ÎCCJ, decizie (scj.ro #83730)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83730) (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Modificări de pedepse. Instanța
competentă
Cuprins
pe materii:
Drept procesual penal. Partea specială.
Executarea hotărârilor penale
Indice
alfabetic:
Drept procesual penal
-
modificări
de pedepse
C.
proc. pen.,
art. 449 alin. (2)
În conformitate cu
dispozițiile art. 449 alin. (2) C. proc. pen., instanța competentă să dispună
asupra modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau,
în cazul când cel condamnat se află în stare de deținere, instanța
corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Prin
„ultima hotărâre”, în sensul dispozițiilor art. 449 alin. (2) C. proc. pen., se
înțelege ultima hotărâre rămasă definitivă, iar nu ultima hotărâre pronunțată
în primă instanță.
În consecință, în
cazul a două hotărâri definitive, instanța competentă să dispună asupra
modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri rămase
definitive sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deținere,
instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere,
chiar dacă ultima hotărâre rămasă definitivă a fost pronunțată în primă
instanță înainte de prima hotărâre rămasă definitivă.
I.C.C.J., Secția penală,
decizia nr. 3863 din 5 decembrie 2013
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția I penală, la data
de 5 aprilie 2013, petentul-condamnat S.A. a solicitat contopirea pedepselor
aplicate prin două hotărâri judecătorești, și anume: sentința penală nr. 126
din 18 martie 2011 a Curții de Apel București (prin care a fost condamnat la
pedeapsa de un an și 4 luni închisoare, pe care a executat-o) și decizia penală
nr. 706 din 27 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție.
Prin
sentința nr. 315 din 19 aprilie 2013 a Tribunalului București, Secția I penală,
s-a dispus declinarea competenței în favoarea Curții de Apel București.
S-a
reținut că, potrivit art. 449 C. proc. pen., instanța competentă să dispună asupra
modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în
cazul când cel condamnat se află în stare de deținere ori în executarea
pedepsei la locul de muncă, instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție
se află locul de deținere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa.
S-a
reținut că, potrivit fișei de cazier judiciar, petentul S.A. a fost condamnat
prin două hotărâri judecătorești, respectiv: prin sentința nr. 900 din 21
decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a penală
(definitivă prin decizia nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, la pedeapsa de 3 ani închisoare) și prin
sentința nr. 126 din 18 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București,
Secția a II-a penală (definitivă prin decizia nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, la pedeapsa de un an și 4 luni
închisoare, din executarea căreia a fost liberat condiționat conform sentinței
penale nr. 2301 din 13 septembrie 2012 a Judecătoriei Sectorului 4 București, cu un rest de 153 zile), în prezent fiind încarcerat în Penitenciarul
București Rahova.
Tribunalul
a apreciat că, în soluționarea cererii de contopire a pedepselor formulată de
petentul-condamnat S.A., competența de soluționare îi revine Curții de Apel
București, întrucât aceasta a pronunțat ultima hotărâre vizată de contopire (în
anul
2011),
iar locul de deținere al
petentului-condamnat (Penitenciarul București Rahova) se află în raza sa
teritorială. S-a apreciat că la stabilirea competenței s-a impus a fi avută în
vedere „ultima hotărâre” (cea din urmă hotărâre pronunțată), iar nu data la
care acea hotărâre a rămas definitivă.
Cauza a
fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a II-a penală.
Examinând
cererea condamnatului, prin prisma dispozițiilor ce reglementează instituția
contopirii pedepselor, s-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite
dispozițiile art. 36 alin. (2) C. pen., raportat la dispozițiile art. 33 lit.
a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., în sensul că, după ce o hotărâre de
condamnare a rămas definitivă, s-a constatat că aceeași persoană mai suferise o
altă condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă.
Astfel,
prin sentința nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de
un an și 4 luni închisoare.
În baza
acestei sentințe s-a emis de către Curtea de Apel București, Secția a II-a
penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 150 din 19 octombrie
2011.
Prin
sentința nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului București, Secția a Il-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de
3 ani închisoare și un an interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin.
(1) lit. a) și b) C. pen.
În baza
acestei sentințe a fost emis de către Tribunalul București mandatul de
executare a pedepsei nr. 1630 din 27 februarie 2013.
Din
analiza acestor sentințe a rezultat că faptele pentru care s-a dispus
condamnarea petentului sunt concurente, fiind comise înainte ca acesta să fie
condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele.
În
consecință, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, prin sentința nr.
250 din 31 mai 2013, în baza art. 449 C. proc. pen., a admis cererea de
contopire a pedepselor formulată de condamnatul S.A., cu privire la pedeapsa de
un an și 4 luni închisoare aplicată prin sentința nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18
octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și pedeapsa de 3 ani
închisoare și un an interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1)
lit. a) și b) C. pen., aplicată prin sentința nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27
februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În
această situație, s-a dispus descontopirea pedepsei rezultante de un an și 4
luni închisoare aplicată prin sentința nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18
octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în pedepsele componente.
De
asemenea, s-a dispus descontopirea pedepsei de 3 ani închisoare și un an
interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.,
aplicată prin sentința nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27
februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în pedepsele componente.
Constatând
că faptele pentru care s-a dispus condamnarea petentului sunt concurente, în
baza art. 36 alin. (2) C. pen. raportat la art. 33 lit. a) C. pen. cu aplicarea
art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor, astfel cum
au fost repuse în individualitatea lor, urmând a se aplica condamnatului
pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani și 6 luni închisoare, la care adaugă un
spor de 8 luni, în total 3 ani și 2 luni închisoare și un an pedeapsa
complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)
și b) C. pen.
S-a
făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.
S-au
menținut celelalte dispoziții ale sentințelor penale menționate.
În baza
art. 36 alin. (3) C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada
executată de la data de 13 august 2008 la 26 iunie 2009, de la 19 octombrie
2011 la 18 septembrie 2012 și de la 27 februarie 2013 la zi.
S-au
anulat mandatele de executare a pedepselor și s-a dispus emiterea unui nou mandat
conform prezentei sentințe.
2.
Împotriva acestei sentințe au formulat în termen legal recursuri procurorul și
condamnatul S.A., aducând critici de nelegalitate și netemeinicie.
Procurorul
a criticat sentința, invocând nelegalitatea, ca urmare a nerespectării
dispozițiilor privind competența după materie cu ocazia soluționării cauzei,
ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut în art. 385
9
alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.
Recurentul
condamnat S.A. a criticat soluția pronunțată din perspectiva greșitei
modalități de rezolvare a cererii de contopire a pedepselor, învederând că a
solicitat reținerea în cauză a dispozițiilor art. 449 alin. (1) lit. c) C.
proc. pen., și nu a dispozițiilor art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Examinând
legalitatea și temeinicia sentinței recurate, prin prisma criticilor aduse, dar
și în conformitate cu dispozițiile art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen.
și ținând seama, în mod prioritar, de pretinsa incidență a dispozițiilor art.
385
9
alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și
Justiție, în baza propriului demers analitic, expune:
Învestit
cu soluționarea unei cereri de contopire a pedepselor formulată de către
condamnatul S.A., Tribunalul București, Secția I penală, prin sentința nr. 315
din 19 aprilie 2013, a considerat că în cauză competența de soluționare
aparținea Curții de Apel București - admițând excepția de necompetență
materială din oficiu, în invocarea art. 42 C. proc. pen. raportat la art. 449 alin. (2) C. proc. pen.
În urma
declinării de competență, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a
procedat în conformitate cu art. 449 C. proc. pen. la contopirea pedepselor
aplicate condamnatul S.A. - respectiv pedeapsa de un an și 4 luni închisoare
aplicată prin sentința nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18
octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și pedeapsa de 3 ani
închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute
în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. aplicată prin sentința nr. 900 din
21 decembrie 2010 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, definitivă
prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - constatând că infracțiunile pentru care petentul a fost
condamnat prin cele două sentințe penale sunt concurente.
În urma
tehnicii de descontopire a pedepselor evocate, instanța a făcut aplicarea art.
36 alin. (2) C. pen., art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și a
stabilit pedeapsa rezultantă la care a adăugat un spor de 8 luni, în total 3
ani și 2 luni închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii
drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., procedând la
deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei executate și la anularea mandatelor
de executare a pedepselor și a dispus emiterea unui nou mandat de executare a
pedepsei.
În
deplin acord cu susținerile procurorului, Înalta Curte de Casație și Justiție,
în corecta interpretare a dispozițiilor ce reglementează competența instanței
în dispunerea asupra modificării pedepsei - art. 449 alin. (2) C. proc. pen. -
constată că ultima hotărâre pronunțată și care se impunea a fi avută în vedere
la stabilirea competenței materiale este cea a Tribunalului București (sentința
penală nr. 900 din 21 decembrie 2010).
Astfel,
se reține că la momentul formulării cererii de contopire, petentul condamnat se
afla în executarea pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 900 din 21
decembrie 2010 a Tribunalului București (definitivă prin decizia penală nr. 706
din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), fiind încarcerat
în Penitenciarul București Rahova.
Atât
Tribunalul București, în declinarea competenței de soluționare a cererii de
contopire a pedepselor formulată, cât și Curtea de Apel București, în
aprecierea făcută conform căreia competența îi aparține, au dat o greșită
interpretare dispozițiilor art. 449 C. proc. pen., concluzionând că în
stabilirea competenței în materie criteriul de care trebuie ținut seama este
acela al ultimei hotărâri pronunțate și nu cel al ultimei hotărâri rămase
definitivă.
Este de
domeniul evidenței că în sfera instituției modificării de pedepse, în
accepțiunea art. 449 C. proc. pen., ca și în aceea a executării hotărârilor
penale, termenul de „hotărâre” nu se poate referi decât la o hotărâre
definitivă, întrucât doar într-o asemenea situație se pune problema punerii în
executare și, implicit, se poate aprecia asupra concursului de infracțiuni și,
în consecință, a pedepselor supuse contopirii.
În
raport cu cauza de față, ultima hotărâre a fost pronunțată de Tribunalul
București (sentința penală nr. 900 din 21 decembrie 2010, definitivă prin
decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar sentința penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București a rămas definitivă prin decizia nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deci înainte de rămânerea definitivă a hotărârii Tribunalului
București).
În
consecință, ultima hotărâre pronunțată ce trebuie avută în vedere la stabilirea
competenței materiale este cea a Tribunalului București.
În
virtutea considerentelor expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 385
15
pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursurile declarate de procuror și recurentul intimat condamnat S.A.
împotriva sentinței nr. 250 din 31 mai 2013 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, a casat sentința penală atacată și a trimis cauza spre
soluționare la Tribunalul București.