ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4418/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 8802/2005, reclamanții B.P. și B.S. au chemat în judecată pe pârâta Primăria orașului Comarnic, solicitând anularea dispoziției din 2005 emisă de pârâtă și restituirea în natură a imobilului situat în orașul C., județul Prahova. La termenul de judecată din data de 20 ianuarie 2006 s-a formulat cerere completatoare, în contradictoriu cu orașul Comarnic reprezentat de Primar, reclamanții solicitând obligarea ultimilor doi pârâți să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 114 din 3 februarie 2006 a Tribunalului Prahova a fost admisă excepția prematurității, invocată din oficiu, și a fost respinsă acțiunea, reținându-se că Legea nr. 247/2005 invocată ca temei de drept de către contestatori prevede o procedură administrativă obligatorie și deschide procedura în fața instanței de judecată numai după definitivarea procedurii administrative, care în speță nu a fost efectuată. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 147 din 22 iunie 2006, a admis apelul formulat de reclamanți împotriva acestei sentințe, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova, deoarece s-a apreciat că instanța de fond nu s-a pronunțat pe cererea completatoare, astfel încât nu a intrat în cercetarea fondului.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 8200/105/2006. Prin sentința civilă nr. 1214 din 25 septembrie 2007, Tribunalul Prahova a respins excepția prematurității, iar pe fond, a respins atât acțiunea completată formulată de reclamanți, cât și cererea reconvențională formulată de pârâții B.E. și S.B., ca neîntemeiate. Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât contestatorii B.P. și B.S., cât și intimații B.E.

și S.B., iar Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 59 din 21 februarie 2008, a admis apelurile, a desființat sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, ocazie cu care să se procedeze la compararea titlurilor părților, la administrarea oricărei probe necesare soluționării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materia revendicării și raportat la acestea, să fie analizate și celelalte aspecte invocate de către apelanți cu privire la modalitatea de soluționare a cauzei pe fondul acesteia, cât și cu privire la motivul de apel referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, raportat la soluția ce va fi pronunțată de către prima instanță.

Rejudecând cauza pe linia considerentelor deciziei de casare, Tribunalul Prahova a pronunțat sentința civilă nr. 1178 din 2 iunie 2009, prin care a admis în parte contestația completată, a anulat în parte dispoziția din 23 noiembrie 2005, în sensul constatării dreptului contestatorilor în calitate de moștenitori ai defuncților B.G. și B.M. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată, constând în restituirea în natură a terenului în suprafață de 182 mp, situat în C., județul Prahova și a constatat dreptul acestora la despăgubiri pentru partea de imobil imposibil de restituit în natură (constând din construcția în suprafață construită desfășurată de 70,45 mp și terenul în suprafață de 42,31 mp ocupat de construcție).

De asemenea, a obligat intimata și intervenienții să restituie contestatorilor suprafața de 182 mp, situată în C., județul Prahova și a respins capătul contestației completate privind obligarea intimaților și a intervenienților să lase contestatorilor, în deplină proprietate și liberă posesie imobilul construcție în suprafață construită desfășurată de 70,43 mp și terenul de 42,31 mp ocupat de construcție, situat în C., județul Prahova, ca neîntemeiat. Totodată, s-a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, în baza dispoziției din 23 noiembrie 2005 s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea petentului B.P.

asupra imobilului situat în C., județul Prahova, compus din construcție în suprafață de 70,45 mp și teren de 224,31 mp, reținându-se că acest imobil a fost înstrăinat fostului chiriaș în urma aplicării Legii nr. 112/1995, că prin deciziile din 28 iulie 1981 și din 8 mai 1979 ale Comitetului Executiv al Consiliului Popular Prahova s-a dispus trecerea cu plată în proprietatea statului și în administrarea I.G.C.L. Valea Prahovei-Câmpina a imobilului menționat anterior, în indiviziune din suprafața totală de 723,60 mp și o locuință cu 2 camere, bucătărie, pivniță, imobil ce a aparținut numiților B.M. și B.G., în schimbul achitării unei despăgubiri de 336 RON și de 5969 RON, motivându-se că imobilul nu a fost înstrăinat în termenul prevăzut de Legea nr. 4/1973.

Instanța a mai reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1997, SC C. SA a vândut numitului S.B. imobilul din localitatea C., având 2 camere, bucătărie, pivniță și un teren de 42,31 mp, însă, prin sentința civilă nr. 1813 din 30 iunie 1998 a Judecătoriei Câmpina, definitivă și irevocabilă, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea în revendicare completată privind imobilul situat în localitatea C. și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 1997 formulată de petenți împotriva numiților S.B. și B.E., SC C. SA, Direcția Administrației Domeniului Public și Privat Comarnic, reținându-se că imobilul sus-menționat a trecut în proprietatea statului cu titlu, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor legale.

De asemenea, instanța a mai reținut că în cuprinsul contractului de închiriere din 6 iunie 2005 s-a menționat că orașul C. a închiriat numitului S.B., pe o durată de un an, terenul de 182 mp din orașul C., în schimbul unei chirii lunare de 182.000 ROL, iar potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978, numiții B.G. și B.M. au vândut petentului B.P. imobilul situat în orașul C., având o construcție cu 2 camere, bucătărie, hol, prispă, 2 magazii și o anexă gospodărească, amplasate pe un teren de 725 mp, ce nu a făcut obiectul vânzării, fiind în proprietatea statului în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974.

S-a mai reținut că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se restituie în natură în condițiile legii, prin imobile preluate în mod abuziv înțelegându-se, conform art. 2 din aceeași lege, orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, precum și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat, că art. 10 din Legea nr. 10/2001 prevede că, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În condițiile în care imobilul în litigiu, situat în localitatea C., având un teren de 224,31 mp și o construcție cu 2 camere și dependințe, a fost preluat abuziv de către stat de la autorii petenților, iar o parte din acest imobil a fost înstrăinat de către stat în favoarea intervenienților, instanța a apreciat că petenții, în calitate de moștenitori legali ai foștilor proprietari, au dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul preluat de către stat de la autorii lor, constând în restituirea în natură a terenului de 182 mp și în despăgubiri pentru construcția cu 2 camere și dependințe și pentru terenul de 42,31 mp vândut intervenienților.

Pretenția intervenienților privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1978, invocându-se lipsa obiectului vânzării pe motiv că imobilul nu se mai afla în patrimoniul vânzătorilor, fiind eludate dispozițiile Legii nr. 4/1973, a fost apreciată ca neîntemeiată de instanță, deoarece nu există nicio dovadă la dosar că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978 vânzătorii nu mai erau proprietarii imobilului situat în localitatea C., atât timp cât Deciziile nr. 1006/1981 și nr. 911/1979 au vizat un alt imobil situat în localitatea C. și nicidecum imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, mai ales că aceste decizii au fost emise ulterior încheierii contractului, producând efecte juridice la momentul respectiv numai pentru imobilul total diferit de cel descris în contractul de vânzare-cumpărare de mai sus.

Referitor la susținerea intervenienților că nu a fost avută în vedere de instanța de fond decizia Curții de Apel Ploiești nr. 2239/1999, prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 septembrie 1978, reținându-se că acea decizie a vizat revendicarea formulată de către B.P. și B.S.

a imobilului format din teren și anexă gospodărească, situat în localitatea C., precum și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat între SC C. SA și intervenienți și nicidecum nulitatea contractului din 1978, instanța a apreciat că împrejurarea că în considerentele acestei decizii se menționează că acest contract nu produce efecte juridice deoarece ar fi fost încheiat ulterior datei ieșirii din patrimoniul vânzătorilor a bunului respectiv, nu înseamnă că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat nelegalitatea acestui contract, nefiind îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ.

În ceea ce privește capătul contestației completate, privind obligarea intimatei și a intervenienților să lase contestatorilor în deplină proprietate și liberă posesie imobilul-construcție în suprafață desfășurată de 70,43 mp și terenul de 42,31 mp ocupat de construcție, situat în C., județ Prahova, tribunalul l-a apreciat ca neîntemeiat, întrucât, atât timp cât s-a constatat dreptul contestatorilor la despăgubiri pentru această parte de imobil imposibil de restituit în natură, fiind înstrăinat intervenienților cu contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost niciodată anulat, contestatorii nu mai pot pretinde obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liberă posesie acest imobil. Totodată, tribunalul a respins și cererea reconvențională formulată de intimații B.E.

și S.B., apreciind că nu se poate invoca lipsa obiectului vânzării, atât timp cât, la dosar nu există nicio dovadă că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978, a cărui nulitate se solicită, vânzătorii nu mai erau proprietarii imobilului situat în C., județ Prahova. Împotriva acestei sentințe au declarat apel contestatorii B.P. și B.S., intervenienții B.E. și S.B. și intimatul Primarul orașului Comarnic. Curtea de Apel Ploiești a pronunțat decizia civilă nr. 7 din 20 ianuarie 2010, prin care a respins apelurile declarate de părți, ca nefondate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, pârâtul și intervenienții, iar prin decizia nr. 6566 din 6 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au admis recursurile, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În urma rejudecării cauzei în apel, prin decizia civilă nr. 129 din 10 mai 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de contestatorii B.P. și B.S., de intervenienții B.E. și S.B., și de intimatul Primarul orașului Comarnic, împotriva sentinței civile nr. 1178 pronunțată la 2 iunie 2009 de Tribunalul Prahova.

În raport de considerentele deciziei de casare a Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel a constatat că toate cele trei apeluri sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Critica formulată de apelanții contestatori în sensul că nu li s-a restituit în natură imobilul în suprafață de 70,43 mp și terenul de 42,31 mp ocupat de construcție, respingându-se astfel cererea de obligare a intimatului și intervenienților de a le lăsa contestatorilor aceste imobile în deplină proprietate și posesie este neîntemeiată, întrucât, așa cum corect s-a reținut de instanțele anterioare, aceste imobile nu puteau fi restituite și deci nu puteau fi obligați intimata și intervenienții la lăsarea către contestatori în proprietate și posesie, deoarece au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat între SC C. SA și intervenienți, legalitatea încheierii acestui contract făcând obiectul controlului instanțelor de judecată, prin decizia nr. 2239/1999 a Curții de Apel Ploiești reținându-se cu autoritate de lucru judecat că vânzarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale.

Mai mult decât atât, aceste imobile nu puteau fi restituite contestatorilor și pentru faptul că prin Legea nr. 1/12009 de completare și modificare a Legii nr. 10/2001, s-a introdus la art. 7 un nou alin. în conformitate cu care nu sunt supuse restituirii în natură ci doar prin echivalent imobilele ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, aspect corect sesizat de Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2010. Nu poate fi primită nici critica referitoare la nerezolvarea petitului privind revendicarea acelorași imobile prin comparare de titluri, deoarece și această cerere a fost soluționată de instanța de fond urmare pronunțării deciziei de casare nr. 59 din 21 ianuarie 2008 de către Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Prahova respingând acest petit de acțiune.

Soluția îmbrățișată de instanța de fond este corectă cu atât mai mult cu cât prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai poate fi promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială în cauza de față, sub acest aspect corect reținând Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 76 din 20 ianuarie 2010 că pentru același imobil nu pot fi promovate concomitent și acțiune în revendicare pe dreptul comun și să se uzeze și de dispozițiile legii speciale.

Susținerea conform căreia nu s-au respectat îndrumările date prin deciziile de casare pronunțate anterior, nu poate fi avută în vedere deoarece după pronunțarea deciziei civile nr. 59 din 21 februarie 2008 de către Curtea de Apel Ploiești prin care, într-adevăr s-au menționat considerentele pentru care se trimite cauza spre rejudecare și ce probleme trebuie rezolvate de instanța de trimitere, aceasta s-a conformat examinând toate capetele de cerere din acțiune și cererea reconvențională. Decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Ploiești pentru a se avea în vedere îndrumările date de instanțele de control anterioare și pentru a se respecta dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., este generică, fără a face referire la aspectele pe care instanța le-a ignorat sau nu le-a rezolvat conform îndrumărilor date de Curtea de Apel Ploiești prin decizia de casare anterioară, iar din actele și lucrările dosarului rezultă că tocmai această decizie a fost avută în vedere și s-au pronunțat hotărâri în concordanță cu cele reținute prin aceasta, instanțele fiind preocupate în rezolvarea tuturor cererilor cu care au fost investite. Pentru considerentele arătate, apelul formulat de contestatori a fost respins, ca nefondat. În ce privește apelul intervenienților B.E. și S.B. s-a constatat, de asemenea, că este nefondat. Nemulțumirea majoră a acestora este faptul că prin anularea în parte a dispoziției din 23 noiembrie 2005 emisă de intimata Primarul orașului Comarnic s-a constatat dreptul contestatorilor B.P.

și B.S. de a beneficia de restituirea în natură a suprafeței de 182 mp situată în C., județul Prahova. O atare soluție este legală, întrucât pentru această suprafață de teren nu s-a încheiat contract de vânzare-cumpărare în beneficiul acestor apelanți intervenienți, ei deținând terenul în baza unui contract de închiriere, iar pe de altă parte terenul este liber de construcții, el având destinație de drum de acces situat între două imobile, nefiind afectat de construcții, instalații etc., sub acest aspect făcându-se corect aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și restituindu-se această suprafață de teren contestatorilor apelanți.

Susținerea referitoare la faptul că decizia de casare a Curții de Apel Ploiești nr. 59/2008 a avut în vedere capătul de cerere al acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor și că dacă se respecta această decizie intervenienții apelanți erau îndreptățiți la deținerea în continuare a acestui teren, este neîntemeiată, deoarece după pronunțarea deciziei de casare tribunalul a analizat petitul de revendicare prin compararea titlurilor având în vedere și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și prioritatea legii speciale față de cea generală.

Neîntemeiată este și critica referitoare la faptul că în mod greșit s-a respins cererea reconvențională prin care s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978. Soluția pronunțată de instanța de fond este corectă, întrucât frauda la lege nu s-a dovedit și nici lipsa obiectului vânzării-cumpărării, contractul fiind încheiat înainte de preluarea de către stat a imobilului prin deciziile nr. 1006 din 28 iulie 1981 și nr. 911 din 8 mai 1979. Cât privește existența autorității de lucru judecat invocată de apelanții intervenienții față de decizia nr. 2399/1999 a Curții de Apel Ploiești, urmează a fi respinsă așa cum corect a procedat în precedent Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2010, în cauză nefiind îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ., fiind vorba de părți, obiect și cauză diferite.

Concluzionând și acest apel este nefondat, ca de altfel și apelul declarat de Primarul orașului Comarnic, care a susținut că în mod greșit s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 182 mp teren. Motivele pentru care s-a dispus restituirea acestui teren în natură au fost expuse când s-a analizat apelul intervenienților și nu au mai fost reluate în analiza acestui apel, instanțele făcând corect aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Susținerea acestei apelante în sensul că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt neîntemeiate, întrucât acest text face referire la dovada și întinderea dreptului de proprietate, or, în speță, nu s-a pus în discuție dovada sau întinderea acestui drept.

Nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1 alin. (2) la care face referire această apelantă, pentru că în ce privește terenul de 182 mp este posibilă restituirea în natură, terenul fiind liber în sensul Legii nr. 10/2001 și nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care se referă la imobilele construcții ce fac obiectul notificărilor și cărora le-au fost adăugate pe parcurs, pe orizontală sau pe verticală, corpuri de clădire suplimentare de sine stătătoare.

Susținerea referitoare la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1997 nu poate fi primită, deoarece valabilitatea acestui contract a fost stabilită de instanța de judecată prin decizia nr. 2239/1999 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că vânzarea imobilului în litigiu prin acest contract s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că în mod corect prin dispoziția din 2005 s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcție și terenul de sub construcție. Diferența de 182 mp s-a restituit corect contestatorilor pentru că, deși, intimatul Primarul orașului Comarnic susține că terenul nu este liber funcțional, totuși adresa din 18 ianuarie 2010 a Primăriei Comarnic infirmă acest lucru, arătând că terenul are destinație de drum de acces, aflându-se între două imobile.

Pentru considerentele expuse, toate cele trei apeluri sunt nefondate, urmând ca în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ. să fie respinse ca atare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B.P. și B.S., intervenienții B.E. și S.B. și pârâtul Primarul orașului Comarnic. Prin decizia nr. 3280 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins ca nefondate, recursurile declarate. Împotriva acestei decizii a Înaltei Curți a formulat contestație în anulare pârâtul Primarul orașului Comarnic.

Prin decizia nr. 2354 din 18 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis contestația în anulare, a anulat decizia nr. 3280 din 14 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă și a fixat termen pentru judecarea recursului declarat de pârâtul Primarul orașului Comarnic împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la 10 octombrie 2013. În speță, a fost admisă contestația în anulare pentru că instanța de recurs a omis a analiza recursul declarat de recurentul pârât Primarul orașului Comarnic, situație în care se impune rejudecarea cauzei în recurs în limita acestei omisiuni.

În acest caz, urmare admiterii contestației în anulare, are loc o completare a judecății cu analiza recursului declarat de recurentul pârât Primarul orașului Comarnic. Recursul declarat de pârât împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Structurând motivele formulate în scris se constată că, primul motiv de recurs invocat de pârât privește nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de apel, respectiv nesocotirea dispozițiilor deciziei de desființare din 21 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, nerecurată de reclamanți, și care a rămas irevocabilă în privința capătului de cerere privind constatarea nulității dispoziției din 2005 emisă de Primarul orașului Comarnic.

Un alt motiv de recurs vizează nelegalitatea hotărârilor instanțelor de fond în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 și 19 din Legea nr. 10/2001, potivit cărora, persoanele îndreptățite au dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în situația în care imobilul notificat a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Totodată, în conformitate cu art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, nefiind posibilă și restituirea în natură. Instanța de apel a făcut aceeași greșeală ca și instanța de fond, constând în restituirea în natură a terenului în suprafață de 182 mp situat în orașul Comarnic, întrucât suprafața respectivă nu este liberă funcțional, fiind practic, imposibil de pus în executare sentința tribunalului.

Examinând recursul pârâtului Primarul orașului Comarnic, Înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește primul motiv de recurs, referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

de către instanța de apel (în rejudecare), care ar fi nesocotit dispozițiile deciziei de desființare nr. 59 din 21 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, decizie prin care s-a respins ca nefondat motivul de apel privind anularea dispoziției din 23 noiembrie 2005 emisă de Primarul orașului Comarnic, Înalta Curte constată că, întradevăr, prin decizia nr. 59/2008 s-a respins acest motiv, dar instanța de apel a analizat legalitatea dispoziției contestate numai sub aspectul nerestituirii în natură a imobilului compus din construcție și terenul de sub aceasta în suprafață de 42,31 mp, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1997, contract cu privire la care s-a statuat în mod irevocabil că a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte constată că nu există dezlegare în considerentele deciziei nr. 59 din 21 februarie 2008 cu privire la terenul în suprafață de 182 mp asupra căruia poartă analiza de față. În speță, prin dispoziția din 23 noiembrie 2005 emisă de Primarul orașului Comarnic s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul construcție și terenul în suprafață de 224,31 mp, din care 42,31 mp ocupați de construcție și 182 mp având destinația de curți, construcții, care a fost închiriat proprietarului, nefiind liber funcțional.

Prin sentința civilă nr. 1178 din 2 iunie 2009 a Tribunalului Prahova a fost anulată în parte această dispoziție, dispunându-se restituirea în natură petenților-contestatori a terenului în suprafață de 182 mp, soluție menținută de instanța de apel cu motivarea că, „deși intimatul Primarul orașului Comarnic susține că terenul nu este liber funcțional, totuși adresa din 18 ianuarie 2010 a Primăriei Comarnic infirmă acest lucru, arătând că terenul are destinație de drum de acces, aflându-se între două imobile.” S-a menținut dispoziția contestată pentru partea de imobil imposibil de restituit în natură (constând din construcția și terenul în suprafață de 42,31 mp ocupat de construcție).

Prin urmare, prin dispoziția contestată, emisă de Primarul orașului Comarnic, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobilul-construcție și terenul în suprafață totală de 224,31 mp, inclusiv pentru suprafața de 182 mp teren având destinația de „curți-construcții”, nefiind liber funcțional, iar prin adresa din 18 ianuarie 2010 Primăria orașului Comarnic specifică faptul că, acest teren este poziționat între cele două proprietăți cu rol de drum de acces. Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel, a cărei hotărâre este suspusă recursului de față, nu s-a preocupat în niciun fel de lămurirea situației de fapt și a regimului juridic aplicabil terenului litigios în suprafață de 182 mp, cu privire la care instanțele anterioare au dispus restituirea în natură.

În speță, nu s-a lămurit pe deplin care este situația acestui teren, respectiv destinația actuală, existența pe acest teren a unor străzi, trotuare, parcări amenajate, alei pietonale sau dacă această alee este necesară pentru accesul organelor specializate pentru toate tipurile de situații de urgență sau al celor de aprovizionare sau dacă este subtraversată de amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru și altele). Pentru a opera principiul restituirii în natură a imobilului preluat în mod abuziv, care este de esența legii de reparație, Legea nr. 10/2001 (art. 7 și 9), terenul solicitat trebuie să fie liber, disponibil potrivit art. 10 și 11 din lege, adică să nu afecteze accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane și supraterane.

Dispozițiile art. 11 cuprinde reguli speciale referitoare la imobilele expropriate, în timp ce normele din art. 10 al aceluiași act normativ definesc principiile generale privind imobilele preluate abuziv. În sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se justifică măsuri reparatorii prin echivalent și nu restituirea în natură a terenului neocupat de construcții, dar care este necesar bunei utilizări pentru căile de acces, spații verzi și alte asemenea utilizări, ce constituie un tot inseparabil. În speță, nefiind lămurită situația de fapt sub aceste aspecte esențiale, Înalta Curte nu poate verifica aplicarea corectă a legii.

În acest sens, se impune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a identifica în fapt terenul în suprafață de 182 mp, respectiv pentru a stabili dacă este liber, disponibil în sensul dispozițiilor legale mai sus citate, în vederea stabilirii regimul juridic aplicabil acestuia, cu scopul de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice în cauză. Cum o asemenea probă nu se poate administra în recurs, în raport de dispozițiile art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de Primarul orașului Comarnic, va casa hotărârea atacată, în limita acestei judecăți, și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași Curte de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului, să stabilească pe deplin care este situația de fapt și regimul juridic aplicabil terenului în suprafață de 182 mp, cu trimitere la probatoriile și la dispozițiile legale apreciate a fi relevante în cauză.

În baza art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia și va trimite cauza spre rejudecarea apelului pârâtului la aceeași curte de apel. Totodată, se vor păstra celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de pârâtul Primarul orașului Comarnic împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează, în parte, decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Primarul orașului Comarnic împotriva sentinței civile nr. 1178 din 2 iunie 2009 a Tribunalului Prahova, secția civilă la aceiași instanță. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2013.