ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3365/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3365/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului penal de față, constată

următoarele:

Prin

sentința penală nr. 308 din 17 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția I penală,

a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

privind privind transferul persoanei condamnate A.G., într-un penitenciar din România.

În

baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare

au rămas în sarcina statului.

Onorariul, parțial, cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu, în cuantum de 80 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut că la data de 28 martie 2010 sub nr. 2401/2/2010, s-a înregistrat

rezoluția nr. 3070/II-5/2012 din 12 martie 2013 prin care Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București a sesizat această instanță în vederea recunoașterii sentinței

penală din 27 ianuarie 2006 pronunțată în Dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei

prin care numitul A.G. a fost condamnat la pedeapsa cu detențiunea pe viață pentru

săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 1965 capitolul 71 din Legea

referitoare la infracțiunea de omor din 1965, rămasă definitivă la data de 27

ianuarie 2006 și punerii în executare a acesteia, în conformitate cu disp. art.

145 sau art. 146 din Legea nr. 302/2004 modificată.

În

motivarea rezoluției s-a arătat că prin adresa din 08

octombrie 2012, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare

Judiciară, Serviciul Cooperare Judiciară Internațională în Materie Penală a transmis

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 302/2004 republicată, cererea formulată de Ministerul Justiției din Marea

Britanie prin care se solicită transferarea persoanei condamnate A.G., în prezent

deținut în Penitenciarul B. din Marea Britanie, într-un penitenciar din România

în vederea continuării executării pedepsei cu detențiunea pe viată aplicată de către

instanțele din statul solicitant.

Cererea formulată de autoritățile judiciare

din Marea Britanie a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg

în anul 1983, respectiv copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea de

condamnare, de pe dispozițiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării

deja executate, declarația prin care persoana condamnată a consimțit la transferarea

într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei.

În

urma verificărilor efectuate, Ministerul Administrației și

Internelor -Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date,

a comunicat prin adresa din data de 01 noiembrie 2012, că numitul A.G.

Din adresa din data de 30 octombrie 2012

a Ministerului Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte a

rezultat că numitul A.G. este cetățean român și este posesor al pașaportului emis

la 28 august 2002 de Bacău.

S-a constatat că este astfel îndeplinită

condiția prev. de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004 republicată.

Din informațiile și documentele comunicate

de statul de condamnare, în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor

condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, rezultă următoarele:

Prin sentința penală din 27 ianuarie 2006

pronunțată în Dosarul nr. T20057149, Tribunalul Coroanei a condamnat pe numitul

A.G. la pedeapsa cu detențiunea pe viață pentru săvârșirea infracțiunii de omor

calificat, prev. de art. 1965 capitolul 71 din Legea referitoare la infracțiunea

de omor din 1965.

Sentința penală din data de 27

ianuarie 2006 pronunțată în Dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei a rămas

definitivă la data de 27 ianuarie 2006.

Având în vedere cele expuse mai sus s-a

constatat că este îndeplinită condiția prev. de art. 3 lit. b) din Convenția europeană

asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143

lit. b) din Legea nr. 302/2004 republicată.

Referitor la situația executării pedepsei,

s-a constatat din examinarea sentinței de condamnare că numitul A.G. a fost arestat

la data de 31 ianuarie 2005, iar eliberarea condiționată a acestuia poate fi luată

în considerare după executarea unei pedepse de minim 21 ani, mai exact după data

de 25 ianuarie 2026.

În

consecință, este îndeplinită condiția prev. de art. 3

lit. c) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată

la Strasbourg și art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată.

În

fapt prin sentința de condamnare s-a reținut că A.G. la data

de 18 ianuarie 2005, împreună cu mai multe persoane, au atacat pe numitul B.E.C.,

în vârstă de 21 de ani, în momentul în care acesta s-a refugiat în spatele unei

ambulanțe, provocându-i răni din cauza cărora, victima a decedat, în ziua următoare.

Examinând materialul cauzei s-a constatat

că este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzute de art. 143 lit. e) din

Legea nr. 302/2004 republicată și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană

asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, faptele reținute

în sarcina numitului A.G. având corespondent în legislația penală română, realizând

conținutul constitutiv al infracțiunii de: „omor calificat" prev. de art. 174

rap. Ia art. 175 alin. (1) lit. a), i) C. pen., pedepsită cu închisoarea de Ia 15

Ia 25 ani.

Conform cererii din data de 12 iunie 2012,

numitul A.G. a consimțit la transferarea sa într-un penitenciar din România fiind

îndeplinită condiția prev. de art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004 republicată.

În

cauză, Curtea a constatat neîndeplinirea condiției prevăzute

de art. 3 parag. 1 lit. f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate [respectiv, art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004], lipsind acordul

statului de condamnare la transfer.

Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate prevede, în mod expres (în articolul anterior menționat),

că statal de condamnare și statul de executare trebide să se pună de acord asupra

acestei transferări, iar prevederile legale concordante din legislația națională

română stabilesc, de asemenea, că statul de

condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord

asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

Statuând doar asupra principiilor de ordin

general în raport de care se desfășoară procedura de transfer, Convenția europeană

nu a prevăzut, în mod firesc și modalitatea concretă în care se va realiza acest

acord, lăsând la latitudinea statelor implicate în procedură modul de luare a unei

hotărâri de acceptare sau de refuzare a transferului în raport de documentele și

declarațiile prevăzute de art. 6 parag. 1-3 din Convenție.

În

considerarea acestei opțiuni, legislația națională română

a prevăzut, în dispozițiile art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, că sesizarea

Curții de Apel București ca instanță competentă în recunoașterea hotărârii străine

și punerii ei în executare se realizează îndată ce Ministerul Justiției primește

declarația de consimțământ de la statul de condamnare, însoțită de informațiile

prevăzute de art. 146 alin. (3) și documentele prevăzute de art. 147 alin. (2) din

aceeași lege.

Desigur că statul de condamnare are posibilitatea,

conform art. 6 parag. 3 din Convenție, de a lua o hotărâre finală asupra transferului

după comunicarea informațiilor prevăzute de parag. 1 al acestui articol, însă, în

faza prealabilă sesizării instanței, un acord, cel puțin preliminar, al statului

de condamnare asupra transferului trebuie exprimat, în mod expres, pentru ca autoritatea

judiciară română să poată aprecia asupra îndeplinirii cumulative a celor șase condiții

necesare transferului.

În

cauza de față, prin adresa din data de 20 septembrie 2012,

statul de condamnare a transmis cererea de transfer formulată de A.G. și documentația

relevantă, precizând, însă, în mod expres, că, în momentul de față nu își pot da

consimțământul legal față de transfer deoarece acesta depinde de informațiile ce

urmează a fi puse la dispoziție, respectiv, cele prevăzute de art. 6 parag. 1 din

Convenție.

Statul de condamnare a solicitat, prin

aceeași adresă, confirmarea faptului că sentința va fi în continuare executată și

o declarație cu privire la consecințele legale ale transferului în care să se precizeze

natura și durata sentinței pe care va trebui să o execute deținutul în cazul transferului

în România și să ofere procedurile de reducere a pedepsei și de posibilă eliberare

condiționată conform legilor în vigoare în România.

În

raport cu solicitarea autorităților judiciare britanice cu

privire la confirmarea faptului că pedeapsa va fi în continuare executată, Curtea

a constatat că durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislația română

întrucât pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depășește

limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru fapta care a atras

condamnarea. Astfel, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare, detențiunea

pe viață, depășește limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru

infracțiunea de omor calificat care a atras condamnarea, respectiv 25 ani închisoare,

durata pedepsei fiind incompatibilă cu legislația română, ceea ce ar face posibilă

aplicarea art. 146 din Legea nr. 302/2004.

Înaintarea cererii de transfer a condamnatului

cetățean roman constituie o expresie a obligației autorităților britanice de a transmite

informații conform art. 4 parag. 2 din Convenția europeană și nu poate fi echivalată

cu un acord al statului de condamnare asupra transferului. Aceasta deoarece rezultă

din însăși mențiunile documentului faptul că statul solicitant a înțeles să informeze

statul român despre dorința condamnatului și a solicitat, conform art. 6 parag.

3, transmiterea unor informații anterior luării unei hotărâri asupra transferului,

hotărâre ce nu a mai fost comunicată ulterior autorităților române, iar sesizarea

instanței s-a realizat în absenta acesteia.

Dispozițiile Legii nr. 302/2004 reglementează,

distinct, procedura aplicabilă în cazul în care statul român are calitatea de stat

de executare, statuând, în mod expres, prin dispozițiile art. 162 alin. (4), că

declarația de consimțământ la transfer a statului de condamnare trebuie comunicată

Ministerului Justiției anterior sesizării instanței române competente.

Or, din interpretarea logică a acestor

prevederi legale rezultă, în mod neechivoc, că pronunțarea unei hotărâri de către

autoritatea judiciară română asupra transferului implică, în mod necesar, cunoașterea

poziției statului de condamnare, poziție care trebuie exprimată în scris și neechivoc.

O altă interpretare ar restrânge, în mod

nejustificat, sfera de aplicare a prevederilor art. 162 din Legea nr. 3023/2004

la situațiile în care condamnatul a optat pentru adresarea cererii statului de executare

și ignoră caracterul general al procedurii, ce se desprinde din denumirea marginală

a textului și din ansamblul prevederilor sale.

În

cauză, sesizarea s-a realizat în absența acordului formal,

al statului de condamnare, acord ce nu poate fi prezumat din simpla transmitere

a cererii de transfer și în contradicție cu precizările exprese făcute prin adresa

din data de 20 septembrie 2012 de către statul solicitant.

Pe cale de consecință, neîndeplinirea tuturor

condițiilor transferării, astfel cum sunt prevăzute de art. 3 parag. 1 lit. a) -

f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate [respectiv

art. 143 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004], determină imposibilitatea realizării

transferului, așa încât sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București

a fost respinsă ca atare.

Neîndeplinirea condițiilor referitoare

la transferarea condamnatului conduce la imposibilitatea recunoașterii hotărârii

străine, deoarece aceasta din urmă are o natură subsidiară transferului, impunându-se

doar în cazul admiterii acestuia și exclusiv în vederea punerii în executare a hotărârii.

Drept pentru care, Curtea a respins sesizarea

formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Împotriva hotărârii a declarat recurs persoana

transferabilă A.G. care a solicitat recunoașterea și punerea în executare a sentinței

penale din 27 ianuarie 2006 pronunțată în Dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei,

Marea Britanie.

Analizând recursul declarat, prin prisma

motivelor invocate, dar și sub aspectul prevederilor art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este întemeiat pentru motivele ce se

vor arăta în continuare.

Din considerentele sentinței penale atacate

rezultă că instanța de fond a respins sesizarea privind recunoașterea hotărârii

penale pronunțate în străinătate și transferul condamnatului întrucât nu au fost

îndeplinite condițiile prev. de art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004, lipsind

acordul statului de condamnare la transfer.

Însă, din corespondența din data de 06

august 2013, trimisă Ministerului Justiției din România - ulterioară pronunțării

hotărârii instanței de fond - Marea Britanie și-a dat acordul de principiu cu privire

la transferarea recurentului condamnat. Mai mult, din relațiile trimise de statul

de condamnare rezultă că acesta și-a schimbat politica penală, astfel încât conversiunea

sau adaptarea pedepsei este posibilă la acest moment.

Având în vedere relațiile comunicate, prin

intermediul Ministerului Justiției, total opuse celor avute în vedere de instanța

de fond la momentul soluționării cauzei, atât în ceea ce privește acordul la transfer

al statului de condamnare, dar și acordul acestuia în ceea ce privește conversiunea

sau adaptarea pedepsei aplicate condamnatului, Înalta Curte constată îndeplinirea

în cauză și a cerințelor prev. de art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004.

Întrucât

neîndeplinirea acestei singure condiții

a condus instanța de fond la respingerea sesizării, celelalte criterii prevăzute

de lege nefiind contestate nici în cadrul soluționării fondului cauzei, Înalta

Curte, va constata îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru recunoașterea

hotărârii și transferul condamnatului, fără a mai relua considerentele deja expuse

în cadrul sentinței penale atacate.

În

consecință, Înalta Curte constată îndeplinirea condițiilor

pentru recunoaștere prevăzute de art. 131 și condițiilor pentru transfer prevăzute

de art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată.

Astfel, având în vedere că România și-a

asumat printr-un tratat internațional la care este parte obligația recunoașterii

hotărârii penale pronunțate în străinătate (Convenția europeană a transferării persoanelor

condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 fiind ratificată prin Legea

nr. 76 din 12 iulie 1996), persoanei condamnate i-a fost respectat dreptul la un

proces echitabil, pedeapsa aplicată nu a fost pronunțată pentru o infracțiune politică

sau militară, hotărarea pronunțată în străinătate respectă ordinea publică a statului

român și produce efecte juridice în România, de asemenea, nu există date cu privire

la pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru aceleași fapte a persoanei condamnate

în România sau într-un alt stat, care a fost recunoscută în România, Înalta

Curte va dispune recunoașterea sentinței penale din 27 ianuarie 2006 pronunțată

în Dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei (Tribunalul Penal Central) prin

care persoana transferabilă A.G. a fost condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață.

De asemenea, având în vedere că persoana

condamnată este cetățean român, hotărârea pronunțată în străinătate este definitivă,

la data primirii cererii de transfer, condamnatul are de executat mai mult de 6

luni din durata pedepsei, acesta a consimțit să fie transferat pentru executarea

restului de pedeapsă într-un penitenciar din România, iar fapta care a atras condamnarea

constituie infracțiune potrivit legii române, Înalta Curte va dispune transferul

persoanei condamnate.

Referitor la cuantumul pedepsei ce urmează

a fi executat de persoana transferabilă în România, Înalta Curte constată că durata

pedepsei pronunțată de către autoritățile judiciare străine este incompatibilă cu

legea română, și se impune adaptarea acesteia. Astfel, pentru infracțiunea comisă

s-a dispus pedeapsa detențiunii pe viață, iar pedeapsa maximă prevăzută de legea

română este închisoarea de 25 ani.

Însă, având în vedere împrejurarea că autoritățile

statului de condamnare și-au dat acordul pentru conversiunea sau adaptarea pedepsei,

Înalta Curte va dispune transferul condamnatului în vederea executării pedepsei

închisorii prevăzute de lege română, adaptând pedeapsa din hotărârea de condamnare

în acest sens.

La adaptarea pedepsei aplicate condamnatului,

Înalta Curte va avea în vedere criteriile prevăzute în art. 159 din Legea nr. 302/2004,

dar și necesitatea de a asigura o sancționare corespunzătoare a persoanei condamnate

și aplicarea unei pedepse cât mai apropiate de cea din statul de transfer.

În

consecință, Înalta Curte va proceda la adaptarea pedepsei

detențiunii pe viață aplicată condamnatului A.G. la sancțiunea prevăzută de legea

română pentru fapta care a atras condamnarea, respectiv pedeapsa închisorii de 25

ani, cuantumul maxim al pedepsei închisorii pentru infracțiunea de omor calificat

reținută în sarcina acestuia.

Procedând în acest fel, nu se creează o

situație mai grea condamnatului, în ipoteza respingerea cererii de transfer acesta

fiind pus în situația de a executa în Marea Britanie pedeapsa detențiunii pe viață.

Față de cele arătate, Înalta Curte va dispune

transferarea persoanei condamnate A.G., într-un penitenciar din România în vederea

executării pedepsei de 25 ani închisoare.

Înalta Curte constată că persoana transferabilă

a fost arestată preventiv 361 de zile și se află în executarea pedepsei începând

cu data de 27 ianuarie 2006.

Față de cele arătate, în baza art. 15 din

Legea nr. 302/2004 republicată, va deduce perioada executată până în acest moment,

respectiv de la 27 ianuarie 2006 la zi precum și cele 361 de zile de arest preventiv.

Față de dispozițiile art. 16 alin. (1)

și art. 169 din Legea nr. 302/2004 republicată, cheltuielile judiciare vor rămâne

în sarcina statului român.

Pentru motivele expuse, în baza art. 385

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de condamnatul

persoană transferabilă A.G. și va casa sentința penală atacată în sensul celor arătate

anterior.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin

(3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de condamnatul

persoană transferabilă A.G. împotriva sentinței penale nr. 308 din 17 iunie 2013

a Curții de Apel București, secția I-a penală.

Casează, în parte, sentința recurată și

rejudecând:

Recunoaște sentința penală din 27

ianuarie 2006 pronunțată în Dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei (Tribunalul

Penal Central) prin care persoana transferabilă A.G. a fost condamnată la pedeapsa

detențiunii pe viață.

În

baza art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 adaptează pedeapsa

detențiunii pe viață aplicată condamnatului A.G. la sancțiunea prevăzută de legea

română pentru fapta care a atras condamnarea, respectiv pedeapsa închisorii de 25

ani.

Dispune transferarea persoanei condamnate

A.G., într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 25 ani închisoare.

Deduce din durata pedepsei perioada executată

de la 27 ianuarie 2006 la zi, precum și cele 361 de zile de arest preventiv.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței

recurate, respectiv pe cele privind plata onorariului parțial cuvenit apărătorului

din oficiu.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina

statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu, în cuantum de 80 RON, se plătește din fondurile Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi, 01 noiembrie 2013.