ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4418/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4418/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

Prahova sub nr. 8802/2005, reclamanții B.P. și B.S. au chemat în judecată pe

pârâta Primăria orașului Comarnic, solicitând anularea dispoziției din 2005

emisă de pârâtă și restituirea în natură a imobilului situat în orașul C.,

județul Prahova.

La termenul de

judecată din data de 20 ianuarie 2006 s-a formulat cerere completatoare, în

contradictoriu cu orașul Comarnic reprezentat de Primar, reclamanții solicitând

obligarea ultimilor doi pârâți să le lase în deplină proprietate și posesie

imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă

nr. 114 din 3 februarie 2006 a Tribunalului Prahova a fost admisă excepția prematurității,

invocată din oficiu, și a fost respinsă acțiunea, reținându-se că Legea nr. 247/2005

invocată ca temei de drept de către contestatori prevede o procedură administrativă

obligatorie și deschide procedura în fața instanței de judecată numai după definitivarea

procedurii administrative, care în speță nu a fost efectuată.

Curtea de Apel Ploiești,

prin decizia civilă nr. 147 din 22 iunie 2006, a admis apelul formulat de reclamanți

împotriva acestei sentințe, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare

la Tribunalul Prahova, deoarece s-a apreciat că instanța de fond nu s-a pronunțat

pe cererea completatoare, astfel încât nu a intrat în cercetarea fondului.

În rejudecare, cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 8200/105/2006.

Prin sentința civilă

nr. 1214 din 25 septembrie 2007, Tribunalul Prahova a respins excepția prematurității,

iar pe fond, a respins atât acțiunea completată formulată de reclamanți, cât și

cererea reconvențională formulată de pârâții B.E. și S.B., ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel atât contestatorii B.P. și B.S., cât și intimații B.E. și S.B.,

iar Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 59 din 21 februarie 2008, a admis

apelurile, a desființat sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță, ocazie cu care să se procedeze la compararea titlurilor părților,

la administrarea oricărei probe necesare soluționării unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materia revendicării și raportat la

acestea, să fie analizate și celelalte aspecte invocate de către apelanți cu privire

la modalitatea de soluționare a cauzei pe fondul acesteia, cât și cu privire la

motivul de apel referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, raportat la soluția

ce va fi pronunțată de către prima instanță.

Rejudecând cauza pe linia

considerentelor deciziei de casare, Tribunalul Prahova a pronunțat sentința civilă

nr. 1178 din 2 iunie 2009, prin care a admis în parte contestația completată, a

anulat în parte dispoziția din 23 noiembrie 2005, în sensul constatării dreptului

contestatorilor în calitate de moștenitori ai defuncților B.G. și B.M. de a beneficia

de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată, constând în

restituirea în natură a terenului în suprafață de 182 mp, situat în C., județul

Prahova și a constatat dreptul acestora la despăgubiri pentru partea de imobil imposibil

de restituit în natură (constând din construcția în suprafață construită desfășurată

de 70,45 mp și terenul în suprafață de 42,31 mp ocupat de construcție).

De asemenea, a obligat

intimata și intervenienții să restituie contestatorilor suprafața de 182 mp, situată

în C., județul Prahova și a respins capătul contestației completate privind obligarea

intimaților și a intervenienților să lase contestatorilor, în deplină proprietate

și liberă posesie imobilul construcție în suprafață construită desfășurată de 70,43

mp și terenul de 42,31 mp ocupat de construcție, situat în C., județul Prahova,

ca neîntemeiat.

Totodată, s-a respins

cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut că, în baza dispoziției din 23 noiembrie 2005 s-a propus acordarea

de despăgubiri în favoarea petentului B.P. asupra imobilului situat în C.,

județul Prahova, compus din construcție în suprafață de 70,45 mp și teren de 224,31

mp, reținându-se că acest imobil a fost înstrăinat fostului chiriaș în urma aplicării

Legii nr. 112/1995, că prin deciziile din 28 iulie 1981 și din 8 mai 1979 ale Comitetului

Executiv al Consiliului Popular Prahova s-a dispus trecerea cu plată în proprietatea

statului și în administrarea I.G.C.L. Valea Prahovei-Câmpina a imobilului menționat

anterior, în indiviziune din suprafața totală de 723,60 mp și o locuință cu 2 camere,

bucătărie, pivniță, imobil ce a aparținut numiților B.M. și B.G., în schimbul achitării

unei despăgubiri de 336 RON și de 5969 RON, motivându-se că imobilul nu a fost înstrăinat

în termenul prevăzut de Legea nr. 4/1973.

Instanța a mai reținut

că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1997, SC C. SA a vândut

numitului S.B. imobilul din localitatea C., având 2 camere, bucătărie, pivniță și

un teren de 42,31 mp, însă, prin sentința civilă nr. 1813 din 30 iunie 1998 a Judecătoriei

Câmpina, definitivă și irevocabilă, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea în revendicare

completată privind imobilul situat în localitatea C. și constatarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare din 1997 formulată de petenți împotriva numiților S.B. și B.E.,

SC C. SA, Direcția Administrației Domeniului Public și Privat Comarnic, reținându-se

că imobilul sus-menționat a trecut în proprietatea statului cu titlu, contractul

de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor legale.

De asemenea, instanța

a mai reținut că în cuprinsul contractului de închiriere din 6 iunie 2005 s-a menționat

că orașul C. a închiriat numitului S.B., pe o durată de un an, terenul de 182 mp

din orașul C., în schimbul unei chirii lunare de 182.000 ROL, iar potrivit contractului

de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978, numiții B.G. și B.M. au vândut petentului

B.P. imobilul situat în orașul C., având o construcție cu 2 camere, bucătărie, hol,

prispă, 2 magazii și o anexă gospodărească, amplasate pe un teren de 725 mp, ce

nu a făcut obiectul vânzării, fiind în proprietatea statului în temeiul art. 30

din Legea nr. 58/1974.

S-a mai reținut că

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede

că imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

se restituie în natură în condițiile legii, prin imobile preluate în mod abuziv

înțelegându-se, conform art. 2 din aceeași lege, orice alte imobile preluate de

stat cu titlu valabil, precum și orice alte imobile preluate fără titlu valabil

sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și

cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale

puterii sau ale administrației de stat, că art. 10 din Legea nr. 10/2001 prevede

că, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate

pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune

pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile

demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În condițiile în care

imobilul în litigiu, situat în localitatea C., având un teren de 224,31 mp și o

construcție cu 2 camere și dependințe, a fost preluat abuziv de către stat de la

autorii petenților, iar o parte din acest imobil a fost înstrăinat de către stat

în favoarea intervenienților, instanța a apreciat că petenții, în calitate de moștenitori

legali ai foștilor proprietari, au dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, pentru imobilul preluat de către stat de la autorii lor, constând

în restituirea în natură a terenului de 182 mp și în despăgubiri pentru construcția

cu 2 camere și dependințe și pentru terenul de 42,31 mp vândut intervenienților.

Pretenția intervenienților

privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1978,

invocându-se lipsa obiectului vânzării pe motiv că imobilul nu se mai afla în patrimoniul

vânzătorilor, fiind eludate dispozițiile Legii nr. 4/1973, a fost apreciată ca neîntemeiată

de instanță, deoarece nu există nicio dovadă la dosar că la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978 vânzătorii nu mai erau proprietarii

imobilului situat în localitatea C., atât timp cât Deciziile nr. 1006/1981 și

nr. 911/1979 au vizat un alt imobil situat în localitatea C. și nicidecum imobilul

ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, mai ales că

aceste decizii au fost emise ulterior încheierii contractului, producând efecte

juridice la momentul respectiv numai pentru imobilul total diferit de cel descris

în contractul de vânzare-cumpărare de mai sus.

Referitor la susținerea

intervenienților că nu a fost avută în vedere de instanța de fond decizia Curții

de Apel Ploiești nr. 2239/1999, prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat,

nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 septembrie 1978,

reținându-se că acea decizie a vizat revendicarea formulată de către B.P. și B.S.

a imobilului format din teren și anexă gospodărească, situat în localitatea C.,

precum și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din

1997 încheiat între SC C. SA și intervenienți și nicidecum nulitatea contractului

din 1978, instanța a apreciat că împrejurarea că în considerentele acestei decizii

se menționează că acest contract nu produce efecte juridice deoarece ar fi fost

încheiat ulterior datei ieșirii din patrimoniul vânzătorilor a bunului respectiv,

nu înseamnă că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat nelegalitatea acestui

contract, nefiind îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ.

În ceea ce privește capătul

contestației completate, privind obligarea intimatei și a intervenienților să lase

contestatorilor în deplină proprietate și liberă posesie imobilul-construcție în

suprafață desfășurată de 70,43 mp și terenul de 42,31 mp ocupat de construcție,

situat în C., județ Prahova, tribunalul l-a apreciat ca neîntemeiat, întrucât, atât

timp cât s-a constatat dreptul contestatorilor la despăgubiri pentru această parte

de imobil imposibil de restituit în natură, fiind înstrăinat intervenienților cu

contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost niciodată anulat, contestatorii nu mai

pot pretinde obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liberă posesie

acest imobil.

Totodată, tribunalul a

respins și cererea reconvențională formulată de intimații B.E. și S.B., apreciind

că nu se poate invoca lipsa obiectului vânzării, atât timp cât, la dosar nu există

nicio dovadă că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 16

septembrie 1978, a cărui nulitate se solicită, vânzătorii nu mai erau proprietarii

imobilului situat în C., județ Prahova.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel contestatorii B.P. și B.S., intervenienții B.E. și S.B. și intimatul

Primarul orașului Comarnic.

Curtea de Apel Ploiești

a pronunțat decizia civilă nr. 7 din 20 ianuarie 2010, prin care a respins apelurile

declarate de părți, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții, pârâtul și intervenienții, iar prin decizia nr.

6566 din 6 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au admis recursurile,

s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În urma rejudecării cauzei

în apel, prin decizia civilă nr. 129 din 10 mai 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de contestatorii B.P. și B.S., de intervenienții B.E. și S.B., și de intimatul

Primarul orașului Comarnic, împotriva sentinței civile nr. 1178 pronunțată la 2

iunie 2009 de Tribunalul Prahova.

În raport de considerentele

deciziei de casare a Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel a constatat

că toate cele trei apeluri sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare:

Critica formulată de apelanții

contestatori în sensul că nu li s-a restituit în natură imobilul în suprafață de

70,43 mp și terenul de 42,31 mp ocupat de construcție, respingându-se astfel cererea

de obligare a intimatului și intervenienților de a le lăsa contestatorilor aceste

imobile în deplină proprietate și posesie este neîntemeiată, întrucât, așa cum corect

s-a reținut de instanțele anterioare, aceste imobile nu puteau fi restituite și

deci nu puteau fi obligați intimata și intervenienții la lăsarea către contestatori

în proprietate și posesie, deoarece au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995

prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat între SC C. SA și intervenienți,

legalitatea încheierii acestui contract făcând obiectul controlului instanțelor

de judecată, prin decizia nr. 2239/1999 a Curții de Apel Ploiești reținându-se cu

autoritate de lucru judecat că vânzarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale.

Mai mult decât atât, aceste

imobile nu puteau fi restituite contestatorilor și pentru faptul că prin Legea

nr. 1/12009 de completare și modificare a Legii nr. 10/2001, s-a introdus la

art. 7 un nou alin. în conformitate cu care nu sunt supuse restituirii în natură

ci doar prin echivalent imobilele ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995,

aspect corect sesizat de Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 7 din 20

ianuarie 2010.

Nu poate fi primită nici

critica referitoare la nerezolvarea petitului privind revendicarea acelorași imobile

prin comparare de titluri, deoarece și această cerere a fost soluționată de instanța

de fond urmare pronunțării deciziei de casare nr. 59 din 21 ianuarie 2008 de către

Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Prahova respingând acest petit de acțiune.

Soluția îmbrățișată de

instanța de fond este corectă cu atât mai mult cu cât prin decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul

comun nu mai poate fi promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege

specială în cauza de față, sub acest aspect corect reținând Curtea de Apel Ploiești

prin decizia nr. 76 din 20 ianuarie 2010 că pentru același imobil nu pot fi promovate

concomitent și acțiune în revendicare pe dreptul comun și să se uzeze și de dispozițiile

legii speciale.

Susținerea conform căreia

nu s-au respectat îndrumările date prin deciziile de casare pronunțate anterior,

nu poate fi avută în vedere deoarece după pronunțarea deciziei civile nr. 59

din 21 februarie 2008 de către Curtea de Apel Ploiești prin care, într-adevăr s-au

menționat considerentele pentru care se trimite cauza spre rejudecare și ce probleme

trebuie rezolvate de instanța de trimitere, aceasta s-a conformat examinând toate

capetele de cerere din acțiune și cererea reconvențională.

Decizia de casare pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții

de Apel Ploiești pentru a se avea în vedere îndrumările date de instanțele de control

anterioare și pentru a se respecta dispozițiile art. 315 C. proc. civ., este generică,

fără a face referire la aspectele pe care instanța le-a ignorat sau nu le-a rezolvat

conform îndrumărilor date de Curtea de Apel Ploiești prin decizia de casare anterioară,

iar din actele și lucrările dosarului rezultă că tocmai această decizie a fost avută

în vedere și s-au pronunțat hotărâri în concordanță cu cele reținute prin aceasta,

instanțele fiind preocupate în rezolvarea tuturor cererilor cu care au fost investite.

Pentru considerentele

arătate, apelul formulat de contestatori a fost respins, ca nefondat.

În ce privește apelul

intervenienților B.E. și S.B. s-a constatat, de asemenea, că este nefondat.

Nemulțumirea majoră a

acestora este faptul că prin anularea în parte a dispoziției din 23 noiembrie 2005

emisă de intimata Primarul orașului Comarnic s-a constatat dreptul contestatorilor

B.P. și B.S. de a beneficia de restituirea în natură a suprafeței de 182 mp situată

în C., județul Prahova.

O atare soluție este legală,

întrucât pentru această suprafață de teren nu s-a încheiat contract de vânzare-cumpărare

în beneficiul acestor apelanți intervenienți, ei deținând terenul în baza unui contract

de închiriere, iar pe de altă parte terenul este liber de construcții, el având

destinație de drum de acces situat între două imobile, nefiind afectat de construcții,

instalații etc., sub acest aspect făcându-se corect aplicarea dispozițiilor

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și restituindu-se această suprafață de teren

contestatorilor apelanți.

Susținerea referitoare

la faptul că decizia de casare a Curții de Apel Ploiești nr. 59/2008 a avut în vedere

capătul de cerere al acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor și că dacă

se respecta această decizie intervenienții apelanți erau îndreptățiți la deținerea

în continuare a acestui teren, este neîntemeiată, deoarece după pronunțarea deciziei

de casare tribunalul a analizat petitul de revendicare prin compararea titlurilor

având în vedere și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și

prioritatea legii speciale față de cea generală.

Neîntemeiată este și critica

referitoare la faptul că în mod greșit s-a respins cererea reconvențională prin

care s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din

16 septembrie 1978. Soluția pronunțată de instanța de fond este corectă, întrucât

frauda la lege nu s-a dovedit și nici lipsa obiectului vânzării-cumpărării, contractul

fiind încheiat înainte de preluarea de către stat a imobilului prin deciziile

nr. 1006 din 28 iulie 1981 și nr. 911 din 8 mai 1979.

Cât privește existența

autorității de lucru judecat invocată de apelanții intervenienții față de decizia

nr. 2399/1999 a Curții de Apel Ploiești, urmează a fi respinsă așa cum corect a

procedat în precedent Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 7 din 20

ianuarie 2010, în cauză nefiind îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ., fiind

vorba de părți, obiect și cauză diferite.

Concluzionând și acest

apel este nefondat, ca de altfel și apelul declarat de Primarul orașului Comarnic,

care a susținut că în mod greșit s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de

182 mp teren.

Motivele pentru care s-a

dispus restituirea acestui teren în natură au fost expuse când s-a analizat apelul

intervenienților și nu au mai fost reluate în analiza acestui apel, instanțele făcând

corect aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Susținerea acestei apelante

în sensul că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, sunt neîntemeiate, întrucât acest text face referire la dovada și întinderea

dreptului de proprietate, or, în speță, nu s-a pus în discuție dovada sau întinderea

acestui drept.

Nu sunt incidente nici

dispozițiile art. 1 alin. (2) la care face referire această apelantă, pentru că

în ce privește terenul de 182 mp este posibilă restituirea în natură, terenul fiind

liber în sensul Legii nr. 10/2001 și nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 19

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care se referă la imobilele construcții ce fac obiectul

notificărilor și cărora le-au fost adăugate pe parcurs, pe orizontală sau pe verticală,

corpuri de clădire suplimentare de sine stătătoare.

Susținerea referitoare

la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1997 nu poate fi primită,

deoarece valabilitatea acestui contract a fost stabilită de instanța de judecată

prin decizia nr. 2239/1999 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a stabilit cu

putere de lucru judecat că vânzarea imobilului în litigiu prin acest contract s-a

făcut cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că în mod corect prin dispoziția

din 2005 s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcție

și terenul de sub construcție.

Diferența de 182 mp s-a

restituit corect contestatorilor pentru că, deși, intimatul Primarul orașului Comarnic

susține că terenul nu este liber funcțional, totuși adresa din 18 ianuarie 2010

a Primăriei Comarnic infirmă acest lucru, arătând că terenul are destinație de drum

de acces, aflându-se între două imobile.

Pentru considerentele

expuse, toate cele trei apeluri sunt nefondate, urmând ca în conformitate cu dispozițiile

art. 296 C. proc. civ. să fie respinse ca atare.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții B.P. și B.S., intervenienții B.E. și S.B. și pârâtul

Primarul orașului Comarnic.

Prin decizia nr. 3280

din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins

ca nefondate, recursurile declarate.

Împotriva acestei decizii

a Înaltei Curți a formulat contestație în anulare pârâtul Primarul orașului Comarnic.

Prin decizia nr. 2354

din 18 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis

contestația în anulare, a anulat decizia nr. 3280 din 14 mai 2012 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă și a fixat termen pentru judecarea

recursului declarat de pârâtul Primarul orașului Comarnic împotriva deciziei civile

nr. 129 din 10 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, la 10 octombrie 2013.

În speță, a fost admisă

contestația în anulare pentru că instanța de recurs a omis a analiza recursul declarat

de recurentul pârât Primarul orașului Comarnic, situație în care se impune rejudecarea

cauzei în recurs în limita acestei omisiuni. În acest caz, urmare admiterii contestației

în anulare, are loc o completare a judecății cu analiza recursului declarat de recurentul

pârât Primarul orașului Comarnic.

Recursul declarat de pârât

împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești

se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Structurând motivele formulate

în scris se constată că, primul motiv de recurs invocat de pârât privește nerespectarea

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de apel, respectiv

nesocotirea dispozițiilor deciziei de desființare din 21 februarie 2008 a Curții

de Apel Ploiești, nerecurată de reclamanți, și care a rămas irevocabilă în privința

capătului de cerere privind constatarea nulității dispoziției din 2005 emisă de

Primarul orașului Comarnic.

Un alt motiv de recurs

vizează nelegalitatea hotărârilor instanțelor de fond în ceea ce privește interpretarea

și aplicarea dispozițiilor art. 18 și 19 din Legea nr. 10/2001, potivit cărora,

persoanele îndreptățite au dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în

situația în care imobilul notificat a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor

legale.

Totodată, în conformitate

cu art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care

s-a dispus exproprierea, ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii

se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, nefiind posibilă și restituirea

în natură.

Instanța de apel a făcut

aceeași greșeală ca și instanța de fond, constând în restituirea în natură a terenului

în suprafață de 182 mp situat în orașul Comarnic, întrucât suprafața respectivă

nu este liberă funcțional, fiind practic, imposibil de pus în executare sentința

tribunalului.

Examinând recursul pârâtului

Primarul orașului Comarnic, Înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele

ce succed:

În ceea ce privește primul

motiv de recurs, referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ. de către instanța de apel (în rejudecare), care ar fi nesocotit dispozițiile

deciziei de desființare nr. 59 din 21 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești,

decizie prin care s-a respins ca nefondat motivul de apel privind anularea dispoziției

din 23 noiembrie 2005 emisă de Primarul orașului Comarnic, Înalta Curte constată

că, întradevăr, prin decizia nr. 59/2008 s-a respins acest motiv, dar instanța de

apel a analizat legalitatea dispoziției contestate numai sub aspectul nerestituirii

în natură a imobilului compus din construcție și terenul de sub aceasta în suprafață

de 42,31 mp, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 25

aprilie 1997, contract cu privire la care s-a statuat în mod irevocabil că a fost

încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Înalta Curte constată

că nu există dezlegare în considerentele deciziei nr. 59 din 21 februarie 2008 cu

privire la terenul în suprafață de 182 mp asupra căruia poartă analiza de față.

În speță, prin dispoziția

din 23 noiembrie 2005 emisă de Primarul orașului Comarnic s-a propus acordarea de

despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul construcție și terenul

în suprafață de 224,31 mp, din care 42,31 mp ocupați de construcție și 182 mp având

destinația de curți, construcții, care a fost închiriat proprietarului, nefiind

liber funcțional.

Prin sentința civilă

nr. 1178 din 2 iunie 2009 a Tribunalului Prahova a fost anulată în parte această

dispoziție, dispunându-se restituirea în natură petenților-contestatori a terenului

în suprafață de 182 mp, soluție menținută de instanța de apel cu motivarea că, „deși

intimatul Primarul orașului Comarnic susține că terenul nu este liber funcțional,

totuși adresa din 18 ianuarie 2010 a Primăriei Comarnic infirmă acest lucru, arătând

că terenul are destinație de drum de acces, aflându-se între două imobile.” S-a

menținut dispoziția contestată pentru partea de imobil imposibil de restituit în

natură (constând din construcția și terenul în suprafață de 42,31 mp ocupat de construcție).

Prin urmare, prin dispoziția

contestată, emisă de Primarul orașului Comarnic, s-a propus acordarea de despăgubiri

în condițiile legii speciale pentru imobilul-construcție și terenul în suprafață

totală de 224,31 mp, inclusiv pentru suprafața de 182 mp teren având destinația

de „curți-construcții”, nefiind liber funcțional, iar prin adresa din 18

ianuarie 2010 Primăria orașului Comarnic specifică faptul că, acest teren este poziționat

între cele două proprietăți cu rol de drum de acces.

Pornind de la aceste considerente,

Înalta Curte constată că instanța de apel, a cărei hotărâre este suspusă recursului

de față, nu s-a preocupat în niciun fel de lămurirea situației de fapt și a regimului

juridic aplicabil terenului litigios în suprafață de 182 mp, cu privire la care

instanțele anterioare au dispus restituirea în natură.

În speță, nu s-a lămurit

pe deplin care este situația acestui teren, respectiv destinația actuală, existența

pe acest teren a unor străzi, trotuare, parcări amenajate, alei pietonale sau dacă

această alee este necesară pentru accesul organelor specializate pentru toate tipurile

de situații de urgență sau al celor de aprovizionare sau dacă este subtraversată

de amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate

de mare calibru și altele).

Pentru a opera principiul

restituirii în natură a imobilului preluat în mod abuziv, care este de esența legii

de reparație, Legea nr. 10/2001 (art. 7 și 9), terenul solicitat trebuie să fie

liber, disponibil potrivit art. 10 și 11 din lege, adică să nu afecteze accesul

și utilizarea normală a amenajărilor subterane și supraterane.

Dispozițiile art. 11 cuprinde

reguli speciale referitoare la imobilele expropriate, în timp ce normele din

art. 10 al aceluiași act normativ definesc principiile generale privind imobilele

preluate abuziv.

În sensul art. 11

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se justifică măsuri reparatorii prin

echivalent și nu restituirea în natură a terenului neocupat de construcții, dar

care este necesar bunei utilizări pentru căile de acces, spații verzi și alte asemenea

utilizări, ce constituie un tot inseparabil.

În speță, nefiind lămurită

situația de fapt sub aceste aspecte esențiale, Înalta Curte nu poate verifica aplicarea

corectă a legii.

În acest sens, se impune

efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a identifica în fapt terenul

în suprafață de 182 mp, respectiv pentru a stabili dacă este liber, disponibil în

sensul dispozițiilor legale mai sus citate, în vederea stabilirii regimul juridic

aplicabil acestuia, cu scopul de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice în cauză.

Cum o asemenea probă nu

se poate administra în recurs, în raport de dispozițiile art. 305 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul formulat de Primarul orașului Comarnic, va casa

hotărârea atacată, în limita acestei judecăți, și va trimite cauza spre rejudecare

la aceeași Curte de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului, să

stabilească pe deplin care este situația de fapt și regimul juridic aplicabil terenului

în suprafață de 182 mp, cu trimitere la probatoriile și la dispozițiile legale apreciate

a fi relevante în cauză.

În baza art. 304 pct.

9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia

și va trimite cauza spre rejudecarea apelului pârâtului la aceeași curte de apel.

Totodată, se vor păstra

celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat

de pârâtul Primarul orașului Comarnic împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai

2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează, în parte, decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Primarul

orașului Comarnic împotriva sentinței civile nr. 1178 din 2 iunie 2009 a

Tribunalului

Prahova, secția civilă

la aceiași instanță.

Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie

2013.