ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1120/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1120/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.

98 din 21 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția penală, în

dosarul nr. 413/116/2012, s-a dispus, în baza art. 20

C.

pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat

inculpatul C.F. la 7 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza

art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., a fost

condamnat inculpatul M.L.M. la 7 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza

art. 71 C. pen., a fost interzis inculpaților C.F. și M.L.M. exercițiul

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

A fost

admisă cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă Spitalul

județean de Urgență Călărași și, pe cale de consecință, au fost obligați

inculpații, în solidar, către aceasta la plata sumei de 515,71 lei,

reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare pentru partea vătămată

I.Șt.

A fost

admisă cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă Spitalul de

Urgență Bagdasar Arseni București și au fost obligați inculpații, în solidar,

către aceasta la plata sumei de 2560,90 lei, reprezentând contravaloarea

cheltuielilor de spitalizare ocazionate cu internarea părții vătămate I.Șt.

A fost

admisă, în parte, cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă I.Șt.

și au fost obligați inculpații, în solidar, către aceasta la plata sumei de

10.000 lei, reprezentând daune materiale și la 5.000 lei, reprezentând daune

morale.

În baza

art. 118 C. pen., s-a dispus confiscarea specială în folosul statului de la cei

doi inculpați a unei bâte și a unui topor sau contravaloarea lor de 30 lei.

Au mai

fost obligați inculpații la câte 432 lei fiecare, cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut în fapt următoarele:

În după amiaza zilei

de 14 februarie 2010, partea vătămată I.Șt. a mers împreună cu membrii familiei

sale la intersecția străzilor E.G. și M.C., unde se adunaseră mai multe

persoane din cartier. Toți cei prezenți au aprins la acea intersecție un foc,

au ascultat muzică și au consumat băuturi alcoolice.

După lăsarea

întunericului, mulți s-au retras în casele lor, rămânând partea vătămată I.Șt. care

avea un autoturism de unde se asculta muzică și martorii B.G., M.M., C.M., A.V.

și I.I.

La un moment dat, la

acest grup s-a oprit inculpatul M.L.M. care se afla în drum spre locuința lui.

Partea vătămată fiind în stare de ebrietate a început să-i adreseze diverse

injurii, inculpatul M.L. răspunzându-i în aceleași limite, după care a plecat.

La câteva minute, a

apărut inculpatul C.F. ținând în mână un topor interesându-se „cine l-a înjurat

pe L.”, acesta fiind prenumele sub care era cunoscut în cartier inculpatul M.L.

Inculpatul C.F. s-a

îndreptat către partea vătămată, acesta aflându-se în spatele autoturismului

său, spunându-i inculpatului să se dea la o parte deoarece nimeni nu s-a luat

de „L,”.

Inculpatul C.F. s-a

îndepărtat pentru scurt timp, dar s-a întors cu un topor lovind partea

vătămată, o singură dată, în creștetul capului.

Partea vătămată s-a

prăbușit imediat la pământ iar inculpatul M.L., care între timp revenise la

locul incidentului, a continuat să-l lovească cu un băț și cu picioarele pe

întreg corpul după care cei doi inculpați au plecat către locuința inculpatului

M.L.

Partea vătămată I.Șt.

a fost transportată la Spitalul de Urgență Călărași, după care la Spitalul de

Urgență Bagdasar Arseni București, fiind internat cu diagnosticul „fractură

fronto-parietală dreaptă, hemoragie frontal drept, hemoragie subarahnoidiană

post traumatică, plagă medie frontală suturată”.

Din raportul de

constatare medico-legală nr. 470/A2/104 din 25 februarie 2010, întocmit de S.M.L.

Călărași rezultă că partea vătămată I.Șt. a prezentat leziuni produse cu corp

tăietor despicător (posibil topor), leziuni pentru ca căror vindecare a

necesitat 35-40 zile îngrijiri medicale.

Prin raportul de

constatare medico-legală nr. 1078/A1/183/7 mai 2010 întocmit de S.M.L. Călărași

s-a stabilit că prin leziunile produse nu s-a pus în primejdie viața victimei,

dar anosmia instalată consecutiv traumatismului din 14 februarie 2010,

constituie pierderea unui simț.

În drept, fapta

inculpaților M.L.M. și C.F. au fost încadrate în infracțiunea de tentativă de

omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 și 175 lit.

i) C. pen.

Instanța de fond

reținând vinovăția inculpaților a aplicat acestora pedepse cu închisoare, cu

executare în regim de detenție.

Împotriva sentinței

pronunțată de instanța de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă

Tribunalul Călărași și inculpații M.L.M. și C.F. și partea vătămată I.Șt.

Parchetul a criticat

hotărârea sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, solicitând

majorarea acestora în raport de gradul de pericol social concret al faptelor

săvârșite.

Inculpații M.L.M. și C.F.

au criticat hotărârea sub următoarele aspecte: încălcarea dreptului la apărare,

fiind asistați la instanța de fond de același apărător deși aveau interese

contrare; încălcarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., dat

fiind faptul că la termenul de judecată din 3 mai 2012, când instanța de fond a

pus în discuție procedura simplificată, inculpații nu au precizat personal dacă

înțeleg sau nu să se prevaleze de aceste dispoziții legale, ci în locul lor a

răspuns apărătorul care a învederat instanței că nu recunosc fapta; greșita

respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de

tentativă de omor, în infracțiunea de vătămare corporală gravă; achitarea

inculpatului M.L.M. întrucât probatoriul administrat nu-l indica pe acesta ca

fiind autorul infracțiunii, greșita individualizare judiciară a pedepsei.

Partea civilă nu și-a

susținut calea de atac exercitată.

Prin decizia penală nr.

235/ A din 13 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I

penală, s-a dispus respingerea, ca nefondate, a apelurilor declarate de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, inculpații M.L.M. și C.F., respectiv

partea civilă I.Șt.

A obligat apelanții

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Instanța de apel a

reținut, în esență, sub aspectul respectării dreptului la apărare, că începând

cu termenul de judecată din 3 mai 2012, ambii inculpați au fost asistați de

același apărător dar această împrejurare nu echivalează cu lipsa asistenței

juridice pentru vreunul dintre inculpați.

La același termen de

judecată, instanța le-a pus în vedere inculpaților dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., aceștia învederând, prin apărător, că nu recunosc săvârșirea

faptei și nu înțeleg să se judece în baza dispozițiilor art. 320

1

C.

proc. pen.

Ca atare, nu poate fi

reținută nici o nulitate absolută, astfel cum prevăd dispozițiile art. 197 alin.

(2) C. proc. pen. și nici o nulitate relativă în condițiile art. 197 alin. (1)

și (4) C. proc. pen., întrucât întreaga conduită procesuală, manifestată în

fața instanței de fond, evidențiază faptul că apărătorul ales al acestora a exprimat

în mod fidel opțiunea lor de a refuza desfășurarea judecății potrivit

procedurii simplificate.

În ceea ce privește

fondul cauzei, instanța de apel a reținut că vinovăția inculpaților a fost

dovedită, faptele săvârșite întrunind elementele constitutive ale infracțiunii

de tentativă de omor calificat și nu de vătămare corporală gravă.

Împotriva ambelor

hotărâri au declarat recurs inculpații M.L.M. și C.F. invocând cazurile de

casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17

2

și 14 C. proc.

pen.

În ceea ce privește primul

caz de casare, s-a invocat încălcarea dreptului la apărare prin aceea că

instanța de fond nu a explicat inculpaților procedura simplificată, astfel cum

este reglementată de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., astfel

încât confirmarea de către apărător a faptului că inculpații nu recunosc fapta

și ca atare nu solicită judecarea conform procedurii simplificate, echivalează

cu încălcarea dispozițiilor art. 6 C. proc. pen., hotărârea fiind lovită de

nulitate absolută.

Ca atare se impune

casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Prin prisma aceluiași

caz de casare s-a solicitat, în subsidiar, schimbarea încadrării juridice din

infracțiunea de tentativă de omor calificat în infracțiunea de vătămare

corporală gravă, intenția inculpaților fiind aceea de a lovi partea vătămată și

nu de a-i suprima viața.

Sub aspectul

regimului sancționator, recurenții inculpați au solicitat reținerea în favoarea

lor a circumstanțelor judiciare atenuante și reducerea pedepselor.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursurile prin prisma cazurilor de casare

invocate dar și din oficiu conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.,

constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Prin Legea nr. 202/2010

privind unele masuri pentru accelerarea soluționării proceselor, au fost

introduse dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., care reglementează o

nouă procedură de judecată, simplificată, cunoscută și în alte sisteme de drept

sub denumirea de „pledarea vinovăției” ori „procedura sumară de judecată”.

Modificările

introduse prin Legea nr. 202/2010 sunt compatibile cu C.E.D.O. dar și cu

jurisprudența Curții Europene, stabilindu-se prin legea internă, atât limitele

în care această procedură funcționează cât și infracțiunile pentru care

procedura simplificată este aplicabilă.

Potrivit

dispozițiilor art. 320

1

alin. (1) C. proc. pen., până la începerea

cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris

autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a

instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în

faza de urmărire penală.

În ceea ce privește

limita temporală, art. 320

1

C. proc. pen., prevede că această

procedură poate fi aplicată până la începerea cercetării judecătorești. Acest

moment procesual este definit de art. 322 C. proc. pen., ce are ca denumire

marginală „începerea cercetării judecătorești”.

Din analiza textului

rezultă că cercetarea judecătorească începe prin citirea sau prezentarea

succintă a actului de sesizare a instanței urmată de explicarea președintelui

de complet cu privire la învinuirea ce i se aduce inculpatului.

Că aceasta este

limita până la care se poate invoca procedura simplificată rezultă și din

dispozițiile art. 320

1

alin. (2) C. proc. pen., potrivit cu care

judecata are loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire

penală, textul impunând două condiții cumulative: a) inculpatul să declare că

recunoaște, în totalitate, faptele reținute în actul de sesizare a instanței;

b) nu solicită administrarea altor probe, cu excepția înscrisurilor în

circumstanțiere.

Faptul că procedura

simplificată este condiționată de momentul începerii cercetării judecătorești

rezultă și din aceea că această procedură este străină de posibilitatea extinderii

acțiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea procesului penal pentru

alte fapte și cu privire la alte persoane, toate acestea putând fi invocate în

cursul cercetării judecătorești, adică după citirea rechizitoriului.

De asemenea,

procedura simplificată nu mai poate fi invocată, cu excepția situațiilor

tranzitorii, de inculpat în apel ori recurs, chiar dacă acesta revine asupra

declarațiilor inițiale, recunoscând integral fapta săvârșită. Această

împrejurare poate fi valorificată doar ca o circumstanță favorabilă examinată

în contextul individualizării judiciare a pedepsei.

Aceasta rezultă și din

aceea că norma procesual penală este întotdeauna activă și niciodată

retroactivă; cu alte cuvinte ea nu mai poate avea eficiență asupra unui act

procesual efectuat anterior intrării ei în vigoare, nu mai poate atinge

valabilitatea acestuia.

În cauza dedusă

judecății, instanța de fond a respectat întocmai dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., astfel că recunoașterea faptelor în recurs de către inculpații C.F.

și M.L.M. nu poate conduce la aplicarea retroactiv a procedurii simplificate.

Din actele cauzei

rezultă că la termenul din 3 mai 2012, anterior începerii cercetării

judecătorești, instanța de fond i-a întrebat pe cei doi inculpați, aceștia

fiind asistați de apărător ales, asupra poziției lor procesuale, afirmând că nu

recunosc fapta și nu solicită aplicarea procedurii simplificate.

Față de manifestarea

de voință a inculpaților, instanța de fond a început cercetarea judecătorească

finalizată cu pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

Ulterior, în cursul

judecării apelului, inculpații au avut aceeași atitudine procesuală, astfel cum

rezultă din declarațiile date în data de 13 septembrie 2012.

În cursul judecării cauzei

în recurs, inculpatul M.L.M. a recunoscut fapta în integralitatea sa,

solicitând aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., iar

inculpatul C.F. și-a menținut atitudinea procesuală, afirmând că nu

recunoașterea comiterea infracțiunii.

În atare condiții,

Înalta Curte constată, pe de o parte că deși inculpatul M.L.M. a recunoscut

fapta în recurs, acesta nu mai poate beneficia de reducerea pedepsei cu o

treime, dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., neputând fi aplicate

retroactiv, iar pe de altă parte inculpații au fost asistați de apărător ales

atunci când instanța de fond i-a întrebat dacă doresc să fie judecați conform

procedurii simplificate.

Prin urmare, dreptul

la apărare a fost respectat, critica inculpaților nefiind fondată.

În ceea ce privește

fondul cauzei, Înalta Curte constată că materialul probator administrat

confirmă integral acuzațiile reținute în actul de sesizare a instanței.

Rezultă că, la data

de 14 februarie 2011, partea vătămată I.Șt. s-a întâlnit cu inculpații C.F. și M.L.M.

În timp ce partea vătămată se afla în spatele autoturismului său la portbagaj,

inculpatul I.Șt., folosindu-se de un topor, a lovit-o o singură dată, în

creștetul capului, victima prăbușindu-se, aproape instantaneu. La rândul său

inculpatul M.L.M. a continuat să lovească victima cu un băț și cu picioarele pe

tot corpul după care au părăsit locul comiterii faptei.

Din actele medicale

depuse la dosarul cauzei rezultă că partea vătămată a prezentat leziuni produse

cu un corp tăietor despicător (posibil topor), loviri care au necesitat pentru

vindecare 35-40 zile îngrijiri medicale fără a-i fi pusă în primejdie viața dar

anosmia instalată consecutiv traumatismului constituie pierderea unui simț.

Martorii audiați în

cauză au relevat contribuția fiecărui inculpat la comiterea faptei, inculpatul C.F.

lovind victima cu un topor în creștetul capului, cauzându-i o fractură fronto

perietală dreaptă în timp ce inculpatul M.L.M., după doborârea părții vătămate

la pământ, a continuat să-l lovească cu picioarele și un băț.

Coroborând

declarațiile martorilor cu declarațiile părții vătămate, cu actele medicale dar

și cu declarația inculpatului C.F. dată în fața instanței de recurs, prin care

recunoaște fapta, Înalta Curte constată că vinovăția acestora a fost dovedită,

prezumția de nevinovăție fiind înlăturată prin probe certe de vinovăție.

Cât privește

încadrarea juridică a faptei, din modalitatea și împrejurările concrete în care

a fost comisă fapta, se constată că aceasta întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de tentativă de omor și nu vătămare corporală gravă.

Încadrarea juridică a

faptei, în una din cele două infracțiuni, nu este condiționată de punerea în

primejdie a vieții victimei, intenția respectiv praeterintenția rezultând din

analiza contextului factual și al urmărilor produse.

În cauză, din probele

administrate rezultă că inculpatul C.F. a lovit victima în zona capului, de la

o distanță mică, folosind un topor, obiect apt să producă moartea.

La rândul său

inculpatul M.L.M. a lovit partea vătămată cu picioarele și cu un băț în mai

multe zone ale corpului, când victima era doborâtă la pământ.

În raport de aceste

împrejurări inculpații, chiar dacă nu au urmărit suprimarea vieții victimei,

puteau să-și dea seama că prin loviturile aplicate, pot provoca decesul

victimei.

Ca atare, nici

critica invocată de recurenții inculpați, sub aspectul încadrării juridice a

faptei nu este fondată.

Cât privește

individualizarea judiciară a pedepselor, Înalta Curte constată că instanța de

fond a evaluat în mod corespunzător gradul de pericol social concret al faptei,

circumstanțele reale și personale, aplicând inculpaților pedepse orientate spre

minimul special.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații M.L.M. și C.F. împotriva deciziei penale nr. 235/ A din

13 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații M.L.M. și C.F. împotriva

deciziei penale nr. 235/ A din 13 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenții inculpați la plata sumelor

de câte 275 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de

câte 75 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 1 aprilie

2013.