ÎCCJ, decizie (scj.ro #83727)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83727) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Transferarea persoanelor

condamnate. Adaptarea pedepsei

Cuprins pe materii

: Drept procesual penal.

Proceduri prevăzute în legi speciale. Transferarea persoanelor condamnate

Indice

alfabetic

: Drept procesual penal

-

transferarea

persoanelor condamnate

-

adaptarea

pedepsei

Legea nr. 302/2004,

art. 159 alin. (1)

În cazul în care

sunt îndeplinite condițiile transferării persoanei condamnate în vederea

executării pedepsei într-un penitenciar din România, iar pedeapsa aplicată prin

hotărârea definitivă pronunțată în statul de condamnare pentru săvârșirea

infracțiunii de omor calificat este detențiunea pe viață, durata pedepsei fiind

incompatibilă cu legea penală română, instanța recunoaște hotărârea definitivă

de condamnare, adaptează pedeapsa detențiunii pe viață la sancțiunea prevăzută

în legea penală română pentru fapta care a atras condamnarea - la maximul

special al pedepsei închisorii de 25 de ani prevăzut în legea penală română

pentru infracțiunea de omor calificat, în temeiul art. 159 alin. (1) din Legea

nr. 302/2004 și dispune transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar

din România în vederea executării pedepsei de 25 de ani închisoare.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 3365 din 1 noiembrie 2013

Prin

sentința penală nr. 308 din 17 iunie 2013, Curtea de Apel București, Secția I

penală, a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, privind transferul persoanei condamnate

A.G. într-un penitenciar din România.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, la data de 28 martie

2013, s-a înregistrat rezoluția nr. 3070/II-5/2012 din

12 martie 2013 prin care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

a sesizat această

instanță în vederea recunoașterii sentinței penale din

27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei

prin care numitul A.G. a

fost condamnat la

pedeapsa cu detențiunea pe viață pentru săvârșirea infracțiunii de omor

calificat, prevăzută în capitolul 71 din Legea referitoare la infracțiunea de

omor

din 1965, rămasă definitivă la data de 27 ianuarie 2006 și punerii în executare

a acesteia.

În motivarea rezoluției s-a arătat că, prin adresa din 8

octombrie 2012, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și

Cooperare Judiciară, Serviciul

Cooperare Judiciară Internațională în

Materie Penală a transmis Parchetului de pe

lângă

Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004,

republicată, cererea formulată de Ministerul

Justiției din Marea Britanie prin care se

solicită transferarea

persoanei condamnate A.G., în prezent deținut în Penitenciarul Belmarsh din

Marea Britanie, într-un penitenciar din România în vederea continuării

executării pedepsei cu detențiunea pe viață aplicată de către instanțele din

statul solicitant.

Cererea formulată de autoritățile judiciare din Marea

Britanie a fost însoțită de documentele prevăzute în art. 6 paragraf 2 din

Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate adoptată

la Strasbourg în anul 1983, respectiv copia certificată pentru conformitate de

pe hotărârea de condamnare, de pe dispozițiile

legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate,

declarația prin care

persoana

condamnată a consimțit la transferarea într-un penitenciar din România în

vederea

executării pedepsei.

S-a

constatat că este îndeplinită condiția prevăzută în art. 3 paragraf 1 lit. a)

din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Din

informațiile și documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea

Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, rezultă următoarele:

- prin

sentința penală din 27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul nr. T20057149,

Tribunalul Coroanei a condamnat pe numitul A.G. Ia pedeapsa cu detențiunea pe

viață pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută în capitolul

71 din Legea referitoare la infracțiunea de omor din 1965;

-

sentința penală din 27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul nr. T20057149 de

Tribunalul Coroanei a rămas definitivă la data de 27 ianuarie 2006.

Având

în vedere cele expuse mai sus s-a constatat că este îndeplinită condiția

prevăzută în art. 3 paragraf lit. b) din Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Referitor

la situația executării pedepsei, s-a constatat din examinarea sentinței de

condamnare că numitul A.G. a fost arestat la data de 31 ianuarie 2005, iar

eliberarea condiționată a acestuia poate fi luată în considerare după

executarea unei pedepse de minim 21 de ani, mai exact după data de 25 ianuarie

2026.

În

consecință, este îndeplinită condiția prevăzută în art. 3 paragraf 1 lit. c)

din Convenția europeana asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată.

În fapt,

prin sentința de condamnare s-a reținut că A.G., la data de 18 ianuarie 2005,

împreună cu mai multe persoane, au atacat pe numitul B.E., în momentul în care

acesta s-a refugiat în spatele unei ambulanțe, provocându-i răni din cauza

cărora victima a decedat în ziua următoare.

Examinând

materialul cauzei s-a constatat că este îndeplinită condiția dublei incriminări

prevăzută în art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată și art. 3

paragraf 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate adoptată la Strasbourg, faptele reținute în sarcina numitului A.G.

având corespondent în legislația penală română, realizând conținutul

constitutiv al infracțiunii de „omor calificat” prevăzută în art. 174 raportat

la art. 175 alin. (1) lit. a) și i) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 15

la 25 ani.

Conform

cererii din data de 12 iunie 2012, numitul A.G. a consimțit la transferarea sa

într-un penitenciar din România, fiind îndeplinită condiția prevăzută în art.

143 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată.

În

cauză, curtea de apel a constatat neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 3

paragraf 1 lit. f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate (respectiv, art. 143 lit. f din Legea nr. 302/2004), lipsind acordul

statului de condamnare la transfer.

Convenția

europeană asupra transferării persoanelor condamnate prevede în mod expres (în

articolul anterior menționat) că statul de condamnare și statul de executare

trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări, iar prevederile legale

concordante din legislația națională română stabilesc, de asemenea, că statul

de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei

transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

Statuând

doar asupra principiilor de ordin general în raport cu care se

desfășoară procedura de transfer, Convenția

europeană nu a prevăzut, în mod firesc și

modalitatea concretă în care se va realiza acest acord, lăsând la

latitudinea statelor

implicate în procedură

modul de luare a unei hotărâri de acceptare sau de refuz al transferului în

raport cu documentele și declarațiile prevăzute în art. 6 paragrafele 1-3

din

Convenție.

În

considerarea acestei opțiuni, legislația națională română a prevăzut, în dispozițiile

art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, că sesizarea Curții de Apel

București, ca instanță competentă în recunoașterea

hotărârii străine și punerea ei în

executare, se realizează îndată ce

Ministerul Justiției primește declarația de consimțământ de la statul de

condamnare, însoțită de informațiile prevăzute în art.

146 alin. (3) și documentele prevăzute în art. 147 alin. (2) din aceeași

lege.

Desigur că statul de condamnare are posibilitatea,

conform art. 6 paragraf 3

din Convenție, de a lua o hotărâre finală

asupra transferului după comunicarea informațiilor prevăzute în paragraful 1 al

acestui articol, însă, în faza prealabilă

sesizării

instanței, un acord, cel puțin preliminar, al statului de condamnare asupra

transferului

trebuie exprimat, în mod expres, pentru ca autoritatea judiciară română să

poată aprecia asupra îndeplinirii cumulative a celor șase condiții necesare

transferului.

În

cauza de față, prin adresa din data de 20 septembrie 2012, statul de condamnare

a transmis cererea de transfer formulată de A.G. și

documentația relevantă, precizând, însă, în mod expres, că în momentul

de față nu își

pot da consimțământul

legal față de transfer, deoarece acesta depinde de informațiile

ce urmează a fi puse la dispoziție,

respectiv, cele prevăzute în art. 6 paragraf 1 din

Convenție.

Statul de condamnare a solicitat, prin aceeași adresă, confirmarea

faptului că

sentința va fi în continuare executată

și o

declarație cu privire la consecințele legale ale transferului în care să se

precizeze natura și durata sentinței pe care va trebui să o execute deținutul

în cazul transferului în România și să ofere procedurile

de reducere a pedepsei și de posibilă eliberare

condiționată conform legilor în vigoare

în România.

În

raport cu solicitarea autorităților judiciare britanice cu privire la

confirmarea faptului că pedeapsa va fi în

continuare executată, curtea de apel a constatat că

durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu

legislația română, întrucât pedeapsa privativă de libertate aplicată prin

hotărârea de condamnare depășește limita maximă

specială prevăzută în

legea penală română pentru fapta care a atras condamnarea. Astfel, pedeapsa

aplicată prin hotărârea de condamnare, detențiunea pe viață, depășește limita

maximă specială prevăzută în legea penală română pentru

infracțiunea de omor calificat care a atras condamnarea, respectiv 25 de

ani închisoare,

durata pedepsei fiind incompatibilă cu legislația

română.

Înaintarea

cererii de transfer a condamnatului cetățean român constituie o

expresie a obligației autorităților britanice de

a transmite informații conform art. 4

paragraf

2

din

Convenția europeană și nu poate

fi echivalată cu un acord al statului de condamnare asupra transferului.

Aceasta deoarece rezultă din mențiunile

documentului faptul că statul

solicitant a înțeles să informeze statul român despre

dorința condamnatului și a solicitat, conform art. 6 paragraf 3,

transmiterea unor

informații

anterior luării unei hotărâri asupra transferului, hotărâre ce nu a mai fost

comunicată ulterior autorităților române, iar

sesizarea instanței s-a realizat în absența

acesteia.

Dispozițiile Legii nr. 302/2004 reglementează, distinct,

procedura aplicabilă în

cazul în care statul român are calitatea de stat de executare,

statuând în mod expres,

prin dispozițiile art.

162 alin. (4), că declarația de consimțământ la transfer a statului de

condamnare

trebuie comunicată Ministerului Justiției anterior sesizării instanței române

competente.

Or, din

interpretarea logică a acestor prevederi legale rezultă, în mod neechivoc, că

pronunțarea unei hotărâri de către autoritatea judiciară română asupra

transferului implică, în mod necesar, cunoașterea poziției statului de

condamnare, poziție care trebuie exprimată în scris și neechivoc.

În

cauză, sesizarea s-a realizat în absența acordului formal al statului de

condamnare, acord ce nu poate fi prezumat din simpla transmitere a cererii de

transfer și în contradicție cu precizările exprese făcute prin adresa din data

de 20 septembrie 2012 de către statul solicitant.

Pe cale

de consecință, neîndeplinirea tuturor condițiilor transferării, astfel cum sunt

prevăzute în art. 3 paragraf 1 lit. a) - f) din Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate (respectiv art. 143 lit. a - f din Legea

nr.

302/2004), determină imposibilitatea

realizării transferului, așa încât sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București a fost respinsă ca atare.

Neîndeplinirea condițiilor referitoare la transferarea

condamnatului conduce la imposibilitatea recunoașterii hotărârii străine,

deoarece aceasta din urmă are o natură

subsidiară

transferului, impunându-se doar în cazul admiterii acestuia și exclusiv în

vederea

punerii în executare a hotărârii.

Împotriva

hotărârii a declarat recurs persoana transferabilă A.G.,

care a

solicitat recunoașterea și punerea în executare a sentinței penale

din 27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul nr.

T20057149 de Tribunalul Coroanei - Marea

Britanie.

Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor

invocate, dar și sub aspectul prevederilor art. 385

6

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiat,

pentru

motivele ce se vor arăta în continuare:

Din considerentele sentinței penale atacate rezultă că

instanța de fond a respins

sesizarea privind

recunoașterea hotărârii penale pronunțate în străinătate și transferul

condamnatului,

întrucât nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute în art. 143 lit. f) din

Legea nr. 302/2004, lipsind acordul statului de

condamnare la transfer.

Însă,

din corespondența din data de 6 august 2013, trimisă Ministerului Justiției

din România - ulterioară pronunțării hotărârii

instanței de fond -, Marea Britanie și-a dat acordul de principiu cu privire la

transferarea recurentului condamnat. Mai mult,

din relațiile trimise de statul de condamnare rezultă că acesta și-a

schimbat politica

penală, astfel încât conversiunea sau adaptarea

pedepsei este posibilă la acest moment.

Având

în vedere relațiile comunicate prin intermediul Ministerului Justiției,

total opuse celor avute în vedere de instanța de

fond la momentul soluționării cauzei, atât în ceea ce privește acordul la

transfer al statului de condamnare, dar și acordul

acestuia în ceea ce

privește conversiunea sau adaptarea pedepsei aplicate

condamnatului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată îndeplinirea

în cauză și a cerințelor prevăzute în art.

143 lit. f) din Legea nr.

302/2004.

Întrucât neîndeplinirea acestei singure condiții a condus

instanța de fond la

respingerea sesizării, celelalte criterii prevăzute de lege

nefiind contestate nici în

cadrul

soluționării fondului cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție va constata

îndeplinirea condițiilor

prevăzute de lege pentru recunoașterea

hotărârii și transferul condamnatului, fără a

mai

relua considerentele deja expuse în cadrul sentinței penale atacate.

În

consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată îndeplinirea

condițiilor pentru recunoaștere prevăzute în art. 131 și a condițiilor pentru

transfer prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Astfel, având în vedere că România și-a asumat printr-un

tratat internațional la

care este parte obligația recunoașterii hotărârii penale

pronunțare în străinătate

(Convenția

europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la

21 martie 1983 fiind ratificată prin Legea nr. 76 din 12 iulie 1996),

persoanei condamnate i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil,

pedeapsa aplicată nu a

fost pronunțată

pentru o infracțiune politică sau militară, hotărârea pronunțată în

străinătate

respectă ordinea publică a statului român și produce efecte juridice în

România, de asemenea, nu există date cu privire

la pronunțarea unei hotărâri de

condamnare

pentru aceleași fapte a persoanei condamnate în România sau într-un alt

stat,

care a fost recunoscută în România, Înalta Curte de Casație și Justiție va

dispune recunoașterea

sentinței penale din

27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei

(Tribunalul Penal Central) prin care persoana transferabilă A.G. a

fost

condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață.

De asemenea, având în vedere că persoana condamnată este

cetățean român, hotărârea pronunțată în străinătate este definitivă, la data

primirii cererii de transfer,

condamnatul are de executat mai mult de 6

luni din durata pedepsei, acesta a consimțit să fie transferat pentru

executarea restului de pedeapsă într-un penitenciar din România, iar fapta care

a atras condamnarea constituie infracțiune potrivit legi

române, Înalta Curte de Casație și Justiție va

dispune transferul persoanei condamnate.

Referitor

Ia cuantumul pedepsei ce urmează a fi executat de persoana

transferabilă în România, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că durata pedepsei pronunțată de către

autoritățile

judiciare străine este incompatibilă cu legea română și se impune adaptarea

acesteia. Astfel, pentru infracțiunea comisă s-a dispus pedeapsa detențiunii

pe viață, iar pedeapsa maximă prevăzută de legea

română este închisoarea de 25 de ani.

Însă,

având în vedere împrejurarea că autoritățile statului de condamnare și-au dat

acordul pentru conversiunea sau adaptarea pedepsei, Înalta Curte de Casație și

Justiție va dispune

transferul condamnatului

în vederea executării pedepsei închisorii prevăzute de legea

română, adaptând pedeapsa din hotărârea de condamnare

în acest sens.

La adaptarea pedepsei aplicate condamnatului, Înalta

Curte de Casație și Justiție va avea în vedere

criteriile prevăzute în

art. 159 din Legea nr. 302/2004, dar și necesitatea de a asigura o sancționare

corespunzătoare a persoanei condamnate și aplicarea unei pedepse cât mai

apropiate de cea din statul de transfer.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție va

proceda Ia adaptarea pedepsei detențiunii pe viață aplicată condamnatului A.G.

la sancțiunea prevăzută de legea română pentru

fapta

care a atras condamnarea, respectiv pedeapsa închisorii de 25 de ani, cuantumul

maxim al pedepsei închisorii pentru

infracțiunea de omor calificat reținută în sarcina

acestuia.

Procedând

în acest fel, nu se creează o situație mai grea condamnatului, în ipoteza

respingerii cererii de transfer acesta fiind pus în situația de a executa în

Marea Britanie pedeapsa detențiunii pe viață.

Față de cele arătate, Înalta Curte de Casație și

Justiție va dispune transferarea persoanei condamnate

A.G.

într-un penitenciar din România, în vederea executării pedepsei de 25 de

ani închisoare.

Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că persoana transferabilă a fost arestată

preventiv 361 de

zile și se

află

în executarea pedepsei începând cu data de 27

ianuarie

2006.

Față de cele arătate, în baza art. 15 din Legea nr.

302/2004, republicată, va deduce perioada executată până în acest moment,

respectiv de la 27 ianuarie 2006 la zi, precum și cele 361 de zile de arest

preventiv.

Pentru

motivele expuse, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen.,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul

declarat de condamnatul persoană transferabilă A.G.

împotriva sentinței

nr. 308 din 17 iunie 2013 a Curții de Apel București, Secția I penală, a casat,

în parte, sentința recurată și rejudecând:

A

recunoscut sentința penală din 27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul

nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei (Tribunalul

Penal Central) prin care persoana

transferabilă

A.G. a fost condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață.

În baza art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, a

adaptat pedeapsa detențiunii pe

viață

aplicată condamnatului A.G. la sancțiunea prevăzută de legea română pentru

fapta care a atras condamnarea, respectiv pedeapsa închisorii de 25 de ani.

A

dispus transferarea persoanei condamnate A.G. într-un penitenciar din România

în vederea executării pedepsei de 25 de ani închisoare.

A dedus din durata pedepsei perioada executată de la 27

ianuarie 2006 la zi, precum

și cele 361 de zile de arest preventiv.

Notă: În urma modificării și

completării Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în

materie penală prin Legea nr. 300/2013, publicată în M. Of. nr. 772 din 11

decembrie 2013, adaptarea pedepsei, în procedura transferării persoanelor

condamnate deținute în alte state membre ale Uniunii Europene în vederea

executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar

sau unitate sanitară din România, este reglementată în art. 154 din Legea nr.

302/2004.