ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4333/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 432 din 14 mai 2007,

Tribunalul Dolj a admis acțiunea reclamanților M.M.B.M. și M.I.M., a obligat

pârâtul Consiliul Local Calafat să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie, reclamanților, imobilul compus din construcție și terenul aferent în

suprafață de 1.127 m.p, situat în Calafat, reținând, în esență, că s-a făcut

dovada calității de moștenitori a reclamanților față de autorul lor, proprietar

al construcției, respectiv faptul că pârâtul nu a invocat existența unui titlu

de proprietate asupra terenului revendicat.

Prin Decizia nr. 891

din 28 noiembrie 2007, Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului, a

schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea.

S-a reținut că

reclamanții au depus notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 la data de 27 octombrie

2005, din răspunsul primăriei înregistrat sub nr. 9247/2005 rezultând însă că

aceasta a fost formulată tardiv.

Ca urmare a acestui

răspuns, reclamanții au formulat acțiunea în revendicare pentru imobilul în

litigiu, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu de instanța de apel,

s-au reținut următoarele considerente de fapt și de drept:

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație civilă, acțiunea în

revendicare de drept comun nu mai poate fi primită.

Potrivit principiului

neretroactivității legii civile consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din

Constituție și art. 1 C. civ., legea nouă este de imediată aplicare, acțiunea

ei întinzându-se exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte și efectelor

viitoare ale raporturilor juridice anterioare. Imobilele preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 constituie obiectul unor raporturi

juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele

lor juridice, generate de ineficiența actelor de preluare. Legea nr. 10/2001 a

instituit norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă

obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești. Prin aceste

norme, derogatorii de la dreptul comun, acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. este suprimată în cazul ineficacității

actelor la care se referă, însă accesul în justiție nu este eliminat, legea

oferind un sistem reparatoriu perfecționat, iar normele procedurale speciale îl

subordonează controlului judecătoresc.

De altfel, s-a

reținut că reclamanții au și uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001,

dar nu au formulat contestație împotriva adresei prin care li se aducea la

cunoștință că au formulat tardiv notificarea.

Prin Decizia civilă

nr. 1103 din 05 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul reclamanților, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

A constatat că

instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare pe temeiul excepției

inadmisibilității, fără însă să stabilească dacă legea specială era sau nu

aplicabilă față de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de titlul

în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate

în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite.

Pentru a exista

concurs între legea specială și legea generală era necesar să se stabilească

dacă bunul făcea sau nu obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 314 din 18 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte

sentința, a obligat pârâții să lase în deplină proprietate, reclamanților,

terenul în suprafață de 752 mp, individualizat în schița anexă la raportul de

expertiză, întocmit de expert P.M., în plan contur punctele 1-3-4-9-10-11-1, în

loc de 1127 mp, a menținut restul dispozițiilor sentinței civile.

În rejudecare, s-a

reținut că reclamanții au dovedit prin înscrisurile administrate în cauză -

actul de împărțeală de ascendent, transcris sub nr. 131 din 22 aprilie 1920 de

Tribunalul Dolj, actul de succesiune întocmit de Notariatul S. - că aceștia au

calitatea de moștenitori ai autorului lor, V.M. Conform actelor depuse la dosar

și concluziilor rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, a rezultat că

imobilul revendicat se află în posesia pârâtului și în situația în care numai

reclamanții justifică un drept de proprietate asupra imobilului nu se mai pune

în discuție compararea titlurilor părților.

Conform depozițiilor

martorilor audiați, a rezultat cu certitudine că imobilul în litigiu a fost

preluat fără titlu, în mod abuziv, în anul 1950, prin violență de la fostul

proprietar.

Acțiunea în

revendicare este o acțiune prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la

posesorul neproprietar. În cadrul unei astfel de acțiuni, reclamantul nu

trebuie să facă altă dovadă decât aceea că este proprietarul bunului ce se

revendică și că bunul respectiv se află în posesia pârâtului.

Autorul V.M. a lăsat

hotelul numit "L." (respectiv "M."), situat în orașul

Calafat și cumpărat de la moștenitoarea P., parte, prin licitație publică,

parte prin vânzare voluntară și prețuit la suma de 120.000 lei, fiului său,

M.V.M., în acest sens fiind actul de împărțeală prin ascendent transmis sub nr.

1931/1920.

Potrivit actului de

succesiune legalizat sub nr. 1151/2003, autorul V.M. a decedat la data de 7

august 2000, având ca moștenitori pe M.H.M., în calitate de soție

supraviețuitoare, și I.M., M.M., descendenți de grad I în linie dreaptă.

Potrivit probelor

administrate, reclamanții au făcut dovada că au calitatea de moștenitori ai

autorului V.M., fostul proprietar al hotelului denumit "L."

(respectiv "M.").

În privința

suprafeței de teren revendicată de reclamanți, ocupată abuziv de pârâtă, din

expertiza tehnică efectuată în cauză a rezultat că, din suprafața totală de

1173 m.p, identificată prin expertiză, 421 m.p. reprezintă suprafața de sub

construcția nouă a sălii de cinematograf care nu face obiectul revendicării.

Reclamanții au

revendicat și această din urmă suprafață de teren dar cum actul de proprietate

de care s-au prevalat nu conține date concrete în privința terenului,

referindu-se doar la hotelul numit L., revendicarea trebuie admisă doar în

privința clădirii hotelului și a suprafeței de teren de sub această clădire, de

752 m.p.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 4 ianuarie 2010,

pârâtul Consiliul Local al municipiului Calafat, prin care a criticat-o pentru

nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Instanța de apel a

reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 480 și următoarele C.

civ., cauza fiind soluționată pe fond prin raportare la aceste dispoziții

legale, concluzia instanței fiind în sensul că imobilul în litigiu se afla în

domeniul privat al municipiului Calafat, potrivit adresei nr. 5529/2007.

Recurentul-pârât

contestă această constatare a instanței, întrucât la data trecerii în domeniul

public al municipiului Calafat, prin H.G. nr. 565 din 21 mai 2003, parte din

imobil - respectiv suprafața de 747 m.p - era afectată Cinematografului

"A." Calafat.

Instanța a apreciat

greșit că nu s-a făcut dovada existenței unui alt drept de proprietate asupra

imobilului în litigiu sau a unei alte modalității efective de preluare a

acestuia, cât timp însăși H.G. nr. 565/2003 reprezintă titlul și modalitatea

concretă de preluare a bunului imobil în litigiu în proprietatea

recurentei-pârâte.

Potrivit art. 7 lit.

e) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia, cu modificările și completările ulterioare, proprietatea publică se

dobândește prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale, în domeniul public al acestora, pentru

cauză de utilitate publică. Același act normativ - art. 11 - prevede în mod

expres că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și

imprescriptibile.

Recursul este

întemeiat pentru considerentele ce urmează:

În rejudecare,

instanța de apel era obligată să clarifice toate chestiunile referitoare la

situația imobilului în litigiu - situația acestuia de fapt și de drept,

configurarea tuturor elementelor în măsură să asigure o bună identificare a

imobilului, inclusiv prin schițe detaliate de plan anexe la raportul de

expertiză (stabilirea limitelor, vecinătăților, oricăror alte elemente de

identificare și funcționare a imobilului), cu atât mai mult cu cât în apărare

s-a invocat apartenența imobilului la domeniul public prin incidența H.G nr.

565/2003 - și, nu în ultimul rând, să-și susțină soluția propusă prin

considerente de fapt și de drept pertinente raportului juridic astfel

configurat.

Pentru a oferi un

răspuns de legalitate criticilor formulate prin recurs, Înalta Curte trebuie să

se raporteze la o situație de fapt pe deplin stabilită - atribut exclusiv al

instanțelor fondului - ceea ce nu este cazul situației pendinte.

În fundamentarea

soluției pronunțate pe fondul cauzei, instanța de apel trebuia să aibă în

vedere pretenția formulată de reclamant și probele administrate la solicitarea

acestuia, dar și apărările susținute de partea adversă, pentru că numai astfel

se asigură în mod efectiv egalitatea de tratament juridic al părților cu interese

contrare, respectiv se oferă posibilitatea reală de exercitare efectivă a

căilor extraordinare de atac.

Din conținutul

raportului de expertiză efectuat în cauză nu rezultă un răspuns de specialitate

asupra tuturor obiectivelor stabilite de însăși instanța de apel prin

încheierea de ședință din 08 iulie 2009 și care au vizat în mod explicit

chestiunea identificării imobilului în litigiu, în temeiul și din perspectiva

tuturor probelor susținute în cauză de fiecare din părțile cu interese

contrarii (în temeiul înscrisurilor administrate de reclamanți, dar și a celor

administrate de partea adversă), cu atât mai mult cu cât apărarea constantă a

pârâtului s-a bazat în mod determinant pe efectele juridice ale H.G nr.

565/2003.

Concluziile

raportului de expertiză s-au referit la suprafața de teren de 421 m.p. deși

cuprinsul actului normativ invocat în apărare de pârât evidențiază în mod

explicit suprafața de 747 m.p., fără însă ca aceste aspecte de fapt

contradictorii, dar relevante pentru soluționarea pricinii pe fond, să

primească dezlegarea/explicația cuvenită din partea instanței de apel.

Cum instanța de apel

a pronunțat soluția de retrocedare parțială a imobilului în litigiu, fără să

aibă îndeplinită condiția unor împrejurări de fapt pe deplin stabilite - atât sub

aspectul prioritar al individualizării imobilului în litigiu, dar și în

privința clarificării regimului său juridic actual - pe temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., coroborate cu art. 314 și 315 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului împotriva Deciziei

nr. 314 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Consiliul Local al municipiului Calafat împotriva Deciziei

nr. 314 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează.

Trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 septembrie 2010.

Procesat

de GGC - NN