ÎCCJ, decizie (scj.ro #83727)

Transferarea persoanelor condamnate. Adaptarea pedepsei Cuprins pe materii : Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale.

Transferarea persoanelor condamnate Indice alfabetic : Drept procesual penal - transferarea persoanelor condamnate - adaptarea pedepsei Legea nr. 302/2004, art. 159 alin. (1) În cazul în care sunt îndeplinite condițiile transferării persoanei condamnate în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România, iar pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă pronunțată în statul de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat este detențiunea pe viață, durata pedepsei fiind incompatibilă cu legea penală română, instanța recunoaște hotărârea definitivă de condamnare, adaptează pedeapsa detențiunii pe viață la sancțiunea prevăzută în legea penală română pentru fapta care a atras condamnarea - la maximul special al pedepsei închisorii de 25 de ani prevăzut în legea penală română pentru infracțiunea de omor calificat, în temeiul art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 și dispune transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 25 de ani închisoare.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3365 din 1 noiembrie 2013 Prin sentința penală nr. 308 din 17 iunie 2013, Curtea de Apel București, Secția I penală, a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, privind transferul persoanei condamnate A.G. într-un penitenciar din România. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, la data de 28 martie 2013, s-a înregistrat rezoluția nr. 3070/II-5/2012 din 12 martie 2013 prin care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat această instanță în vederea recunoașterii sentinței penale din 27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei prin care numitul A.G. a fost condamnat la pedeapsa cu detențiunea pe viață pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută în capitolul 71 din Legea referitoare la infracțiunea de omor din 1965, rămasă definitivă la data de 27 ianuarie 2006 și punerii în executare a acesteia.

În motivarea rezoluției s-a arătat că, prin adresa din 8 octombrie 2012, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară, Serviciul Cooperare Judiciară Internațională în Materie Penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de Ministerul Justiției din Marea Britanie prin care se solicită transferarea persoanei condamnate A.G., în prezent deținut în Penitenciarul Belmarsh din Marea Britanie, într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei cu detențiunea pe viață aplicată de către instanțele din statul solicitant.

Cererea formulată de autoritățile judiciare din Marea Britanie a fost însoțită de documentele prevăzute în art. 6 paragraf 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dispozițiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, declarația prin care persoana condamnată a consimțit la transferarea într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei. S-a constatat că este îndeplinită condiția prevăzută în art. 3 paragraf 1 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Din informațiile și documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, rezultă următoarele: - prin sentința penală din 27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul nr. T20057149, Tribunalul Coroanei a condamnat pe numitul A.G. Ia pedeapsa cu detențiunea pe viață pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută în capitolul 71 din Legea referitoare la infracțiunea de omor din 1965; - sentința penală din 27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei a rămas definitivă la data de 27 ianuarie 2006. Având în vedere cele expuse mai sus s-a constatat că este îndeplinită condiția prevăzută în art. 3 paragraf lit. b) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Referitor la situația executării pedepsei, s-a constatat din examinarea sentinței de condamnare că numitul A.G. a fost arestat la data de 31 ianuarie 2005, iar eliberarea condiționată a acestuia poate fi luată în considerare după executarea unei pedepse de minim 21 de ani, mai exact după data de 25 ianuarie 2026. În consecință, este îndeplinită condiția prevăzută în art. 3 paragraf 1 lit. c) din Convenția europeana asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată. În fapt, prin sentința de condamnare s-a reținut că A.G., la data de 18 ianuarie 2005, împreună cu mai multe persoane, au atacat pe numitul B.E., în momentul în care acesta s-a refugiat în spatele unei ambulanțe, provocându-i răni din cauza cărora victima a decedat în ziua următoare.

Examinând materialul cauzei s-a constatat că este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută în art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată și art. 3 paragraf 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, faptele reținute în sarcina numitului A.G. având corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de „omor calificat” prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. a) și i) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 15 la 25 ani. Conform cererii din data de 12 iunie 2012, numitul A.G. a consimțit la transferarea sa într-un penitenciar din România, fiind îndeplinită condiția prevăzută în art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată.

În cauză, curtea de apel a constatat neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 3 paragraf 1 lit. f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (respectiv, art. 143 lit. f din Legea nr. 302/2004), lipsind acordul statului de condamnare la transfer. Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate prevede în mod expres (în articolul anterior menționat) că statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări, iar prevederile legale concordante din legislația națională română stabilesc, de asemenea, că statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

Statuând doar asupra principiilor de ordin general în raport cu care se desfășoară procedura de transfer, Convenția europeană nu a prevăzut, în mod firesc și modalitatea concretă în care se va realiza acest acord, lăsând la latitudinea statelor implicate în procedură modul de luare a unei hotărâri de acceptare sau de refuz al transferului în raport cu documentele și declarațiile prevăzute în art. 6 paragrafele 1-3 din Convenție. În considerarea acestei opțiuni, legislația națională română a prevăzut, în dispozițiile art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, că sesizarea Curții de Apel București, ca instanță competentă în recunoașterea hotărârii străine și punerea ei în executare, se realizează îndată ce Ministerul Justiției primește declarația de consimțământ de la statul de condamnare, însoțită de informațiile prevăzute în art. 146 alin. (3) și documentele prevăzute în art. 147 alin. (2) din aceeași lege.

Desigur că statul de condamnare are posibilitatea, conform art. 6 paragraf 3 din Convenție, de a lua o hotărâre finală asupra transferului după comunicarea informațiilor prevăzute în paragraful 1 al acestui articol, însă, în faza prealabilă sesizării instanței, un acord, cel puțin preliminar, al statului de condamnare asupra transferului trebuie exprimat, în mod expres, pentru ca autoritatea judiciară română să poată aprecia asupra îndeplinirii cumulative a celor șase condiții necesare transferului. În cauza de față, prin adresa din data de 20 septembrie 2012, statul de condamnare a transmis cererea de transfer formulată de A.G. și documentația relevantă, precizând, însă, în mod expres, că în momentul de față nu își pot da consimțământul legal față de transfer, deoarece acesta depinde de informațiile ce urmează a fi puse la dispoziție, respectiv, cele prevăzute în art. 6 paragraf 1 din Convenție.

Statul de condamnare a solicitat, prin aceeași adresă, confirmarea faptului că sentința va fi în continuare executată și o declarație cu privire la consecințele legale ale transferului în care să se precizeze natura și durata sentinței pe care va trebui să o execute deținutul în cazul transferului în România și să ofere procedurile de reducere a pedepsei și de posibilă eliberare condiționată conform legilor în vigoare în România. În raport cu solicitarea autorităților judiciare britanice cu privire la confirmarea faptului că pedeapsa va fi în continuare executată, curtea de apel a constatat că durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislația română, întrucât pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depășește limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru fapta care a atras condamnarea.

Astfel, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare, detențiunea pe viață, depășește limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru infracțiunea de omor calificat care a atras condamnarea, respectiv 25 de ani închisoare, durata pedepsei fiind incompatibilă cu legislația română. Înaintarea cererii de transfer a condamnatului cetățean român constituie o expresie a obligației autorităților britanice de a transmite informații conform art. 4 paragraf 2 din Convenția europeană și nu poate fi echivalată cu un acord al statului de condamnare asupra transferului. Aceasta deoarece rezultă din mențiunile documentului faptul că statul solicitant a înțeles să informeze statul român despre dorința condamnatului și a solicitat, conform art. 6 paragraf 3, transmiterea unor informații anterior luării unei hotărâri asupra transferului, hotărâre ce nu a mai fost comunicată ulterior autorităților române, iar sesizarea instanței s-a realizat în absența acesteia.

Dispozițiile Legii nr. 302/2004 reglementează, distinct, procedura aplicabilă în cazul în care statul român are calitatea de stat de executare, statuând în mod expres, prin dispozițiile art. 162 alin. (4), că declarația de consimțământ la transfer a statului de condamnare trebuie comunicată Ministerului Justiției anterior sesizării instanței române competente. Or, din interpretarea logică a acestor prevederi legale rezultă, în mod neechivoc, că pronunțarea unei hotărâri de către autoritatea judiciară română asupra transferului implică, în mod necesar, cunoașterea poziției statului de condamnare, poziție care trebuie exprimată în scris și neechivoc. În cauză, sesizarea s-a realizat în absența acordului formal al statului de condamnare, acord ce nu poate fi prezumat din simpla transmitere a cererii de transfer și în contradicție cu precizările exprese făcute prin adresa din data de 20 septembrie 2012 de către statul solicitant.

Pe cale de consecință, neîndeplinirea tuturor condițiilor transferării, astfel cum sunt prevăzute în art. 3 paragraf 1 lit. a) - f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (respectiv art. 143 lit. a - f din Legea nr. 302/2004), determină imposibilitatea realizării transferului, așa încât sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost respinsă ca atare. Neîndeplinirea condițiilor referitoare la transferarea condamnatului conduce la imposibilitatea recunoașterii hotărârii străine, deoarece aceasta din urmă are o natură subsidiară transferului, impunându-se doar în cazul admiterii acestuia și exclusiv în vederea punerii în executare a hotărârii. Împotriva hotărârii a declarat recurs persoana transferabilă A.G., care a solicitat recunoașterea și punerea în executare a sentinței penale din 27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei - Marea Britanie.

Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, dar și sub aspectul prevederilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare: Din considerentele sentinței penale atacate rezultă că instanța de fond a respins sesizarea privind recunoașterea hotărârii penale pronunțate în străinătate și transferul condamnatului, întrucât nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute în art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004, lipsind acordul statului de condamnare la transfer. Însă, din corespondența din data de 6 august 2013, trimisă Ministerului Justiției din România - ulterioară pronunțării hotărârii instanței de fond -, Marea Britanie și-a dat acordul de principiu cu privire la transferarea recurentului condamnat.

Mai mult, din relațiile trimise de statul de condamnare rezultă că acesta și-a schimbat politica penală, astfel încât conversiunea sau adaptarea pedepsei este posibilă la acest moment. Având în vedere relațiile comunicate prin intermediul Ministerului Justiției, total opuse celor avute în vedere de instanța de fond la momentul soluționării cauzei, atât în ceea ce privește acordul la transfer al statului de condamnare, dar și acordul acestuia în ceea ce privește conversiunea sau adaptarea pedepsei aplicate condamnatului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată îndeplinirea în cauză și a cerințelor prevăzute în art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004.

Întrucât neîndeplinirea acestei singure condiții a condus instanța de fond la respingerea sesizării, celelalte criterii prevăzute de lege nefiind contestate nici în cadrul soluționării fondului cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție va constata îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru recunoașterea hotărârii și transferul condamnatului, fără a mai relua considerentele deja expuse în cadrul sentinței penale atacate. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată îndeplinirea condițiilor pentru recunoaștere prevăzute în art. 131 și a condițiilor pentru transfer prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Astfel, având în vedere că România și-a asumat printr-un tratat internațional la care este parte obligația recunoașterii hotărârii penale pronunțare în străinătate (Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 fiind ratificată prin Legea nr. 76 din 12 iulie 1996), persoanei condamnate i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil, pedeapsa aplicată nu a fost pronunțată pentru o infracțiune politică sau militară, hotărârea pronunțată în străinătate respectă ordinea publică a statului român și produce efecte juridice în România, de asemenea, nu există date cu privire la pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru aceleași fapte a persoanei condamnate în România sau într-un alt stat, care a fost recunoscută în România, Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune recunoașterea sentinței penale din 27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei (Tribunalul Penal Central) prin care persoana transferabilă A.G.

a fost condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață. De asemenea, având în vedere că persoana condamnată este cetățean român, hotărârea pronunțată în străinătate este definitivă, la data primirii cererii de transfer, condamnatul are de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, acesta a consimțit să fie transferat pentru executarea restului de pedeapsă într-un penitenciar din România, iar fapta care a atras condamnarea constituie infracțiune potrivit legi române, Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune transferul persoanei condamnate. Referitor Ia cuantumul pedepsei ce urmează a fi executat de persoana transferabilă în România, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că durata pedepsei pronunțată de către autoritățile judiciare străine este incompatibilă cu legea română și se impune adaptarea acesteia.

Astfel, pentru infracțiunea comisă s-a dispus pedeapsa detențiunii pe viață, iar pedeapsa maximă prevăzută de legea română este închisoarea de 25 de ani. Însă, având în vedere împrejurarea că autoritățile statului de condamnare și-au dat acordul pentru conversiunea sau adaptarea pedepsei, Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune transferul condamnatului în vederea executării pedepsei închisorii prevăzute de legea română, adaptând pedeapsa din hotărârea de condamnare în acest sens. La adaptarea pedepsei aplicate condamnatului, Înalta Curte de Casație și Justiție va avea în vedere criteriile prevăzute în art. 159 din Legea nr. 302/2004, dar și necesitatea de a asigura o sancționare corespunzătoare a persoanei condamnate și aplicarea unei pedepse cât mai apropiate de cea din statul de transfer.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție va proceda Ia adaptarea pedepsei detențiunii pe viață aplicată condamnatului A.G. la sancțiunea prevăzută de legea română pentru fapta care a atras condamnarea, respectiv pedeapsa închisorii de 25 de ani, cuantumul maxim al pedepsei închisorii pentru infracțiunea de omor calificat reținută în sarcina acestuia. Procedând în acest fel, nu se creează o situație mai grea condamnatului, în ipoteza respingerii cererii de transfer acesta fiind pus în situația de a executa în Marea Britanie pedeapsa detențiunii pe viață. Față de cele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune transferarea persoanei condamnate A.G. într-un penitenciar din România, în vederea executării pedepsei de 25 de ani închisoare.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că persoana transferabilă a fost arestată preventiv 361 de zile și se află în executarea pedepsei începând cu data de 27 ianuarie 2006. Față de cele arătate, în baza art. 15 din Legea nr. 302/2004, republicată, va deduce perioada executată până în acest moment, respectiv de la 27 ianuarie 2006 la zi, precum și cele 361 de zile de arest preventiv. Pentru motivele expuse, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă A.G. împotriva sentinței nr. 308 din 17 iunie 2013 a Curții de Apel București, Secția I penală, a casat, în parte, sentința recurată și rejudecând: A recunoscut sentința penală din 27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei (Tribunalul Penal Central) prin care persoana transferabilă A.G.

a fost condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață. În baza art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, a adaptat pedeapsa detențiunii pe viață aplicată condamnatului A.G. la sancțiunea prevăzută de legea română pentru fapta care a atras condamnarea, respectiv pedeapsa închisorii de 25 de ani. A dispus transferarea persoanei condamnate A.G. într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 25 de ani închisoare. A dedus din durata pedepsei perioada executată de la 27 ianuarie 2006 la zi, precum și cele 361 de zile de arest preventiv. Notă: În urma modificării și completării Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală prin Legea nr. 300/2013, publicată în M. Of.

nr. 772 din 11 decembrie 2013, adaptarea pedepsei, în procedura transferării persoanelor condamnate deținute în alte state membre ale Uniunii Europene în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România, este reglementată în art. 154 din Legea nr. 302/2004.