ÎCCJ, decizie (scj.ro #83730)

Modificări de pedepse. Instanța

competentă

Cuprins

pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială.

Executarea hotărârilor penale

Indice

alfabetic:

Drept procesual penal

-

modificări

de pedepse

C.

proc. pen.,

art. 449 alin. (2)

În conformitate cu

dispozițiile art. 449 alin. (2) C. proc. pen., instanța competentă să dispună

asupra modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau,

în cazul când cel condamnat se află în stare de deținere, instanța

corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Prin

„ultima hotărâre”, în sensul dispozițiilor art. 449 alin. (2) C. proc. pen., se

înțelege ultima hotărâre rămasă definitivă, iar nu ultima hotărâre pronunțată

în primă instanță.

În consecință, în

cazul a două hotărâri definitive, instanța competentă să dispună asupra

modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri rămase

definitive sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deținere,

instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere,

chiar dacă ultima hotărâre rămasă definitivă a fost pronunțată în primă

instanță înainte de prima hotărâre rămasă definitivă.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 3863 din 5 decembrie 2013

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția I penală, la data

de 5 aprilie 2013, petentul-condamnat S.A. a solicitat contopirea pedepselor

aplicate prin două hotărâri judecătorești, și anume: sentința penală nr. 126

din 18 martie 2011 a Curții de Apel București (prin care a fost condamnat la

pedeapsa de un an și 4 luni închisoare, pe care a executat-o) și decizia penală

nr. 706 din 27 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Prin

sentința nr. 315 din 19 aprilie 2013 a Tribunalului București, Secția I penală,

s-a dispus declinarea competenței în favoarea Curții de Apel București.

S-a

reținut că, potrivit art. 449 C. proc. pen., instanța competentă să dispună asupra

modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în

cazul când cel condamnat se află în stare de deținere ori în executarea

pedepsei la locul de muncă, instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție

se află locul de deținere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa.

S-a

reținut că, potrivit fișei de cazier judiciar, petentul S.A. a fost condamnat

prin două hotărâri judecătorești, respectiv: prin sentința nr. 900 din 21

decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a penală

(definitivă prin decizia nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, la pedeapsa de 3 ani închisoare) și prin

sentința nr. 126 din 18 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

Secția a II-a penală (definitivă prin decizia nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, la pedeapsa de un an și 4 luni

închisoare, din executarea căreia a fost liberat condiționat conform sentinței

penale nr. 2301 din 13 septembrie 2012 a Judecătoriei Sectorului 4 București, cu un rest de 153 zile), în prezent fiind încarcerat în Penitenciarul

București Rahova.

Tribunalul

a apreciat că, în soluționarea cererii de contopire a pedepselor formulată de

petentul-condamnat S.A., competența de soluționare îi revine Curții de Apel

București, întrucât aceasta a pronunțat ultima hotărâre vizată de contopire (în

anul

2011),

iar locul de deținere al

petentului-condamnat (Penitenciarul București Rahova) se află în raza sa

teritorială. S-a apreciat că la stabilirea competenței s-a impus a fi avută în

vedere „ultima hotărâre” (cea din urmă hotărâre pronunțată), iar nu data la

care acea hotărâre a rămas definitivă.

Cauza a

fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a II-a penală.

Examinând

cererea condamnatului, prin prisma dispozițiilor ce reglementează instituția

contopirii pedepselor, s-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite

dispozițiile art. 36 alin. (2) C. pen., raportat la dispozițiile art. 33 lit.

a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., în sensul că, după ce o hotărâre de

condamnare a rămas definitivă, s-a constatat că aceeași persoană mai suferise o

altă condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă.

Astfel,

prin sentința nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de

un an și 4 luni închisoare.

În baza

acestei sentințe s-a emis de către Curtea de Apel București, Secția a II-a

penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 150 din 19 octombrie

2011.

Prin

sentința nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului București, Secția a Il-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de

3 ani închisoare și un an interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin.

(1) lit. a) și b) C. pen.

În baza

acestei sentințe a fost emis de către Tribunalul București mandatul de

executare a pedepsei nr. 1630 din 27 februarie 2013.

Din

analiza acestor sentințe a rezultat că faptele pentru care s-a dispus

condamnarea petentului sunt concurente, fiind comise înainte ca acesta să fie

condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele.

În

consecință, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, prin sentința nr.

250 din 31 mai 2013, în baza art. 449 C. proc. pen., a admis cererea de

contopire a pedepselor formulată de condamnatul S.A., cu privire la pedeapsa de

un an și 4 luni închisoare aplicată prin sentința nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18

octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și pedeapsa de 3 ani

închisoare și un an interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1)

lit. a) și b) C. pen., aplicată prin sentința nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27

februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În

această situație, s-a dispus descontopirea pedepsei rezultante de un an și 4

luni închisoare aplicată prin sentința nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18

octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în pedepsele componente.

De

asemenea, s-a dispus descontopirea pedepsei de 3 ani închisoare și un an

interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.,

aplicată prin sentința nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27

februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în pedepsele componente.

Constatând

că faptele pentru care s-a dispus condamnarea petentului sunt concurente, în

baza art. 36 alin. (2) C. pen. raportat la art. 33 lit. a) C. pen. cu aplicarea

art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor, astfel cum

au fost repuse în individualitatea lor, urmând a se aplica condamnatului

pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani și 6 luni închisoare, la care adaugă un

spor de 8 luni, în total 3 ani și 2 luni închisoare și un an pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

și b) C. pen.

S-a

făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

S-au

menținut celelalte dispoziții ale sentințelor penale menționate.

În baza

art. 36 alin. (3) C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada

executată de la data de 13 august 2008 la 26 iunie 2009, de la 19 octombrie

2011 la 18 septembrie 2012 și de la 27 februarie 2013 la zi.

S-au

anulat mandatele de executare a pedepselor și s-a dispus emiterea unui nou mandat

conform prezentei sentințe.

2.

Împotriva acestei sentințe au formulat în termen legal recursuri procurorul și

condamnatul S.A., aducând critici de nelegalitate și netemeinicie.

Procurorul

a criticat sentința, invocând nelegalitatea, ca urmare a nerespectării

dispozițiilor privind competența după materie cu ocazia soluționării cauzei,

ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.

Recurentul

condamnat S.A. a criticat soluția pronunțată din perspectiva greșitei

modalități de rezolvare a cererii de contopire a pedepselor, învederând că a

solicitat reținerea în cauză a dispozițiilor art. 449 alin. (1) lit. c) C.

proc. pen., și nu a dispozițiilor art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Examinând

legalitatea și temeinicia sentinței recurate, prin prisma criticilor aduse, dar

și în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.

și ținând seama, în mod prioritar, de pretinsa incidență a dispozițiilor art.

385

9

alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și

Justiție, în baza propriului demers analitic, expune:

Învestit

cu soluționarea unei cereri de contopire a pedepselor formulată de către

condamnatul S.A., Tribunalul București, Secția I penală, prin sentința nr. 315

din 19 aprilie 2013, a considerat că în cauză competența de soluționare

aparținea Curții de Apel București - admițând excepția de necompetență

materială din oficiu, în invocarea art. 42 C. proc. pen. raportat la art. 449 alin. (2) C. proc. pen.

În urma

declinării de competență, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a

procedat în conformitate cu art. 449 C. proc. pen. la contopirea pedepselor

aplicate condamnatul S.A. - respectiv pedeapsa de un an și 4 luni închisoare

aplicată prin sentința nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18

octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și pedeapsa de 3 ani

închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. aplicată prin sentința nr. 900 din

21  decembrie 2010 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, definitivă

prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - constatând că infracțiunile pentru care petentul a fost

condamnat prin cele două sentințe penale sunt concurente.

În urma

tehnicii de descontopire a pedepselor evocate, instanța a făcut aplicarea art.

36 alin. (2) C. pen., art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și a

stabilit pedeapsa rezultantă la care a adăugat un spor de 8 luni, în total 3

ani și 2 luni închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., procedând la

deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei executate și la anularea mandatelor

de executare a pedepselor și a dispus emiterea unui nou mandat de executare a

pedepsei.

În

deplin acord cu susținerile procurorului, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în corecta interpretare a dispozițiilor ce reglementează competența instanței

în dispunerea asupra modificării pedepsei - art. 449 alin. (2) C. proc. pen. -

constată că ultima hotărâre pronunțată și care se impunea a fi avută în vedere

la stabilirea competenței materiale este cea a Tribunalului București (sentința

penală nr. 900 din 21 decembrie 2010).

Astfel,

se reține că la momentul formulării cererii de contopire, petentul condamnat se

afla în executarea pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 900 din 21

decembrie 2010 a Tribunalului București (definitivă prin decizia penală nr. 706

din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), fiind încarcerat

în Penitenciarul București Rahova.

Atât

Tribunalul București, în declinarea competenței de soluționare a cererii de

contopire a pedepselor formulată, cât și Curtea de Apel București, în

aprecierea făcută conform căreia competența îi aparține, au dat o greșită

interpretare dispozițiilor art. 449 C. proc. pen., concluzionând că în

stabilirea competenței în materie criteriul de care trebuie ținut seama este

acela al ultimei hotărâri pronunțate și nu cel al ultimei hotărâri rămase

definitivă.

Este de

domeniul evidenței că în sfera instituției modificării de pedepse, în

accepțiunea art. 449 C. proc. pen., ca și în aceea a executării hotărârilor

penale, termenul de „hotărâre” nu se poate referi decât la o hotărâre

definitivă, întrucât doar într-o asemenea situație se pune problema punerii în

executare și, implicit, se poate aprecia asupra concursului de infracțiuni și,

în consecință, a pedepselor supuse contopirii.

În

raport cu cauza de față, ultima hotărâre a fost pronunțată de Tribunalul

București (sentința penală nr. 900 din 21 decembrie 2010, definitivă prin

decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar sentința penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București a rămas definitivă prin decizia nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deci înainte de rămânerea definitivă a hotărârii Tribunalului

București).

În

consecință, ultima hotărâre pronunțată ce trebuie avută în vedere la stabilirea

competenței materiale este cea a Tribunalului București.

În

virtutea considerentelor expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile declarate de procuror și recurentul intimat condamnat S.A.

împotriva sentinței nr. 250 din 31 mai 2013 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, a casat sentința penală atacată și a trimis cauza spre

soluționare la Tribunalul București.