ÎCCJ, decizie (scj.ro #83730)

Modificări de pedepse. Instanța competentă Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Executarea hotărârilor penale Indice alfabetic: Drept procesual penal - modificări de pedepse C. proc. pen., art. 449 alin. (2) În conformitate cu dispozițiile art. 449 alin. (2) C. proc. pen., instanța competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deținere, instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Prin „ultima hotărâre”, în sensul dispozițiilor art. 449 alin. (2) C. proc. pen., se înțelege ultima hotărâre rămasă definitivă, iar nu ultima hotărâre pronunțată în primă instanță.

În consecință, în cazul a două hotărâri definitive, instanța competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri rămase definitive sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deținere, instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere, chiar dacă ultima hotărâre rămasă definitivă a fost pronunțată în primă instanță înainte de prima hotărâre rămasă definitivă. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3863 din 5 decembrie 2013 1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția I penală, la data de 5 aprilie 2013, petentul-condamnat S.A.

a solicitat contopirea pedepselor aplicate prin două hotărâri judecătorești, și anume: sentința penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București (prin care a fost condamnat la pedeapsa de un an și 4 luni închisoare, pe care a executat-o) și decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin sentința nr. 315 din 19 aprilie 2013 a Tribunalului București, Secția I penală, s-a dispus declinarea competenței în favoarea Curții de Apel București. S-a reținut că, potrivit art. 449 C. proc. pen., instanța competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deținere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa.

S-a reținut că, potrivit fișei de cazier judiciar, petentul S.A. a fost condamnat prin două hotărâri judecătorești, respectiv: prin sentința nr. 900 din 21 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a penală (definitivă prin decizia nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, la pedeapsa de 3 ani închisoare) și prin sentința nr. 126 din 18 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală (definitivă prin decizia nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, la pedeapsa de un an și 4 luni închisoare, din executarea căreia a fost liberat condiționat conform sentinței penale nr. 2301 din 13 septembrie 2012 a Judecătoriei Sectorului 4 București, cu un rest de 153 zile), în prezent fiind încarcerat în Penitenciarul București Rahova.

Tribunalul a apreciat că, în soluționarea cererii de contopire a pedepselor formulată de petentul-condamnat S.A., competența de soluționare îi revine Curții de Apel București, întrucât aceasta a pronunțat ultima hotărâre vizată de contopire (în anul 2011), iar locul de deținere al petentului-condamnat (Penitenciarul București Rahova) se află în raza sa teritorială. S-a apreciat că la stabilirea competenței s-a impus a fi avută în vedere „ultima hotărâre” (cea din urmă hotărâre pronunțată), iar nu data la care acea hotărâre a rămas definitivă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a II-a penală.

Examinând cererea condamnatului, prin prisma dispozițiilor ce reglementează instituția contopirii pedepselor, s-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite dispozițiile art. 36 alin. (2) C. pen., raportat la dispozițiile art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., în sensul că, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, s-a constatat că aceeași persoană mai suferise o altă condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă. Astfel, prin sentința nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de un an și 4 luni închisoare.

În baza acestei sentințe s-a emis de către Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 150 din 19 octombrie 2011. Prin sentința nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului București, Secția a Il-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de 3 ani închisoare și un an interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. În baza acestei sentințe a fost emis de către Tribunalul București mandatul de executare a pedepsei nr. 1630 din 27 februarie 2013. Din analiza acestor sentințe a rezultat că faptele pentru care s-a dispus condamnarea petentului sunt concurente, fiind comise înainte ca acesta să fie condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele.

În consecință, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, prin sentința nr. 250 din 31 mai 2013, în baza art. 449 C. proc. pen., a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul S.A., cu privire la pedeapsa de un an și 4 luni închisoare aplicată prin sentința nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și pedeapsa de 3 ani închisoare și un an interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., aplicată prin sentința nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În această situație, s-a dispus descontopirea pedepsei rezultante de un an și 4 luni închisoare aplicată prin sentința nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în pedepsele componente. De asemenea, s-a dispus descontopirea pedepsei de 3 ani închisoare și un an interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., aplicată prin sentința nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în pedepsele componente.

Constatând că faptele pentru care s-a dispus condamnarea petentului sunt concurente, în baza art. 36 alin. (2) C. pen. raportat la art. 33 lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor, astfel cum au fost repuse în individualitatea lor, urmând a se aplica condamnatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani și 6 luni închisoare, la care adaugă un spor de 8 luni, în total 3 ani și 2 luni închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentințelor penale menționate.

În baza art. 36 alin. (3) C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada executată de la data de 13 august 2008 la 26 iunie 2009, de la 19 octombrie 2011 la 18 septembrie 2012 și de la 27 februarie 2013 la zi. S-au anulat mandatele de executare a pedepselor și s-a dispus emiterea unui nou mandat conform prezentei sentințe. 2. Împotriva acestei sentințe au formulat în termen legal recursuri procurorul și condamnatul S.A., aducând critici de nelegalitate și netemeinicie. Procurorul a criticat sentința, invocând nelegalitatea, ca urmare a nerespectării dispozițiilor privind competența după materie cu ocazia soluționării cauzei, ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 1 C. proc.

pen. Recurentul condamnat S.A. a criticat soluția pronunțată din perspectiva greșitei modalități de rezolvare a cererii de contopire a pedepselor, învederând că a solicitat reținerea în cauză a dispozițiilor art. 449 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., și nu a dispozițiilor art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Examinând legalitatea și temeinicia sentinței recurate, prin prisma criticilor aduse, dar și în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. și ținând seama, în mod prioritar, de pretinsa incidență a dispozițiilor art. 385 9 alin. (1) pct. 1 C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza propriului demers analitic, expune: Învestit cu soluționarea unei cereri de contopire a pedepselor formulată de către condamnatul S.A., Tribunalul București, Secția I penală, prin sentința nr. 315 din 19 aprilie 2013, a considerat că în cauză competența de soluționare aparținea Curții de Apel București - admițând excepția de necompetență materială din oficiu, în invocarea art. 42 C. proc. pen. raportat la art. 449 alin. (2) C. proc. pen. În urma declinării de competență, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a procedat în conformitate cu art. 449 C. proc. pen. la contopirea pedepselor aplicate condamnatul S.A.

- respectiv pedeapsa de un an și 4 luni închisoare aplicată prin sentința nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și pedeapsa de 3 ani închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. aplicată prin sentința nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - constatând că infracțiunile pentru care petentul a fost condamnat prin cele două sentințe penale sunt concurente.

În urma tehnicii de descontopire a pedepselor evocate, instanța a făcut aplicarea art. 36 alin. (2) C. pen., art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și a stabilit pedeapsa rezultantă la care a adăugat un spor de 8 luni, în total 3 ani și 2 luni închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., procedând la deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei executate și la anularea mandatelor de executare a pedepselor și a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei. În deplin acord cu susținerile procurorului, Înalta Curte de Casație și Justiție, în corecta interpretare a dispozițiilor ce reglementează competența instanței în dispunerea asupra modificării pedepsei - art. 449 alin. (2) C. proc.

pen. - constată că ultima hotărâre pronunțată și care se impunea a fi avută în vedere la stabilirea competenței materiale este cea a Tribunalului București (sentința penală nr. 900 din 21 decembrie 2010). Astfel, se reține că la momentul formulării cererii de contopire, petentul condamnat se afla în executarea pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului București (definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), fiind încarcerat în Penitenciarul București Rahova. Atât Tribunalul București, în declinarea competenței de soluționare a cererii de contopire a pedepselor formulată, cât și Curtea de Apel București, în aprecierea făcută conform căreia competența îi aparține, au dat o greșită interpretare dispozițiilor art. 449 C. proc.

pen., concluzionând că în stabilirea competenței în materie criteriul de care trebuie ținut seama este acela al ultimei hotărâri pronunțate și nu cel al ultimei hotărâri rămase definitivă. Este de domeniul evidenței că în sfera instituției modificării de pedepse, în accepțiunea art. 449 C. proc. pen., ca și în aceea a executării hotărârilor penale, termenul de „hotărâre” nu se poate referi decât la o hotărâre definitivă, întrucât doar într-o asemenea situație se pune problema punerii în executare și, implicit, se poate aprecia asupra concursului de infracțiuni și, în consecință, a pedepselor supuse contopirii.

În raport cu cauza de față, ultima hotărâre a fost pronunțată de Tribunalul București (sentința penală nr. 900 din 21 decembrie 2010, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar sentința penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București a rămas definitivă prin decizia nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deci înainte de rămânerea definitivă a hotărârii Tribunalului București). În consecință, ultima hotărâre pronunțată ce trebuie avută în vedere la stabilirea competenței materiale este cea a Tribunalului București. În virtutea considerentelor expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de procuror și recurentul intimat condamnat S.A. împotriva sentinței nr. 250 din 31 mai 2013 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, a casat sentința penală atacată și a trimis cauza spre soluționare la Tribunalul București.