ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4228/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia nr. 65/ A din 1 iunie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții M.I. și V.A. împotriva Sentinței civile nr. 1601 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Mureș; a admis apelul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș pentru Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe și a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins cererea formulată de reclamanții M.I. și V.A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2009 formulată de reclamanții M.I.

și V.A. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a solicitat instanței obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 120.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesoarea acestora, K.M., prin condamnarea la pedeapsa de 10 ani închisoare, prin Sentința penală nr. 30 din 30 martie 1961 a Tribunalului Militar Brașov, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prin agitație. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, infracțiunea prevăzută de art. 209 din C. pen. din 1936, pentru care a fost condamnată mama lor, constituie de drept o condamnare cu caracter politic.

Executarea pedepsei aplicate s-a făcut în penitenciare în care executau pedepsele deținuții politici. In timpul executării pedepsei mama reclamanților a fost supusă la rele tratamente iar după eliberare, fiind membră a cultului „M.I. ” , a fost tot timpul supravegheată de ofițeri de securitate, astfel că a fost nevoită să se ascundă în diferite locuri din țară. De asemenea o lungă perioadă de timp nu și-a găsit un loc de muncă, fiind considerată „un element dușmănos al clasei muncitoare". Prin sentința civila nr. 1601 din 5 octombrie 2010, Tribunalul Mureș a admis în parte acțiunea civilă exercitată de reclamanții M.I.

și V.G., împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor și, drept consecință: - a obligat pârâtul la plata către fiecare dintre reclamanți a câte unei sume reprezentând echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro, stabilită potrivit cursului practicat de Banca Națională a României din ziua plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin condamnarea mamei lor K.M., ia pedeapsa închisorii de 10 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de „uneltire contra ordinii sociale prin agitație", prevăzută de art. 209 C. pen., pedeapsă aplicată prin Sentința penală nr. 30 din 30 martie 1961 a Tribunalului Militar Brașov; - a respins restul pretențiilor reclamanților ca neîntemeiate; - a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că potrivit art. 1 alin. (2), lit. a) din Legea nr. 221/2009 condamnarea penală suferită de mama reclamanților în anul 1961 constituie de drept condamnare cu caracter politic, fiind pronunțată pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 2, lit. a) din Codul penal din 1936, republicat. Prima instanță a constatat că cererea este admisibilă doar în parte, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin condamnarea antecesoarei lor. Astfel, raportat la probele administrate în cauză, instanța a apreciat că apărarea pârâtului, în sensul că prejudiciul moral suferit de reclamanți nu este probat, nu poate fi primită.

Este cert că reclamanților li s-au cauzat prin condamnarea penală cu caracter politic a mamei lor daune morale astfel că susținerea pârâtului, potrivit căreia prejudiciul moral nu este dovedit, nu poate fi luată în seamă. Susținerile pârâtului din întâmpinarea depusă sunt aceleași, pentru toate cauzele de acest tip, considerându-se că acțiunea este insuficient argumentată și dovedită, indiferent de starea de fapt expusă de reclamantul în cauză. Totodată, instanța a avut în vedere faptul că probele administrare dovedesc încălcări aduse valorilor fundamentale ale ființei umane, ocrotite prin art. 22 din Constituția României. Reclamantei i s-a încălcat dreptul la libertate fizică și psihică, dreptul la instruire, dreptul la muncă, atingeri care în temeiul prevederilor art. 998 și 999 C. civ., justifică o reparație morală.

În ceea ce privește aprecierea cuantumului daunelor morale solicitate de reclamanți, instanța a avut în vedere că aceste încălcări au fost urmate de consecințe asupra vieții sociale și profesionale ale membrilor familiei sale, drept pentru care a admis această cerere, potrivit art. 1, alin. (1), art. 4, alin. (2), art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O. U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, coroborate cu art. 998 și art. 999 din C. civ.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciului moral cauzat instanța a ținut seama de criteriile prevăzute de art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost aceasta modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. Astfel, din pedeapsa de 10 ani închisoare mama reclamanților a executat aproximativ 4 ani (Penitenciarele Jilava, Arad, Miercurea Ciuc), restul de pedeapsă fiind grațiat în anul 1964. Instanța a apreciat că acordarea către fiecare dintre reclamanți a câte unei sume reprezentând echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro, reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit prin arestarea și condamnarea mamei lor la pedeapsa închisorii. Împotriva acestei sentințe au declarat, în termen legal, apel ambele părți.

Curtea de Apel a reținut următoarele considerente: În ceea ce privește constatarea caracterului politic al condamnării dispuse împotriva mamei reclamanților, a arătat că în mod corect instanța de fond a constatat că infracțiunea pentru care mama reclamanților a fost condamnată, are caracter politic în sensul art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În ceea ce privește cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea mamei lor, Curtea a constatat că este obligatoriu a se ține cont de faptul că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - reținute ca temei al admiterii acestei pretenții, au fost declarate neconstituționale.

Or, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituția României și ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, prevederea legală declarată neconstituțională, este suspendată de drept.

Instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate în cauză, deoarece suspendarea echivalează cu inexistența normei juridice, iar conform prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile prin care s-a declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt definitive și general obligatorii, ceea ce înseamnă că efectele lor se răsfrâng și asupra altor cauze decât cea în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate.

De altfel, cu referire la caracterul și obligativitatea unor astfel de decizii, instanța de apel a arătat că s-a pronunțat chiar Curtea Constituțională (prin deciziile nr. 169 din 2 noiembrie 1999 și 186 din 18 noiembrie 1999), statuând că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice, încetându-i de drept efectele pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României. Mai mult, nici în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea dispoziției legale declarate neconstituționale sau ar depăși termenul de 45 de zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, acestea se produc în continuare.

În concluzie, instanța de apel a reținut că dispozițiile legale invocate de reclamant în susținerea acțiunii și aplicate ca atare de către prima instanță în soluționarea acesteia - sub aspectul admiterii cererii privind acordarea de daune morale, nu mai pot fi reținute ca temei juridic al unei astfel de pretenții, împrejurare ce atrage netemeinicia respectivei solicitări. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.I. și F.A. care, fără a-l încadra în drept, au arătat că instanța de apel în mod greșit a analizat și respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale prin raportare la Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Recurenții - reclamanți consideră că, prin aplicarea deciziei 1358/2010, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Astfel la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice. Prin neacordarea daunelor morale, Legea nr. 221/2009 rămâne fără fundamentul sau juridic și etic conținut în motivele emiterii acestui act normativ și efectele sale reparatorii.

Recurenții arată că, în opinia lor, încercarea Guvernului, legiuitorului sau a Curții Constituționale de limitare sau desființare a acestui drept, în timpul procesului, în faza de apel, este un abuz, invocând în acest sens hotărârea CEDO - Broniowski - Polonia, nr. 31443/1996 din 22 iunie 2004, așa cum este citată in Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Curți de Casație și Justiție nr. 5216 din 21 septembrie 2004. Recurenții solicită cenzurarea hotărârii atacate și din perspectiva art. 6 din CEDO care garantează dreptul la un proces echitabil cu componența materiala esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial și care impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice în principiu intervenția legiuitorului pe parcursul unui litigiu care ar putea afecta litigiu.

Astfel, principiul egalității în fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite. In consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecieri exclusive a legiuitorului ci trebuie sa se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fata legii. Mai arată că un alt drept garantat de convenție este dreptul la nediscriminare. Art. 14 al Convenției interzice discriminarea în legătura cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune sa se cerceteze daca exista discriminare, daca tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, daca discriminarea are o justificare obiectiva și rezonabila, adică urmărește un scop legitim și respecta un raport rezonabil de proporționalitate intre scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

În ceea ce privește garanția egalității armelor, jurisprudența instanței europene a statuat faptul ca aceasta reprezintă tratarea egala a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fata unui tribunal independent și imparțial instituit de lege în sensul menținerii unui just echilibru intre interesele părților. Ori câtă vreme pe parcursul procesului intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârâtul este statul, la inițiative pentru considerente ce iu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem a aceasta garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 lin CEDO.

Recurenții consideră că aplicarea deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementarilor internaționale, respectând astfel art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările CEDO au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată. Având în vedere că recurenții sunt în situația de a avea o cerere introdusă înainte de pronunțarea Deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care le sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, aceasta decizie neputând retroactiva fără a afecta în principiu garantarea art. 6 , art. 14 și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

În concluzie, aplicând direct Convenția, potrivit principiului preeminenței sale consacrat în art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum și jurisprudența citată a CEDO, recurenții consideră că în cauză se pot acorda daunele morale solicitate. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Soluția pronunțată pe fondul litigiului de către instanța de apel va fi confirmată de instanța de recurs, avându-se în vedere decizia în interesul Legii nr. 12/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a statuat că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs: Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1)) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă, distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare ia momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, reclamanții nu dețineau o hotărâre definitivă care să le confere un „bun ” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prioritatea de aplicare a dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art. 20 din Constituția României, invocată de recurentul-reclamant, nu este incidență în speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susțin recurenții, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-1 de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenții susțin că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării ” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamanților va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.I. și V.A. împotriva deciziei civile nr. 65/ A din 01 iunie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.