ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4333/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 432 din 14 mai 2007, Tribunalul Dolj a admis acțiunea reclamanților M.M.B.M. și M.I.M., a obligat pârâtul Consiliul Local Calafat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamanților, imobilul compus din construcție și terenul aferent în suprafață de 1.127 m.p, situat în Calafat, reținând, în esență, că s-a făcut dovada calității de moștenitori a reclamanților față de autorul lor, proprietar al construcției, respectiv faptul că pârâtul nu a invocat existența unui titlu de proprietate asupra terenului revendicat. Prin Decizia nr. 891 din 28 noiembrie 2007, Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea.

S-a reținut că reclamanții au depus notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 la data de 27 octombrie 2005, din răspunsul primăriei înregistrat sub nr. 9247/2005 rezultând însă că aceasta a fost formulată tardiv. Ca urmare a acestui răspuns, reclamanții au formulat acțiunea în revendicare pentru imobilul în litigiu, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu de instanța de apel, s-au reținut următoarele considerente de fapt și de drept: După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație civilă, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai poate fi primită. Potrivit principiului neretroactivității legii civile consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., legea nouă este de imediată aplicare, acțiunea ei întinzându-se exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte și efectelor viitoare ale raporturilor juridice anterioare.

Imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 constituie obiectul unor raporturi juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficiența actelor de preluare. Legea nr. 10/2001 a instituit norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești. Prin aceste norme, derogatorii de la dreptul comun, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. este suprimată în cazul ineficacității actelor la care se referă, însă accesul în justiție nu este eliminat, legea oferind un sistem reparatoriu perfecționat, iar normele procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

De altfel, s-a reținut că reclamanții au și uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, dar nu au formulat contestație împotriva adresei prin care li se aducea la cunoștință că au formulat tardiv notificarea. Prin Decizia civilă nr. 1103 din 05 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. A constatat că instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare pe temeiul excepției inadmisibilității, fără însă să stabilească dacă legea specială era sau nu aplicabilă față de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite. Pentru a exista concurs între legea specială și legea generală era necesar să se stabilească dacă bunul făcea sau nu obiectul Legii nr. 10/2001. Prin Decizia civilă nr. 314 din 18 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința, a obligat pârâții să lase în deplină proprietate, reclamanților, terenul în suprafață de 752 mp, individualizat în schița anexă la raportul de expertiză, întocmit de expert P.M., în plan contur punctele 1-3-4-9-10-11-1, în loc de 1127 mp, a menținut restul dispozițiilor sentinței civile.

În rejudecare, s-a reținut că reclamanții au dovedit prin înscrisurile administrate în cauză - actul de împărțeală de ascendent, transcris sub nr. 131 din 22 aprilie 1920 de Tribunalul Dolj, actul de succesiune întocmit de Notariatul S. - că aceștia au calitatea de moștenitori ai autorului lor, V.M. Conform actelor depuse la dosar și concluziilor rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, a rezultat că imobilul revendicat se află în posesia pârâtului și în situația în care numai reclamanții justifică un drept de proprietate asupra imobilului nu se mai pune în discuție compararea titlurilor părților. Conform depozițiilor martorilor audiați, a rezultat cu certitudine că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu, în mod abuziv, în anul 1950, prin violență de la fostul proprietar.

Acțiunea în revendicare este o acțiune prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar. În cadrul unei astfel de acțiuni, reclamantul nu trebuie să facă altă dovadă decât aceea că este proprietarul bunului ce se revendică și că bunul respectiv se află în posesia pârâtului. Autorul V.M. a lăsat hotelul numit "L." (respectiv "M."), situat în orașul Calafat și cumpărat de la moștenitoarea P., parte, prin licitație publică, parte prin vânzare voluntară și prețuit la suma de 120.000 lei, fiului său, M.V.M., în acest sens fiind actul de împărțeală prin ascendent transmis sub nr. 1931/1920. Potrivit actului de succesiune legalizat sub nr. 1151/2003, autorul V.M. a decedat la data de 7 august 2000, având ca moștenitori pe M.H.M., în calitate de soție supraviețuitoare, și I.M., M.M., descendenți de grad I în linie dreaptă.

Potrivit probelor administrate, reclamanții au făcut dovada că au calitatea de moștenitori ai autorului V.M., fostul proprietar al hotelului denumit "L." (respectiv "M."). În privința suprafeței de teren revendicată de reclamanți, ocupată abuziv de pârâtă, din expertiza tehnică efectuată în cauză a rezultat că, din suprafața totală de 1173 m.p, identificată prin expertiză, 421 m.p. reprezintă suprafața de sub construcția nouă a sălii de cinematograf care nu face obiectul revendicării. Reclamanții au revendicat și această din urmă suprafață de teren dar cum actul de proprietate de care s-au prevalat nu conține date concrete în privința terenului, referindu-se doar la hotelul numit L., revendicarea trebuie admisă doar în privința clădirii hotelului și a suprafeței de teren de sub această clădire, de 752 m.p.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 4 ianuarie 2010, pârâtul Consiliul Local al municipiului Calafat, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Instanța de apel a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., cauza fiind soluționată pe fond prin raportare la aceste dispoziții legale, concluzia instanței fiind în sensul că imobilul în litigiu se afla în domeniul privat al municipiului Calafat, potrivit adresei nr. 5529/2007. Recurentul-pârât contestă această constatare a instanței, întrucât la data trecerii în domeniul public al municipiului Calafat, prin H.G. nr. 565 din 21 mai 2003, parte din imobil - respectiv suprafața de 747 m.p - era afectată Cinematografului "A." Calafat.

Instanța a apreciat greșit că nu s-a făcut dovada existenței unui alt drept de proprietate asupra imobilului în litigiu sau a unei alte modalității efective de preluare a acestuia, cât timp însăși H.G. nr. 565/2003 reprezintă titlul și modalitatea concretă de preluare a bunului imobil în litigiu în proprietatea recurentei-pârâte. Potrivit art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, proprietatea publică se dobândește prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică. Același act normativ - art. 11 - prevede în mod expres că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Recursul este întemeiat pentru considerentele ce urmează: În rejudecare, instanța de apel era obligată să clarifice toate chestiunile referitoare la situația imobilului în litigiu - situația acestuia de fapt și de drept, configurarea tuturor elementelor în măsură să asigure o bună identificare a imobilului, inclusiv prin schițe detaliate de plan anexe la raportul de expertiză (stabilirea limitelor, vecinătăților, oricăror alte elemente de identificare și funcționare a imobilului), cu atât mai mult cu cât în apărare s-a invocat apartenența imobilului la domeniul public prin incidența H.G nr. 565/2003 - și, nu în ultimul rând, să-și susțină soluția propusă prin considerente de fapt și de drept pertinente raportului juridic astfel configurat.

Pentru a oferi un răspuns de legalitate criticilor formulate prin recurs, Înalta Curte trebuie să se raporteze la o situație de fapt pe deplin stabilită - atribut exclusiv al instanțelor fondului - ceea ce nu este cazul situației pendinte. În fundamentarea soluției pronunțate pe fondul cauzei, instanța de apel trebuia să aibă în vedere pretenția formulată de reclamant și probele administrate la solicitarea acestuia, dar și apărările susținute de partea adversă, pentru că numai astfel se asigură în mod efectiv egalitatea de tratament juridic al părților cu interese contrare, respectiv se oferă posibilitatea reală de exercitare efectivă a căilor extraordinare de atac.

Din conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză nu rezultă un răspuns de specialitate asupra tuturor obiectivelor stabilite de însăși instanța de apel prin încheierea de ședință din 08 iulie 2009 și care au vizat în mod explicit chestiunea identificării imobilului în litigiu, în temeiul și din perspectiva tuturor probelor susținute în cauză de fiecare din părțile cu interese contrarii (în temeiul înscrisurilor administrate de reclamanți, dar și a celor administrate de partea adversă), cu atât mai mult cu cât apărarea constantă a pârâtului s-a bazat în mod determinant pe efectele juridice ale H.G nr. 565/2003. Concluziile raportului de expertiză s-au referit la suprafața de teren de 421 m.p.

deși cuprinsul actului normativ invocat în apărare de pârât evidențiază în mod explicit suprafața de 747 m.p., fără însă ca aceste aspecte de fapt contradictorii, dar relevante pentru soluționarea pricinii pe fond, să primească dezlegarea/explicația cuvenită din partea instanței de apel. Cum instanța de apel a pronunțat soluția de retrocedare parțială a imobilului în litigiu, fără să aibă îndeplinită condiția unor împrejurări de fapt pe deplin stabilite - atât sub aspectul prioritar al individualizării imobilului în litigiu, dar și în privința clarificării regimului său juridic actual - pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., coroborate cu art. 314 și 315 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului împotriva Deciziei nr. 314 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al municipiului Calafat împotriva Deciziei nr. 314 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 septembrie 2010. Procesat de GGC - NN