ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4228/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4228/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Curtea de Apel Târgu

Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie,

prin decizia nr. 65/ A din 1 iunie 2011

a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții M.I. și V.A. împotriva Sentinței

civile nr. 1601 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Mureș; a admis apelul

declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș pentru

Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe și a schimbat în tot

sentința atacată în sensul că a respins cererea formulată de reclamanții M.I.

și V.A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a

pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin

cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2009 formulată de reclamanții M.I.

și V.A.

împotriva

pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a

solicitat instanței obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de

120.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de

antecesoarea acestora, K.M., prin condamnarea la pedeapsa de 10 ani închisoare,

prin Sentința penală nr. 30 din 30 martie 1961 a Tribunalului Militar Brașov,

pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prin

agitație.

În

motivarea acțiunii reclamanții au arătat că în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, infracțiunea prevăzută de art. 209 din C. pen. din

1936, pentru care a fost condamnată mama lor, constituie de drept o condamnare

cu caracter politic. Executarea pedepsei aplicate s-a făcut în penitenciare în

care executau pedepsele deținuții politici. In timpul executării pedepsei mama

reclamanților a fost supusă la rele tratamente iar după eliberare, fiind membră

a cultului „M.I.

”

, a fost tot timpul supravegheată de

ofițeri de securitate, astfel că a fost nevoită să se ascundă în diferite

locuri din țară. De asemenea o lungă perioadă de timp nu și-a găsit un loc de

muncă, fiind considerată „un element dușmănos al clasei muncitoare".

Prin

sentința civila nr. 1601 din 5 octombrie 2010, Tribunalul Mureș

a admis în parte acțiunea civilă exercitată

de reclamanții M.I. și V.G., împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor și, drept consecință:

- a

obligat pârâtul la plata către fiecare dintre reclamanți a câte unei sume

reprezentând echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro, stabilită potrivit

cursului practicat de Banca Națională a României din ziua plății, cu titlu de

despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin condamnarea mamei lor K.M., ia

pedeapsa închisorii de 10 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de „uneltire

contra ordinii sociale prin agitație", prevăzută de art. 209 C. pen.,

pedeapsă aplicată prin Sentința penală nr. 30 din 30 martie 1961 a Tribunalului

Militar Brașov;

- a

respins restul pretențiilor reclamanților ca neîntemeiate;

- a

obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 3.000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că potrivit art. 1 alin. (2),

lit. a) din Legea nr. 221/2009 condamnarea penală suferită de mama

reclamanților în anul 1961 constituie de drept condamnare cu caracter politic,

fiind pronunțată pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 2, lit. a) din Codul

penal din 1936, republicat.

Prima

instanță a constatat că cererea este admisibilă doar în parte, în ceea ce

privește acordarea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin

condamnarea antecesoarei lor. Astfel, raportat la probele administrate în

cauză, instanța a apreciat că apărarea pârâtului, în sensul că prejudiciul

moral suferit de reclamanți nu este probat, nu poate fi primită. Este cert că

reclamanților li s-au cauzat prin condamnarea penală cu caracter politic a

mamei lor daune morale astfel că susținerea pârâtului, potrivit căreia

prejudiciul moral nu este dovedit, nu poate fi luată în seamă. Susținerile

pârâtului din întâmpinarea depusă sunt aceleași, pentru toate cauzele de acest

tip, considerându-se că acțiunea este insuficient argumentată și dovedită,

indiferent de starea de fapt expusă de reclamantul în cauză.

Totodată,

instanța a avut în vedere faptul că probele administrare dovedesc încălcări

aduse valorilor fundamentale ale ființei umane, ocrotite prin art. 22 din

Constituția României. Reclamantei i s-a încălcat dreptul la libertate fizică și

psihică, dreptul la instruire, dreptul la muncă, atingeri care în temeiul

prevederilor art. 998 și 999 C. civ., justifică o reparație morală.

În ceea

ce privește aprecierea cuantumului daunelor morale solicitate de reclamanți,

instanța a avut în vedere că aceste încălcări au fost urmate de consecințe

asupra vieții sociale și profesionale ale membrilor familiei sale, drept pentru

care a admis această cerere, potrivit art. 1, alin. (1), art. 4, alin. (2),

art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O. U.G. nr. 62

din 30 iunie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea

aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente,

coroborate cu art. 998 și art. 999 din C. civ.

La

stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciului

moral cauzat instanța a ținut seama de criteriile prevăzute de art. 5 alin. (1

1

)

din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost aceasta modificată prin O.U.G. nr.

62/2010. Astfel, din pedeapsa de 10 ani închisoare mama reclamanților a

executat aproximativ 4 ani (Penitenciarele Jilava, Arad, Miercurea Ciuc),

restul de pedeapsă fiind grațiat în anul 1964. Instanța a apreciat că acordarea

către fiecare dintre reclamanți a câte unei sume reprezentând echivalentul în

lei a sumei de 5.000 euro, reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului

moral suferit prin arestarea și condamnarea mamei lor la pedeapsa închisorii.

Împotriva

acestei sentințe au declarat, în termen legal, apel ambele părți.

Curtea

de Apel a reținut următoarele considerente:

În ceea

ce privește constatarea caracterului politic al condamnării dispuse împotriva

mamei reclamanților, a arătat că în mod corect instanța de fond a constatat că

infracțiunea pentru care mama reclamanților a fost condamnată, are caracter

politic în sensul art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În ceea

ce privește cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea mamei lor, Curtea a constatat că este

obligatoriu a se ține cont de faptul că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15

noiembrie 2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - reținute

ca temei al admiterii acestei pretenții, au fost declarate neconstituționale.

Or,

potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituția României și ale art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei în Monitorul Oficial dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, prevederea legală

declarată neconstituțională, este suspendată de drept.

Instanța

de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nu mai pot fi aplicate în cauză, deoarece suspendarea echivalează cu

inexistența normei juridice, iar conform prevederilor art. 31 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile prin

care s-a declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt definitive

și general obligatorii, ceea ce înseamnă că efectele lor se răsfrâng și asupra

altor cauze decât cea în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate.

De

altfel, cu referire la caracterul și obligativitatea unor astfel de decizii,

instanța de apel a arătat că s-a pronunțat chiar Curtea Constituțională (prin

deciziile nr. 169 din 2 noiembrie 1999 și 186 din 18 noiembrie 1999), statuând

că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai

poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de autoritățile

și instituțiile publice, încetându-i de drept efectele pentru viitor, respectiv

de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al

României. Mai mult, nici în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu ar

interveni pentru modificarea dispoziției legale declarate neconstituționale sau

ar depăși termenul de 45 de zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar

înceta efectele, ci, dimpotrivă, acestea se produc în continuare.

În concluzie,

instanța de apel a reținut că dispozițiile legale invocate de reclamant în

susținerea acțiunii și aplicate ca atare de către prima instanță în soluționarea

acesteia - sub aspectul admiterii cererii privind acordarea de daune morale, nu

mai pot fi reținute ca temei juridic al unei astfel de pretenții, împrejurare

ce atrage netemeinicia respectivei solicitări.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.I. și F.A.

care, fără a-l încadra în drept, au

arătat că instanța de apel în mod greșit a analizat și respins capătul de

cerere privind acordarea daunelor morale prin raportare la Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale.

Recurenții

- reclamanți consideră că, prin aplicarea deciziei 1358/2010, instanța de apel

a încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din

Constituție.

Astfel

la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri

pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice.

Prin

neacordarea daunelor morale, Legea nr. 221/2009 rămâne fără fundamentul sau

juridic și etic conținut în motivele emiterii acestui act normativ și efectele

sale reparatorii.

Recurenții

arată că, în opinia lor, încercarea Guvernului, legiuitorului sau a Curții

Constituționale de limitare sau desființare a acestui drept, în timpul

procesului, în faza de apel, este un abuz, invocând în acest sens hotărârea

CEDO - Broniowski - Polonia, nr. 31443/1996 din 22 iunie 2004, așa cum este

citată in Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Curți de Casație și

Justiție nr. 5216 din 21 septembrie 2004.

Recurenții

solicită cenzurarea hotărârii atacate și din perspectiva art. 6 din CEDO care

garantează dreptul la un proces echitabil cu componența materiala esențială a

dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial și care impune

respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice în

principiu intervenția legiuitorului pe parcursul unui litigiu care ar putea

afecta litigiu. Astfel, principiul egalității în fata legii presupune

instituirea unui tratament egal pentru situații care în funcție de scopul

urmărit nu sunt diferite. In consecință, un tratament diferit nu poate fi

expresia aprecieri exclusive a legiuitorului ci trebuie sa se justifice

rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fata legii.

Mai

arată că un alt drept garantat de convenție este dreptul la nediscriminare.

Art. 14 al Convenției interzice discriminarea în legătura cu drepturile și

libertățile pe care Convenția le reglementează și impune sa se cerceteze daca

exista discriminare, daca tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații

analoage sau comparabile, daca discriminarea are o justificare obiectiva și

rezonabila, adică urmărește un scop legitim și respecta un raport rezonabil de

proporționalitate intre scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea

lui.

În ceea

ce privește garanția egalității armelor, jurisprudența instanței europene a

statuat faptul ca aceasta reprezintă tratarea egala a părților pe toată durata

desfășurării procedurii în fata unui tribunal independent și imparțial

instituit de lege în sensul menținerii unui just echilibru intre interesele

părților. Ori câtă vreme pe parcursul procesului intervine o abrogare a însuși

temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârâtul

este statul, la inițiative pentru considerente ce iu se raportează exclusiv la

neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem a aceasta garanție

poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un

proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 lin CEDO.

Recurenții

consideră că aplicarea deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale prezentului

litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare

la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât

este obligată să dea prioritate reglementarilor internaționale, respectând

astfel art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale

au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României,

statuările CEDO au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a

României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.

Având în

vedere că recurenții sunt în situația de a avea o cerere introdusă înainte de

pronunțarea Deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care le sunt

aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, aceasta

decizie neputând retroactiva fără a afecta în principiu garantarea art. 6 ,

art. 14 și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

În concluzie,

aplicând direct Convenția, potrivit principiului preeminenței sale consacrat în

art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum și jurisprudența citată a

CEDO, recurenții consideră că în cauză se pot acorda daunele morale solicitate.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate înalta Curte constată că

recursul este nefondat.

Soluția

pronunțată pe fondul litigiului de către instanța de apel va fi confirmată de

instanța de recurs, avându-se în vedere decizia în interesul Legii nr. 12/2011,

publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin

care s-a statuat că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010

și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în Monitorul Oficial, în considerarea următoarelor

argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs:

Prin

deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010

(publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010)

Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 5 alin. (1)) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va

face, însă, distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă

că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice

ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea

rămân supuse legii în vigoare ia momentul constituirii lor, chiar și după

intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor

norme supletive, permisive, iar nu

unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în

dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub

protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la

momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamanți norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Prin

urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive

care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată

de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care

s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor

Curții Constituționale și să nu dea

eficientă actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Cum

deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost

publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță,

reclamanții nu dețineau o hotărâre definitivă care să le confere un „bun

”

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data publicării

deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Prioritatea

de aplicare a dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de

art. 20 din Constituția României, invocată de recurentul-reclamant, nu este

incidență în speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de

neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu

Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale din materia

drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin

statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost

deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității

dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale,

fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor

internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte

concluzii decât cele deja expuse.

împrejurarea

că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul

analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt

și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din

prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept,

iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra

chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si

nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susțin recurenții,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu

mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-1 de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice. Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare

în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de

constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de

reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenții susțin că s-ar găsi, dat

fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării

”

constă în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ

statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Având în

vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de

apel a făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, astfel că recursul reclamanților va fi respins, ca nefondat, conform

art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.I. și V.A. împotriva deciziei

civile nr. 65/ A din 01 iunie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă,

de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.