ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1120/2013

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 98 din 21 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția penală, în dosarul nr. 413/116/2012, s-a dispus, în baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.F. la 7 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.L.M. la 7 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 71 C. pen., a fost interzis inculpaților C.F.

și M.L.M. exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. A fost admisă cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă Spitalul județean de Urgență Călărași și, pe cale de consecință, au fost obligați inculpații, în solidar, către aceasta la plata sumei de 515,71 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare pentru partea vătămată I.Șt. A fost admisă cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă Spitalul de Urgență Bagdasar Arseni București și au fost obligați inculpații, în solidar, către aceasta la plata sumei de 2560,90 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare ocazionate cu internarea părții vătămate I.Șt.

A fost admisă, în parte, cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă I.Șt. și au fost obligați inculpații, în solidar, către aceasta la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând daune materiale și la 5.000 lei, reprezentând daune morale. În baza art. 118 C. pen., s-a dispus confiscarea specială în folosul statului de la cei doi inculpați a unei bâte și a unui topor sau contravaloarea lor de 30 lei. Au mai fost obligați inculpații la câte 432 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în fapt următoarele: În după amiaza zilei de 14 februarie 2010, partea vătămată I.Șt. a mers împreună cu membrii familiei sale la intersecția străzilor E.G.

și M.C., unde se adunaseră mai multe persoane din cartier. Toți cei prezenți au aprins la acea intersecție un foc, au ascultat muzică și au consumat băuturi alcoolice. După lăsarea întunericului, mulți s-au retras în casele lor, rămânând partea vătămată I.Șt. care avea un autoturism de unde se asculta muzică și martorii B.G., M.M., C.M., A.V. și I.I. La un moment dat, la acest grup s-a oprit inculpatul M.L.M. care se afla în drum spre locuința lui. Partea vătămată fiind în stare de ebrietate a început să-i adreseze diverse injurii, inculpatul M.L. răspunzându-i în aceleași limite, după care a plecat. La câteva minute, a apărut inculpatul C.F. ținând în mână un topor interesându-se „cine l-a înjurat pe L.”, acesta fiind prenumele sub care era cunoscut în cartier inculpatul M.L.

Inculpatul C.F. s-a îndreptat către partea vătămată, acesta aflându-se în spatele autoturismului său, spunându-i inculpatului să se dea la o parte deoarece nimeni nu s-a luat de „L,”. Inculpatul C.F. s-a îndepărtat pentru scurt timp, dar s-a întors cu un topor lovind partea vătămată, o singură dată, în creștetul capului. Partea vătămată s-a prăbușit imediat la pământ iar inculpatul M.L., care între timp revenise la locul incidentului, a continuat să-l lovească cu un băț și cu picioarele pe întreg corpul după care cei doi inculpați au plecat către locuința inculpatului M.L. Partea vătămată I.Șt. a fost transportată la Spitalul de Urgență Călărași, după care la Spitalul de Urgență Bagdasar Arseni București, fiind internat cu diagnosticul „fractură fronto-parietală dreaptă, hemoragie frontal drept, hemoragie subarahnoidiană post traumatică, plagă medie frontală suturată”.

Din raportul de constatare medico-legală nr. 470/A2/104 din 25 februarie 2010, întocmit de S.M.L. Călărași rezultă că partea vătămată I.Șt. a prezentat leziuni produse cu corp tăietor despicător (posibil topor), leziuni pentru ca căror vindecare a necesitat 35-40 zile îngrijiri medicale. Prin raportul de constatare medico-legală nr. 1078/A1/183/7 mai 2010 întocmit de S.M.L. Călărași s-a stabilit că prin leziunile produse nu s-a pus în primejdie viața victimei, dar anosmia instalată consecutiv traumatismului din 14 februarie 2010, constituie pierderea unui simț. În drept, fapta inculpaților M.L.M. și C.F. au fost încadrate în infracțiunea de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 și 175 lit. i) C. pen.

Instanța de fond reținând vinovăția inculpaților a aplicat acestora pedepse cu închisoare, cu executare în regim de detenție. Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și inculpații M.L.M. și C.F. și partea vătămată I.Șt. Parchetul a criticat hotărârea sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, solicitând majorarea acestora în raport de gradul de pericol social concret al faptelor săvârșite. Inculpații M.L.M. și C.F. au criticat hotărârea sub următoarele aspecte: încălcarea dreptului la apărare, fiind asistați la instanța de fond de același apărător deși aveau interese contrare; încălcarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., dat fiind faptul că la termenul de judecată din 3 mai 2012, când instanța de fond a pus în discuție procedura simplificată, inculpații nu au precizat personal dacă înțeleg sau nu să se prevaleze de aceste dispoziții legale, ci în locul lor a răspuns apărătorul care a învederat instanței că nu recunosc fapta; greșita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de tentativă de omor, în infracțiunea de vătămare corporală gravă; achitarea inculpatului M.L.M. întrucât probatoriul administrat nu-l indica pe acesta ca fiind autorul infracțiunii, greșita individualizare judiciară a pedepsei. Partea civilă nu și-a susținut calea de atac exercitată. Prin decizia penală nr. 235/ A din 13 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a dispus respingerea, ca nefondate, a apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, inculpații M.L.M.

și C.F., respectiv partea civilă I.Șt. A obligat apelanții la plata cheltuielilor judiciare către stat. Instanța de apel a reținut, în esență, sub aspectul respectării dreptului la apărare, că începând cu termenul de judecată din 3 mai 2012, ambii inculpați au fost asistați de același apărător dar această împrejurare nu echivalează cu lipsa asistenței juridice pentru vreunul dintre inculpați. La același termen de judecată, instanța le-a pus în vedere inculpaților dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., aceștia învederând, prin apărător, că nu recunosc săvârșirea faptei și nu înțeleg să se judece în baza dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. Ca atare, nu poate fi reținută nici o nulitate absolută, astfel cum prevăd dispozițiile art. 197 alin. (2) C. proc.

pen. și nici o nulitate relativă în condițiile art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen., întrucât întreaga conduită procesuală, manifestată în fața instanței de fond, evidențiază faptul că apărătorul ales al acestora a exprimat în mod fidel opțiunea lor de a refuza desfășurarea judecății potrivit procedurii simplificate. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a reținut că vinovăția inculpaților a fost dovedită, faptele săvârșite întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor calificat și nu de vătămare corporală gravă. Împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs inculpații M.L.M. și C.F. invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 2 și 14 C. proc.

pen. În ceea ce privește primul caz de casare, s-a invocat încălcarea dreptului la apărare prin aceea că instanța de fond nu a explicat inculpaților procedura simplificată, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., astfel încât confirmarea de către apărător a faptului că inculpații nu recunosc fapta și ca atare nu solicită judecarea conform procedurii simplificate, echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 6 C. proc. pen., hotărârea fiind lovită de nulitate absolută. Ca atare se impune casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Prin prisma aceluiași caz de casare s-a solicitat, în subsidiar, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă de omor calificat în infracțiunea de vătămare corporală gravă, intenția inculpaților fiind aceea de a lovi partea vătămată și nu de a-i suprima viața.

Sub aspectul regimului sancționator, recurenții inculpați au solicitat reținerea în favoarea lor a circumstanțelor judiciare atenuante și reducerea pedepselor. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile prin prisma cazurilor de casare invocate dar și din oficiu conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: Prin Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea soluționării proceselor, au fost introduse dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., care reglementează o nouă procedură de judecată, simplificată, cunoscută și în alte sisteme de drept sub denumirea de „pledarea vinovăției” ori „procedura sumară de judecată”.

Modificările introduse prin Legea nr. 202/2010 sunt compatibile cu C.E.D.O. dar și cu jurisprudența Curții Europene, stabilindu-se prin legea internă, atât limitele în care această procedură funcționează cât și infracțiunile pentru care procedura simplificată este aplicabilă. Potrivit dispozițiilor art. 320 1 alin. (1) C. proc. pen., până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. În ceea ce privește limita temporală, art. 320 1 C. proc. pen., prevede că această procedură poate fi aplicată până la începerea cercetării judecătorești.

Acest moment procesual este definit de art. 322 C. proc. pen., ce are ca denumire marginală „începerea cercetării judecătorești”. Din analiza textului rezultă că cercetarea judecătorească începe prin citirea sau prezentarea succintă a actului de sesizare a instanței urmată de explicarea președintelui de complet cu privire la învinuirea ce i se aduce inculpatului. Că aceasta este limita până la care se poate invoca procedura simplificată rezultă și din dispozițiile art. 320 1 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cu care judecata are loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, textul impunând două condiții cumulative: a) inculpatul să declare că recunoaște, în totalitate, faptele reținute în actul de sesizare a instanței; b) nu solicită administrarea altor probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere.

Faptul că procedura simplificată este condiționată de momentul începerii cercetării judecătorești rezultă și din aceea că această procedură este străină de posibilitatea extinderii acțiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea procesului penal pentru alte fapte și cu privire la alte persoane, toate acestea putând fi invocate în cursul cercetării judecătorești, adică după citirea rechizitoriului. De asemenea, procedura simplificată nu mai poate fi invocată, cu excepția situațiilor tranzitorii, de inculpat în apel ori recurs, chiar dacă acesta revine asupra declarațiilor inițiale, recunoscând integral fapta săvârșită. Această împrejurare poate fi valorificată doar ca o circumstanță favorabilă examinată în contextul individualizării judiciare a pedepsei.

Aceasta rezultă și din aceea că norma procesual penală este întotdeauna activă și niciodată retroactivă; cu alte cuvinte ea nu mai poate avea eficiență asupra unui act procesual efectuat anterior intrării ei în vigoare, nu mai poate atinge valabilitatea acestuia. În cauza dedusă judecății, instanța de fond a respectat întocmai dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., astfel că recunoașterea faptelor în recurs de către inculpații C.F. și M.L.M. nu poate conduce la aplicarea retroactiv a procedurii simplificate. Din actele cauzei rezultă că la termenul din 3 mai 2012, anterior începerii cercetării judecătorești, instanța de fond i-a întrebat pe cei doi inculpați, aceștia fiind asistați de apărător ales, asupra poziției lor procesuale, afirmând că nu recunosc fapta și nu solicită aplicarea procedurii simplificate.

Față de manifestarea de voință a inculpaților, instanța de fond a început cercetarea judecătorească finalizată cu pronunțarea unei hotărâri de condamnare. Ulterior, în cursul judecării apelului, inculpații au avut aceeași atitudine procesuală, astfel cum rezultă din declarațiile date în data de 13 septembrie 2012. În cursul judecării cauzei în recurs, inculpatul M.L.M. a recunoscut fapta în integralitatea sa, solicitând aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., iar inculpatul C.F. și-a menținut atitudinea procesuală, afirmând că nu recunoașterea comiterea infracțiunii. În atare condiții, Înalta Curte constată, pe de o parte că deși inculpatul M.L.M. a recunoscut fapta în recurs, acesta nu mai poate beneficia de reducerea pedepsei cu o treime, dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen., neputând fi aplicate retroactiv, iar pe de altă parte inculpații au fost asistați de apărător ales atunci când instanța de fond i-a întrebat dacă doresc să fie judecați conform procedurii simplificate. Prin urmare, dreptul la apărare a fost respectat, critica inculpaților nefiind fondată. În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte constată că materialul probator administrat confirmă integral acuzațiile reținute în actul de sesizare a instanței. Rezultă că, la data de 14 februarie 2011, partea vătămată I.Șt. s-a întâlnit cu inculpații C.F. și M.L.M. În timp ce partea vătămată se afla în spatele autoturismului său la portbagaj, inculpatul I.Șt., folosindu-se de un topor, a lovit-o o singură dată, în creștetul capului, victima prăbușindu-se, aproape instantaneu.

La rândul său inculpatul M.L.M. a continuat să lovească victima cu un băț și cu picioarele pe tot corpul după care au părăsit locul comiterii faptei. Din actele medicale depuse la dosarul cauzei rezultă că partea vătămată a prezentat leziuni produse cu un corp tăietor despicător (posibil topor), loviri care au necesitat pentru vindecare 35-40 zile îngrijiri medicale fără a-i fi pusă în primejdie viața dar anosmia instalată consecutiv traumatismului constituie pierderea unui simț. Martorii audiați în cauză au relevat contribuția fiecărui inculpat la comiterea faptei, inculpatul C.F. lovind victima cu un topor în creștetul capului, cauzându-i o fractură fronto perietală dreaptă în timp ce inculpatul M.L.M., după doborârea părții vătămate la pământ, a continuat să-l lovească cu picioarele și un băț.

Coroborând declarațiile martorilor cu declarațiile părții vătămate, cu actele medicale dar și cu declarația inculpatului C.F. dată în fața instanței de recurs, prin care recunoaște fapta, Înalta Curte constată că vinovăția acestora a fost dovedită, prezumția de nevinovăție fiind înlăturată prin probe certe de vinovăție. Cât privește încadrarea juridică a faptei, din modalitatea și împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, se constată că aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor și nu vătămare corporală gravă. Încadrarea juridică a faptei, în una din cele două infracțiuni, nu este condiționată de punerea în primejdie a vieții victimei, intenția respectiv praeterintenția rezultând din analiza contextului factual și al urmărilor produse.

În cauză, din probele administrate rezultă că inculpatul C.F. a lovit victima în zona capului, de la o distanță mică, folosind un topor, obiect apt să producă moartea. La rândul său inculpatul M.L.M. a lovit partea vătămată cu picioarele și cu un băț în mai multe zone ale corpului, când victima era doborâtă la pământ. În raport de aceste împrejurări inculpații, chiar dacă nu au urmărit suprimarea vieții victimei, puteau să-și dea seama că prin loviturile aplicate, pot provoca decesul victimei. Ca atare, nici critica invocată de recurenții inculpați, sub aspectul încadrării juridice a faptei nu este fondată. Cât privește individualizarea judiciară a pedepselor, Înalta Curte constată că instanța de fond a evaluat în mod corespunzător gradul de pericol social concret al faptei, circumstanțele reale și personale, aplicând inculpaților pedepse orientate spre minimul special.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.L.M. și C.F. împotriva deciziei penale nr. 235/ A din 13 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.L.M. și C.F. împotriva deciziei penale nr. 235/ A din 13 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 275 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 75 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 1 aprilie 2013.