

alin. (2) C. pen. raportat la art. 33 lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 34 lit.

b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor sus-menționate, astfel cum au fost

repuse în individualitatea lor, urmând a se aplica condamnatului pedeapsa cea

mai grea, aceea de 2 ani și 6 luni închisoare, la care adaugă un spor de 8

luni, în total 3 ani și 2 luni închisoare și 1 an pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

S-a făcut aplicarea

art. 71 și art. 64 lit. a), teza a II-a și b) C. pen. și s-au menținut

celelalte dispoziții ale sentințelor penale sus-menționate.

În baza art. 36 alin.

(3) C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada executată de la data

de 13 august 2008 la 26 iunie 2009, de la 19 octombrie 2011 la 18 septembrie

2012 și de la 27 februarie 2013 la zi.

S-au anulat Mandatele

de executare a pedepselor nr. 150 din 19 octombrie 2011, emis de Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, și nr. 1630 din 27 februarie 2013, emis de

Tribunalul București, și s-a dispus emiterea unui nou mandat conform prezentei

sentințe.

sentințe au formulat în termen legal recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București și condamnatul S.A.A., aducând critici de nelegalitate și

netemeinicie.

Procurorul a criticat

sentința, invocând nelegalitatea ca urmare a nerespectării dispozițiilor

privind competența după materie cu ocazia soluționării cauzei, ceea ce atrage

incidența cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 1 C. proc.

pen.

S-a arătat în sensul

celor susținute că, potrivit art. 449 alin. (2) C. proc. pen., instanța

competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanța de executare a

ultimei hotărâri sau, în cazul în care cel condamnat se află în stare de

deținere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanța corespunzătoare

în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, unitatea

unde se execută pedeapsa.

Din analiza fișei de

cazier judiciar a petentului S.A.A., precum și din referatul Biroului de

executări penale al Curții de Apel București, a rezultat că urmare a

condamnării petentului prin Sentința penală nr. 126 din 18 martie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă prin Decizia penală nr. 3650

din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost emis

Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 150 din 19 octombrie 2011 de

către Curtea de Apel București (din executarea căruia a fost liberat

condiționat prin Sentința penală nr. 2301 din 13 septembrie 2012 a Judecătoriei

Sectorului 4 București, cu un rest de executat de 153 de zile), iar ca urmare a

condamnării aceluiași petent prin Sentința penală nr. 900 din 21 decembrie 2010

a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 706 din 27

februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost emis de către

Tribunalul București Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1630 din

27 februarie 2013.

La momentul

formulării cererii de contopire, petentul-condamnat se afla în executarea

pedepsei aplicate prin Sentința penală nr. 900 din 21 decembrie 2010 a

Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 706 din 27 februarie

2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind încarcerat în Penitenciarul

București - Rahova.

În raport de

dispozițiile art. 449 C. proc. pen., Tribunalul București, instanță sesizată

inițial, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apel București, în considerarea faptului că aceasta a pronunțat ultima hotărâre

vizată de contopire (în anul 2011, prin Sentința penală nr. 126 din 18 martie

2011), iar locul de deținere al petentului-condamnat (Penitenciarul București -

Rahova) se află în raza sa teritorială. S-a apreciat că la stabilirea

competenței s-a impus a fi avută în vedere "ultima hotărâre" (cea din

urmă hotărâre pronunțată), iar nu data la care acea hotărâre a rămas definitivă.

După înregistrarea

cauzei la Curtea de Apel București, secția a II-a penală, la termenul din data

de 28 mai 2013, procurorul de ședință a invocat excepția necompetenței

materiale a instanței, apreciind că ultima hotărâre de condamnare a petentului

S.A.A. este cea pronunțată de Tribunalul București, respectiv Sentința penală

nr. 900 din 21 decembrie 2010, definitivă prin Decizia penală nr. 706 din 27

februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și ca urmare a apariției

conflictului negativ de competență, a solicitat sesizarea Înaltei Curți de

Casație și Justiție pentru a hotărî asupra acestui conflict.

După deliberare,

Curtea de Apel București a respins excepția invocată de reprezentantul

Ministerului Public, considerând că cererea de contopire a pedepselor,

formulată de petentul S.A.A., este de competența Curții de Apel București, ca

instanță ce a pronunțat ultima hotărâre de condamnare a petentului.

Practic, în cauză,

Curtea de Apel București și-a însușit punctul de vedere al Tribunalului

București, și anume cel potrivit căruia, pentru soluționarea cererii de

contopire, la stabilirea competenței materiale, s-a avut în vedere data ultimei

hotărâri pronunțate, iar nu ultima hotărâre de condamnare ce a rămas

definitivă.

S-a considerat ca

fiind eronat raționamentul instanței, cel potrivit căruia la stabilirea

competenței de soluționare a cererii de contopire a pedepsei trebuie avută în

vedere ultima hotărâre pronunțată, iar nu ultima hotărâre rămasă definitivă.

Astfel, deși în

cuprinsul art. 449 alin. (2) C. proc. pen., legiuitorul folosește termenul de

"hotărâre", fără a menționa în mod expres ca aceasta să fie

definitivă, prin raportare la celelalte instituții ale Codului de procedură

penală (Executarea hotărârilor penale - hotărâri executorii, instanța de executare),

ale Codului penal (Pluralitatea de infracțiuni - concursul de infracțiuni),

precum și ale art. 449 alin. (1) C. proc. pen. ("(...) pe baza unei alte

hotărâri definitive (...)"), este evident că la soluționarea unei cereri

de contopire a pedepselor trebuie avute în vedere numai pedepsele aplicate prin

hotărâri definitive, pentru că doar acestea pot fi puse în executare și

implicit se poate aprecia asupra concursului de infracțiuni și ca atare

pedepsele pot fi contopite.

Așadar, în

continuarea acestui raționament, s-a constatat că ultima hotărâre a fost

pronunțată de Tribunalul București (Sentința penală nr. 900 din 21 decembrie

2010), care a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 706 din 27 februarie

2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și care s-a pus în executare,

potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. pen., de către Tribunalul București, ca

instanță de executare.

Hotărârea Curții de

Apel București (Sentința penală nr. 126), deși pronunțată la data de 18 martie

2011, a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 3650 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, la data de 18 octombrie 2011, deci înainte de rămânerea

definitivă la data de 27 februarie 2013 a Sentinței penale nr. 900 din 21

decembrie 2010 a Tribunalului București.

Rezultă așadar că

ultima hotărâre pronunțată, ce a fost avută în vedere la stabilirea competenței

materiale, este cea a Tribunalului București.

Pentru motivele mai

sus expuse, având în vedere dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. c)

și art. 385

9

alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei recurate, stabilirea competenței de soluționare a

cererii de contopire a pedepselor în favoarea Tribunalului București și

trimiterea cauzei pentru rejudecare de către această instanță.

Recurentul-condamnat

S.A.A. a criticat soluția pronunțată din perspectiva greșitei modalități de

rezolvare a cererii de contopire a pedepselor, învederând că a solicitat

reținerea în cauză a dispozițiilor art. 449 lit. c) C. proc. pen., ci nu a

dispozițiilor art. 449 lit. a) C. proc. pen. În acest sens, se arată că între

infracțiunile din fiecare hotărâre de condamnare există concurs, însă între

infracțiunile ce fac obiectul primei hotărâri și celei de-a doua hotărâri nu

există un concurs, fiind vorba de același set de infracțiuni săvârșite cu

aceeași ocazie și cu același scop.

A mai invocat

recurentul-condamnat aspectul nerespectării egalității de tratament cu ceilalți

inculpați ai cauzei, dar și nemotivarea hotărârii recurate.

Examinând legalitatea

și temeinicia sentinței recurate, prin prisma criticilor aduse, dar și în

conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și

ținând seama, în mod prioritar, de pretinsa incidență a dispozițiilor art. 385

9

pct. 1 C. proc. pen. - Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza propriului

demers analitic, expune:

Învestit cu

soluționarea unei cereri de contopire a pedepselor formulată de către

condamnatul S.A.A., Tribunalul București, secția I penală, prin Sentința penală

nr. 315 din 19 aprilie 2013 (Dosar nr. 13858/3/2013) a considerat că în cauză

competența de soluționare aparținea Curții de Apel București - admițând

excepția de necompetență materială din oficiu, în invocarea art. 42 C. proc.

pen. raportat la art. 449 alin. (2) C. proc. pen.

În urma declinării de

competență, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a procedat în

conformitate cu art. 449 C. proc. pen. la contopirea pedepselor aplicate

condamnatul S.A.A. - respectiv pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare prin

Sentința penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție și pedeapsa de 3 ani închisoare și 1 an

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),

b) C. pen. - prin Sentința penală nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului

București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia 706 din 27 februarie

2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - constatând că infracțiunile

pentru care petentul a fost condamnat prin cele două sentințe penale sunt

concurente.

În urma tehnicii de

descontopire a pedepselor evocate, instanța a făcut aplicarea art. 36 alin. (2)

C. pen. - art. 34 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen. și a stabilit pedeapsa

rezultantă la care a adăugat un spor de 8 luni, în total 3 ani și 2 luni

închisoare și 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a), b) C. pen., procedând la deducerea din pedeapsa aplicată a

perioadei executate și la anularea Mandatului de executare a pedepsei nr. 150

din 19 octombrie 2011 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, și nr.

1630 din 27 februarie 2013 a Tribunalului București și a dispus emiterea unui

nou mandat de executare a pedepsei.

În deplin acord cu

susținerile procurorului, Înalta Curte de Casație și Justiție, în corecta

interpretare a dispozițiilor ce reglementează competența instanței în

dispunerea asupra modificării pedepsei - art. 449 alin. (2) C. proc. pen. -

constată că ultima hotărâre pronunțată și care se impunea a fi avută în vedere

la stabilirea competenței materiale este cea a Tribunalului București (Sentința

penală nr. 900 din 21 decembrie 2010).

Astfel, se reține că

la momentul formulării cererii de contopire, petentul-condamnat se afla în

executarea pedepsei aplicate prin Sentința penală nr. 900 din 21 decembrie 2010

a Tribunalului București (definitivă prin Decizia nr. 706 din 27 februarie 2013

a Înaltei Curți de Casație și Justiție), fiind încarcerat în Penitenciarul

București - Rahova.

Atât Tribunalul

București - în declinarea competenței de soluționare a cererii de contopire a

pedepselor formulate, cât și Curtea de Apel București în aprecierea făcută

conform căreia competența îi aparține, au dat o greșită interpretare

dispozițiilor art. 449 C. proc. pen., concluzionând că în stabilirea

competenței în materie, criteriul de care trebuie ținut seama este acela al

ultimei hotărâri pronunțate, și nu cel al ultimei hotărâri rămase definitive.

Este de domeniul

evidenței că în sfera instituției modificării de pedepse, în accepțiunea art.

449 C. proc. pen., ca și în aceea a executării hotărârilor penale, termenul de

"hotărâre" nu se poate referi decât la o hotărâre definitivă,

întrucât doar într-o asemenea situație se pune problema punerii în executare și

implicit se poate aprecia asupra concursului de infracțiuni și, în consecință,

a pedepselor supuse contopirii.

În raport cu cauza de

față, ultima hotărâre a fost pronunțată de Tribunalul București (Sentința

penală nr. 900 din 21 decembrie 2010, definitivă prin Decizia nr. 706 din 27

februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar Sentința penală nr.

126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București a rămas definitivă prin

Decizia nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

deci înainte de rămânerea definitivă a hotărârii Tribunalului București).

În consecință, ultima

hotărâre pronunțată ce trebuie avută în vedere la stabilirea competenței

materiale este cea a Tribunalului București.

În virtutea

considerentelor expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite

recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, dar și recursul

condamnatului, însă pentru argumentele înfățișate, și nu a criticilor formulate

de acesta.

Se va dispune casarea

sentinței penale atacate și trimiterea cauzei spre soluționare la Tribunalul

București.

Se va constata că

recurentul-intimat-condamnat S.A.A. se află în executarea pedepselor pentru

care s-au emis Mandatele de executare nr. 150 din 19 octombrie 2011 de Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, și nr. 1630 din 27 februarie 2013 de

Tribunalul București.

Onorariul parțial

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-intimat-condamnat

S.A.A., în sumă de 25 RON, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul

interpretului de limbă arabă se va suporta din fondul Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Cheltuielile

judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și recurentul-intimat-condamnat

S.A.A. împotriva Sentinței penale nr. 250 din 31 mai 2013 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală.

Casează sentința

penală atacată și trimite cauza spre soluționare la Tribunalul București.

Constată că

recurentul-intimat-condamnat S.A.A. se află în executarea pedepselor pentru

care s-au emis Mandatele de executare nr. 150 din 19 octombrie 2011 de Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, și nr. 1630 din 27 februarie 2013 de

Tribunalul București.

Onorariul parțial cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-intimat-condamnat S.A.A., în

sumă de 25 RON, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Onorariul

interpretului de limbă arabă se va suporta din fondul Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Cheltuielile

judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 5 decembrie 2013.

Procesat

de GGC - AZ