ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4091/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4091/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față constată

următoarele:

Tribunalul București,

secția a V - a civilă, prin sentința civilă nr. 610 din 6 mai 2010 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată la 5 august 2009 de reclamanta SC C.H. SA împotriva

pârâtei SC O.S. SRL.

Pentru a pronunța

această soluție tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta a

solicitat obligarea pârâtei să înceteze utilizarea pe site-urile sale „x, z, y”

și toate domeniile afiliate, imaginea și datele de identificare ale hotelurilor

„C.” „C.F. și H.H.” aparținând societății sale. S-a mai solicitat obligarea

pârâtei la plata de daune în cuantum de 500 lei pe fiecare zi de întârziere

conform art. 580 C. proc. civ. de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Reclamanta și-a

întemeiat acțiunea în drept pe dispozițiile art. 35 și 86 din Legea nr. 84/1998

în forma în vigoare la data introducerii acțiunii.

În fapt reclamanta

și-a întemeiat acțiunea pe împrejurarea că pârâta - titulară a mărcii

individuale, combinate X, care desfășoară o activitate comercială în domeniul

turismului și își expune produsele și serviciile și cu care a avut un contract

de utilizator, în temeiul căruia aceasta avea acces la sistemul computerizat de

rezervări distribuit de către furnizorul SC A.M.R. SRL precum și un contract

din 18 februarie 2008 al cărui termen a expirat la 31 decembrie 2008 -

folosește pe site-urile sale denumirea mărcilor reclamantei, deși a fost

notificată în scopul încetării folosirii acestora.

Pârâta în apărare a

invocat art. 37 și 38 din Legea nr. 84/1998. Reținându-se că art. 86 vizează

infracțiunea concurenței neloiale, dat fiind caracterul civil al litigiului nu

s-a analizat incidența acestui articol în cauză.

Instanța de fond a

constatat în primul rând că pârâta nu a încălcat drepturile de proprietate ale

reclamantei având în vedere că extrasele sunt de pe alte site-uri decât cel

aparținând pârâtei.

În al doilea rând

împrejurarea că pârâta intermediază în activitatea sa comercială serviciile

hoteliere ale societății reclamante a fost apreciată că nu echivalează cu

încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală ale acesteia.

S-a constatat astfel

că pârâta nu folosește în activitatea sa comercială, semnul sau denumirea

mărcilor reclamantei. Pe site-ul său pârâta a indicat denumirea hotelurilor la

care pot fi făcute rezervări prin intermediul său.

Câtă vreme pârâta nu

prestează decât servicii de reprezentare hotelieră s-a constatat că nu se poate

reține că publicul consumator al serviciilor hoteliere ar considera că mărcile

Continental ar aparține pârâtei.

Ca urmare, s-a

constatat că în cauză nu se poate susține de reclamantă că i s-ar putea aduce

un prejudiciu prin activitatea comercială a pârâtei în condițiile în care

aceasta din urmă a contribuit la obținerea unui profit de către societatea

reclamantei, prin asigurarea rezervărilor hoteliere.

S-a mai constatat că

reclamanta nu a dovedit susținerea potrivit căreia prejudiciul ce i-a fost

creat de pârâtă a constat în îndrumarea clienților către alte hoteluri.

O atare susținere ar

putea fi analizată în cadrul unei acțiuni în concurență neloială și nu în

cadrul unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998

cum este acțiunea din cauză.

S-a reținut în raport

de aceasta că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 35 din lege, astfel

încât apărările pârâtei prin trimitere la art. 37 și 38 din Lege au fost

considerate de prisos.

S-a mai reținut că

petitul accesoriu vizând aplicarea art. 580

3

C. proc. civ. -

inadmisibil în prezenta procedură, dispoziție ce reglementează executarea

silită C. proc. civ. - urmează calea acțiunii principale.

Curtea de Apel

București, secția a IX - a, prin decizia nr. 154/ A din 26 mai 2011 a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Instanța de apel a

reținut următoarele:

În susținerea în drept

a acțiunii, reclamanta a invocat prev. art. 998 C. civ. (răspunderea civilă

delictuală); art. 580

3

și 112 C. proc. civ. pentru daunele

cominatorii; art. 35 și 86 din Legea nr. 94/1998 privind mărcile și indicațiile

geografice (art. 35 referitor la dreptul titularului unei mărci de a cere

interzicerea folosirii ei fără drept și art. 86 referitor la infracțiunea de

concurență neloială); art. 11, 14 și 16 din O.U.G. nr. 100/2005 privind

respectarea drepturilor de proprietate industrială.

Curtea

a apreciat necesară

reluarea temeiurilor de drept invocate de reclamantă prin cererea de chemare în

judecată, deoarece un motiv de apel, care trebuie soluționat prioritar, se

referă la faptul că reclamanta a invocat mai multe motive de drept, iar dacă

instanța nu era lămurită asupra acestor motive, aceasta avea posibilitatea sa

lămurească cadrul motivării în drept înainte de pronunțarea hotărârii.

Or, Curtea constată

că principiul neinvocării propriei culpe se aplică pe deplin și în materie

procesuală, consacrarea ca aplicație specială a acestui principiu fiind

dispozițiile referitoare la abuzul de drept procesual.

Cu alte cuvinte, dacă

chiar apelanta-reclamantă recunoaște că întemeierea în drept a acțiunii a fost

ambiguă, cât timp este sarcina reclamantului, potrivit art. 112 C. proc. civ.,

să indice în mod concret și corect temeiul în drept al acțiunii sale, nu se

poate transfera această sarcină în atribuțiile instanței. Instanța trebuie să

exercite un rol activ, prin respectarea prev. art. 129 alin. (4) C. proc. civ.,

dar acest rol activ trebuie manifestat cu diligență, pentru a nu crea un

dezechilibru procesual între părți, mai ales atunci când ambele părți sunt

asistate de avocați. Astfel, în lipsa totală a unui temei juridic al cererii,

instanța are obligația de a cere lămuriri; când unul sau mai multe temeiuri

juridice sunt însă invocate, dar ar putea exista discuții contradictorii cu privire

la justețea acestora, s-a considerat că lămurirea acestui aspect cade exclusiv

în sarcina părții reprezentate prin avocat.

Neputând constata,

astfel, vreo culpă a primei instanțe, instanța de apel a reținut că reclamanta

a invocat mai multe temeiuri de drept cu consecințe juridice diferite.

Dar și în raport de

aceste temeiuri, s-a constatat că prima instanță a soluționat în mod corect

acțiunea reclamantei.

Astfel, în esență,

prin apelul formulat, apelanta a invocat faptul că în mod greșit instanța de

fond s-a raportat doar la prevederile Legii nr. 84/1998, susținute de apelantă

doar în completare, și nu și la prevederile contractului din 18 februarie 2008

încheiat între părți; s-a susținut astfel că prima instanță a raportat petitul

acțiunii la altceva decât ce s-a cerut.

Curtea de apel, din

lecturarea motivării cererii de chemare în judecată, a constatat că reclamanta

a formulat o acțiune ce urmărea protejarea dreptului său asupra mărcilor.

Astfel, în întreaga

motivare a acțiunii se reclamă faptul că „parata a continuat sa utilizeze pe

site-urile sale denumirile mărcilor aparținând Continental, deși nu mai avea

acest drept”; „activitatea pârâtei aduce atingere drepturilor exclusive ale

mărcile reclamantei, întrucât creează confuzie pentru publicul ce se adresează

acestor servicii și care astfel va crede în mod neîntemeiat că serviciile

paratei sunt oarecum asociate, afiliate sau chiar prestate de către Continental”;

„notorietatea mărcilor aparținând SC C.H. SA; „activitatea paratei de a

înregistra domenii de internet care includ în titulatura lor mărcile notorii „C.”

„C.F.” și „H.H.”, precum și folosirea lor în conexiune cu servicii identice

celor pentru care au fost anterior înregistrate, respectiv cazare și alte

servicii turistice, constituie o încălcare flagrantă a drepturilor de

proprietate industrială ale SC C.H. SA.”

În consecință s-a

constatat că nu se poate susține că prima instanță s-a pronunțat cu privire la

altceva decât ce i s-a cerut, cât timp fundamentul întregii cereri de chemare

în judecată l-a reprezentat susținerea că pârâta a încălcat drepturile

exclusive ale reclamantei asupra mărcilor.

Aspectul legat de

existența contractului dintre părți a fost considerat ca fiind un aspect

colateral încălcării unor drepturi de proprietate industrială, raportul juridic

contractual dintre părți neconfundându-se cu raporturile juridice legate de

protecția drepturilor la marcă. Cât timp reclamanta a invocat o încălcare a

drepturilor la marcă, în mod corect prima instanță a analizat cererea de

chemare în judecată prin prisma legislației aferente acestei pretenții;

reclamanta nu arată concret, față de petitul acțiunii sale, în ce mod raportul

juridic contractual era relevant pentru soluționarea acestei cereri, întemeiată

pe legislația mărcilor.

Pe de altă parte, s-a

observat că deși motivarea acțiunii se referă la domeniile de internet

înregistrate de pârâtă, petitul are ca obiect obligarea pârâtei să înceteze utilizarea,

pe site-urile sale și toate domeniile și subdomeniile afiliate a imaginii și a

datelor de identificare ale hotelurilor aparținând reclamantei. Prin urmare, s-a

solicitat interzicerea folosirii imaginii și a datelor de identificare ale

hotelurilor, iar nu aspecte concrete legate de domenii de internet.

Pentru o astfel de

obligație, de a nu face (interzicerea folosirii imaginii si a datelor de

identificare ale hotelurilor), s-a apreciat că în mod corect prima instanță a constatat

că nu acțiunea este neîntemeiată față de aspectul că intermedierea serviciilor

hoteliere ale societății reclamante nu echivalează cu încălcarea drepturilor de

proprietate intelectuală ale acesteia din urmă și, în consecință s-a apreciat

corect că pârâta nu desfășoară activități de contrafacere ori concurență

neloială, în condițiile în care publicul consumator al serviciilor hoteliere nu

poate considera că mărcile Continental ar aparține pârâtei, câtă vreme aceasta

prestează doar servicii de rezervare hotelieră.

Reclamanta a declarat

în termenul legal prevăzut, recurs împotriva deciziei nr. 154/ A a Curții de

Apel București.

Recursul a fost

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În fapt s-au invocat

următoarele critici:

În mod greșit s-a făcut

aplicarea legii, interpretând eronat motivele invocate in susținerea petitului

acțiunii. Astfel, temeiul care a stat la baza susținerilor reclamantei era

reprezentat de contractul din 18 februarie 2008 care a avut ca obiect prestarea

de servicii hoteliere comandate prin intermediul site-ului x al cărui proprietar este pârâta. Acest contract, încheiat

între cele doua societăți și-a încetat valabilitatea la data de 31 decembrie 2008,

dar cu toate acestea societatea pârâtă a continuat să presteze serviciile care

au făcut obiectul contractului mai sus menționat. Față de acestea, după mai

multe notificări trimise pârâtei, recurenta a susținut că a fost nevoită să se

adreseze instanței de judecata pentru ca aceasta să instituie pârâtei o

obligație „de a nu face”.

Cu toate că instanța

de fond distinge caracterul civil al cererii, făcând chiar trimitere la

contractul menționat în acțiune și la obiectul acestuia, la pronunțarea

hotărârii instanța de fond nu a ținut seama decât de incidența prevederilor

Legii nr. 84/1998, făcând aplicarea exclusiva a acestora în cauză. În același

mod, instanța de apel, a procedat la validarea sentinței de fond, cu toate că

s-a reținut și în apel că reclamanta a invocat contractul dintre cele doua

părți ca motiv principal al obiectului cererii de chemare în judecată. Mai mult

decât atât, instanța de control judiciar a înlăturat susținerile reclamantei cu

privire la faptul că prima instanță nu a luat în considerare precizările aduse

motivelor de drept invocate inițial, motivând că în virtutea calității de

reclamant sarcina pentru lamuri cadrul procesual inclusiv legat de motivarea în

drept revine exclusiv acestuia.

Cu privire la acest

aspect recurenta a precizat că în realitate, nu a invocat aspecte legate de

obligația instanței în acest sens, ci a motivat apelul arătând că prima

instanță deși nu a fost lămurită pe deplin în ceea ce privește cadrul motivelor

de drept nu a solicitat alte precizări, procedând totuși la pronunțarea unei

hotărâri care s-a dovedit a nu fi în concordanță cu ceea ce s-a solicitat.

Recurenta a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 282 si urm. din C.

proc. civ., a criticat sentința fondului pentru motivele arătate și totodată a

adus în completare lămuririle necesare clarificării motivelor de drept în speță

și cu toate acestea instanța de apel nu a procedat la analizarea acestora, rezumându-se

doar să urmărească dacă prima instanța a dat o corectă interpretare

dispozițiilor legale pe care a înțeles că se întemeiază acțiunea.

Astfel, având în

vedere aceste concluzii și solicitând instanței de recurs modificarea în lot a

deciziei din apel și admiterea cererii de chemare în judecată, reiterăm pe

scurt petitul cererii, care are ca motiv principal faptul că pârâta se dedă la

acțiuni comerciale legale de persoana subscrisei fără a avea acordul nostru

prealabil, invocând un contract dintre părți a cărui valabilitate a încetat.

Mai mult decât atât, singura posibilitate de a stopa aceste activități ale

paratei este intervenția instanței de judecată cu consecința obligării

acesteia.

de recurs

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate se constată că acestea sunt nefondate.

Recursul a fost respins pentru considerentele ce urmează.

Critica referitoare

la nesolicitarea de către instanță a precizărilor necesare a lămuri cadrul

acțiunii cât privește temeiurile de drept (multiple) invocate de instanță este

neîntemeiată.

Instanța în mod

corect a constatat în primul rând că îi revine reclamantului sarcina de a

justificat în drept și a dovedi prin probe pretențiile formulate.

Împrejurarea că s-a

constatat că nu sunt dovedite susținerile, pretențiile și nici crearea unui

prejudiciu în patrimoniul reclamantei prin activitatea pârâtei nu se traduce

printr-o eventuală lipsă de rol activ al instanței în raport de principiile și

regulile de drept procesual.

Astfel celui care

afirmă ceva în fața instanței îi incumbă sarcina probei. De altfel instanțele

au examinat toate temeiurile de drept și de fapt invocate în acțiune și au

indicat raționamentul pentru care nu au reținut susținerile reclamantei.

Au fost analizate

dispozițiile de drept invocate și au fost indicate motivele pentru care acestea

au fost considerate neincidente în cauză.

Nici critica

referitoare la faptul că instanța de apel s-a limitat la a stabili dacă prima

instanță a dat o corectă interpretare a dispozițiilor legale pe care a înțeles

că s-a întemeiat acțiunea nu poate fi reținută.

Potrivit art. 295 alin.

(1) C. proc. civ. instanța de apel va verifica „în limitele cererii de apel

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”.

Curtea de apel a

răspuns criticilor formulate prin apel expres indicate în pag. 2 a motivelor de apel (fila 12) în dosarul Curții de Apel București).

Printr-o analiză

punctuală și detaliată făcută atât temeiurilor de drept și de fapt indicate în

acțiune (raportându-se și la cele două contracte invocate de reclamantă pentru identificarea

și justificarea pretențiilor formulate).

Lipsa unei analize

sub alte aspecte a contractelor în discuție nu s-a impus având în vedere că

instanțele au cercetat aceste probe în raport cu obiectul acțiunii.

Critica referitoare

la nepronunțarea instanțelor pe precizările ulterioare ale reclamantei este și

aceasta neîntemeiată.

Se constată că nici

pe parcursul procesului derulat la instanța de fond și nici în faza apelului

reclamanta nu a formulat precizări la acțiunea cu care a investit instanța.

Sub acest aspect, în

mod corect s-a reținut că în cauză nu s-a impus intervenția instanței din

perspectiva dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., în raport de

împrejurarea că în acțiune au fost indicate mai multe temeiuri de drept

(analizate de instanțe) iar reclamanta a beneficiat pe parcursul procesului de

asistență de specialitate printr-un avocat ales.

De altfel în apel,

potrivit rigorilor prevăzute de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., orice

precizare de acțiune sau temei juridic se plasează în afara ariei de examinare

a instanței de apel.

În mod egal,

criticile referitoare la greșita aplicare și interpretare a probelor

administrate în cauză se situează și acestea în afara limitelor controlului

judiciar permis pe calea recursului, limitat numai la motivele expres prevăzute

de art. 304 de la pct. 1 la 9.

Nu se poate reține

nici motivul de recurs prevăzut de punctul 7, hotărârea supusă examinării în

recurs este motivată și nu prezintă elemente contradictorii care să impună

intervenția instanței de recurs prin modalitățile prevăzute de art. 304 alin.

(1) C. proc. civ.

Constatând că în

cauză nu s-au identificat condițiile prevăzute de motivele de recurs invocate (pct.

7, 8 și 9 din art. 304 C. proc. civ.) pentru a se impune modificarea deciziei

atacate și reținând din cele mai sus arătate că decizia Curții de apel este legală,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.H. SA împotriva deciziei nr. 154/

A din data de 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 iunie 2012.