ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4091/2012

Instanța de fond Tribunalul București, secția a V - a civilă, prin sentința civilă nr. 610 din 6 mai 2010 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată la 5 august 2009 de reclamanta SC C.H. SA împotriva pârâtei SC O.S. SRL. Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să înceteze utilizarea pe site-urile sale „x, z, y” și toate domeniile afiliate, imaginea și datele de identificare ale hotelurilor „C.” „C.F. și H.H.” aparținând societății sale. S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata de daune în cuantum de 500 lei pe fiecare zi de întârziere conform art. 580 C. proc. civ. de la data rămânerii definitive a hotărârii. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea în drept pe dispozițiile art. 35 și 86 din Legea nr. 84/1998 în forma în vigoare la data introducerii acțiunii. În fapt reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe împrejurarea că pârâta - titulară a mărcii individuale, combinate X, care desfășoară o activitate comercială în domeniul turismului și își expune produsele și serviciile și cu care a avut un contract de utilizator, în temeiul căruia aceasta avea acces la sistemul computerizat de rezervări distribuit de către furnizorul SC A.M.R. SRL precum și un contract din 18 februarie 2008 al cărui termen a expirat la 31 decembrie 2008 - folosește pe site-urile sale denumirea mărcilor reclamantei, deși a fost notificată în scopul încetării folosirii acestora. Pârâta în apărare a invocat art. 37 și 38 din Legea nr. 84/1998. Reținându-se că art. 86 vizează infracțiunea concurenței neloiale, dat fiind caracterul civil al litigiului nu s-a analizat incidența acestui articol în cauză. Instanța de fond a constatat în primul rând că pârâta nu a încălcat drepturile de proprietate ale reclamantei având în vedere că extrasele sunt de pe alte site-uri decât cel aparținând pârâtei. În al doilea rând împrejurarea că pârâta intermediază în activitatea sa comercială serviciile hoteliere ale societății reclamante a fost apreciată că nu echivalează cu încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală ale acesteia. S-a constatat astfel că pârâta nu folosește în activitatea sa comercială, semnul sau denumirea mărcilor reclamantei. Pe site-ul său pârâta a indicat denumirea hotelurilor la care pot fi făcute rezervări prin intermediul său. Câtă vreme pârâta nu prestează decât servicii de reprezentare hotelieră s-a constatat că nu se poate reține că publicul consumator al serviciilor hoteliere ar considera că mărcile Continental ar aparține pârâtei. Ca urmare, s-a constatat că în cauză nu se poate susține de reclamantă că i s-ar putea aduce un prejudiciu prin activitatea comercială a pârâtei în condițiile în care aceasta din urmă a contribuit la obținerea unui profit de către societatea reclamantei, prin asigurarea rezervărilor hoteliere. S-a mai constatat că reclamanta nu a dovedit susținerea potrivit căreia prejudiciul ce i-a fost creat de pârâtă a constat în îndrumarea clienților către alte hoteluri. O atare susținere ar putea fi analizată în cadrul unei acțiuni în concurență neloială și nu în cadrul unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998 cum este acțiunea din cauză. S-a reținut în raport de aceasta că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 35 din lege, astfel încât apărările pârâtei prin trimitere la art. 37 și 38 din Lege au fost considerate de prisos. S-a mai reținut că petitul accesoriu vizând aplicarea art. 580 3 C. proc. civ. - inadmisibil în prezenta procedură, dispoziție ce reglementează executarea silită C. proc. civ. - urmează calea acțiunii principale.

Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a IX - a, prin decizia nr. 154/ A din 26 mai 2011 a respins ca nefondat apelul reclamantei. Instanța de apel a reținut următoarele: În susținerea în drept a acțiunii, reclamanta a invocat prev. art. 998 C. civ. (răspunderea civilă delictuală); art. 580 3 și 112 C. proc. civ. pentru daunele cominatorii; art. 35 și 86 din Legea nr. 94/1998 privind mărcile și indicațiile geografice (art. 35 referitor la dreptul titularului unei mărci de a cere interzicerea folosirii ei fără drept și art. 86 referitor la infracțiunea de concurență neloială); art. 11, 14 și 16 din O.U.G. nr. 100/2005 privind respectarea drepturilor de proprietate industrială. Curtea a apreciat necesară reluarea temeiurilor de drept invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, deoarece un motiv de apel, care trebuie soluționat prioritar, se referă la faptul că reclamanta a invocat mai multe motive de drept, iar dacă instanța nu era lămurită asupra acestor motive, aceasta avea posibilitatea sa lămurească cadrul motivării în drept înainte de pronunțarea hotărârii. Or, Curtea constată că principiul neinvocării propriei culpe se aplică pe deplin și în materie procesuală, consacrarea ca aplicație specială a acestui principiu fiind dispozițiile referitoare la abuzul de drept procesual. Cu alte cuvinte, dacă chiar apelanta-reclamantă recunoaște că întemeierea în drept a acțiunii a fost ambiguă, cât timp este sarcina reclamantului, potrivit art. 112 C. proc. civ., să indice în mod concret și corect temeiul în drept al acțiunii sale, nu se poate transfera această sarcină în atribuțiile instanței. Instanța trebuie să exercite un rol activ, prin respectarea prev. art. 129 alin. (4) C. proc. civ., dar acest rol activ trebuie manifestat cu diligență, pentru a nu crea un dezechilibru procesual între părți, mai ales atunci când ambele părți sunt asistate de avocați. Astfel, în lipsa totală a unui temei juridic al cererii, instanța are obligația de a cere lămuriri; când unul sau mai multe temeiuri juridice sunt însă invocate, dar ar putea exista discuții contradictorii cu privire la justețea acestora, s-a considerat că lămurirea acestui aspect cade exclusiv în sarcina părții reprezentate prin avocat. Neputând constata, astfel, vreo culpă a primei instanțe, instanța de apel a reținut că reclamanta a invocat mai multe temeiuri de drept cu consecințe juridice diferite. Dar și în raport de aceste temeiuri, s-a constatat că prima instanță a soluționat în mod corect acțiunea reclamantei. Astfel, în esență, prin apelul formulat, apelanta a invocat faptul că în mod greșit instanța de fond s-a raportat doar la prevederile Legii nr. 84/1998, susținute de apelantă doar în completare, și nu și la prevederile contractului din 18 februarie 2008 încheiat între părți; s-a susținut astfel că prima instanță a raportat petitul acțiunii la altceva decât ce s-a cerut. Curtea de apel, din lecturarea motivării cererii de chemare în judecată, a constatat că reclamanta a formulat o acțiune ce urmărea protejarea dreptului său asupra mărcilor. Astfel, în întreaga motivare a acțiunii se reclamă faptul că „parata a continuat sa utilizeze pe site-urile sale denumirile mărcilor aparținând Continental, deși nu mai avea acest drept”; „activitatea pârâtei aduce atingere drepturilor exclusive ale mărcile reclamantei, întrucât creează confuzie pentru publicul ce se adresează acestor servicii și care astfel va crede în mod neîntemeiat că serviciile paratei sunt oarecum asociate, afiliate sau chiar prestate de către Continental”; „notorietatea mărcilor aparținând SC C.H. SA; „activitatea paratei de a înregistra domenii de internet care includ în titulatura lor mărcile notorii „C.” „C.F.” și „H.H.”, precum și folosirea lor în conexiune cu servicii identice celor pentru care au fost anterior înregistrate, respectiv cazare și alte servicii turistice, constituie o încălcare flagrantă a drepturilor de proprietate industrială ale SC C.H. SA.” În consecință s-a constatat că nu se poate susține că prima instanță s-a pronunțat cu privire la altceva decât ce i s-a cerut, cât timp fundamentul întregii cereri de chemare în judecată l-a reprezentat susținerea că pârâta a încălcat drepturile exclusive ale reclamantei asupra mărcilor. Aspectul legat de existența contractului dintre părți a fost considerat ca fiind un aspect colateral încălcării unor drepturi de proprietate industrială, raportul juridic contractual dintre părți neconfundându-se cu raporturile juridice legate de protecția drepturilor la marcă. Cât timp reclamanta a invocat o încălcare a drepturilor la marcă, în mod corect prima instanță a analizat cererea de chemare în judecată prin prisma legislației aferente acestei pretenții; reclamanta nu arată concret, față de petitul acțiunii sale, în ce mod raportul juridic contractual era relevant pentru soluționarea acestei cereri, întemeiată pe legislația mărcilor. Pe de altă parte, s-a observat că deși motivarea acțiunii se referă la domeniile de internet înregistrate de pârâtă, petitul are ca obiect obligarea pârâtei să înceteze utilizarea, pe site-urile sale și toate domeniile și subdomeniile afiliate a imaginii și a datelor de identificare ale hotelurilor aparținând reclamantei. Prin urmare, s-a solicitat interzicerea folosirii imaginii și a datelor de identificare ale hotelurilor, iar nu aspecte concrete legate de domenii de internet. Pentru o astfel de obligație, de a nu face (interzicerea folosirii imaginii si a datelor de identificare ale hotelurilor), s-a apreciat că în mod corect prima instanță a constatat că nu acțiunea este neîntemeiată față de aspectul că intermedierea serviciilor hoteliere ale societății reclamante nu echivalează cu încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală ale acesteia din urmă și, în consecință s-a apreciat corect că pârâta nu desfășoară activități de contrafacere ori concurență neloială, în condițiile în care publicul consumator al serviciilor hoteliere nu poate considera că mărcile Continental ar aparține pârâtei, câtă vreme aceasta prestează doar servicii de rezervare hotelieră.

Recursul Reclamanta a declarat în termenul legal prevăzut, recurs împotriva deciziei nr. 154/ A a Curții de Apel București. Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În fapt s-au invocat următoarele critici: În mod greșit s-a făcut aplicarea legii, interpretând eronat motivele invocate in susținerea petitului acțiunii. Astfel, temeiul care a stat la baza susținerilor reclamantei era reprezentat de contractul din 18 februarie 2008 care a avut ca obiect prestarea de servicii hoteliere comandate prin intermediul site-ului x al cărui proprietar este pârâta. Acest contract, încheiat între cele doua societăți și-a încetat valabilitatea la data de 31 decembrie 2008, dar cu toate acestea societatea pârâtă a continuat să presteze serviciile care au făcut obiectul contractului mai sus menționat. Față de acestea, după mai multe notificări trimise pârâtei, recurenta a susținut că a fost nevoită să se adreseze instanței de judecata pentru ca aceasta să instituie pârâtei o obligație „de a nu face”. Cu toate că instanța de fond distinge caracterul civil al cererii, făcând chiar trimitere la contractul menționat în acțiune și la obiectul acestuia, la pronunțarea hotărârii instanța de fond nu a ținut seama decât de incidența prevederilor Legii nr. 84/1998, făcând aplicarea exclusiva a acestora în cauză. În același mod, instanța de apel, a procedat la validarea sentinței de fond, cu toate că s-a reținut și în apel că reclamanta a invocat contractul dintre cele doua părți ca motiv principal al obiectului cererii de chemare în judecată. Mai mult decât atât, instanța de control judiciar a înlăturat susținerile reclamantei cu privire la faptul că prima instanță nu a luat în considerare precizările aduse motivelor de drept invocate inițial, motivând că în virtutea calității de reclamant sarcina pentru lamuri cadrul procesual inclusiv legat de motivarea în drept revine exclusiv acestuia. Cu privire la acest aspect recurenta a precizat că în realitate, nu a invocat aspecte legate de obligația instanței în acest sens, ci a motivat apelul arătând că prima instanță deși nu a fost lămurită pe deplin în ceea ce privește cadrul motivelor de drept nu a solicitat alte precizări, procedând totuși la pronunțarea unei hotărâri care s-a dovedit a nu fi în concordanță cu ceea ce s-a solicitat. Recurenta a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 282 si urm. din C. proc. civ., a criticat sentința fondului pentru motivele arătate și totodată a adus în completare lămuririle necesare clarificării motivelor de drept în speță și cu toate acestea instanța de apel nu a procedat la analizarea acestora, rezumându-se doar să urmărească dacă prima instanța a dat o corectă interpretare dispozițiilor legale pe care a înțeles că se întemeiază acțiunea. Astfel, având în vedere aceste concluzii și solicitând instanței de recurs modificarea în lot a deciziei din apel și admiterea cererii de chemare în judecată, reiterăm pe scurt petitul cererii, care are ca motiv principal faptul că pârâta se dedă la acțiuni comerciale legale de persoana subscrisei fără a avea acordul nostru prealabil, invocând un contract dintre părți a cărui valabilitate a încetat. Mai mult decât atât, singura posibilitate de a stopa aceste activități ale paratei este intervenția instanței de judecată cu consecința obligării acesteia.

Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate se constată că acestea sunt nefondate. Recursul a fost respins pentru considerentele ce urmează. Critica referitoare la nesolicitarea de către instanță a precizărilor necesare a lămuri cadrul acțiunii cât privește temeiurile de drept (multiple) invocate de instanță este neîntemeiată. Instanța în mod corect a constatat în primul rând că îi revine reclamantului sarcina de a justificat în drept și a dovedi prin probe pretențiile formulate. Împrejurarea că s-a constatat că nu sunt dovedite susținerile, pretențiile și nici crearea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei prin activitatea pârâtei nu se traduce printr-o eventuală lipsă de rol activ al instanței în raport de principiile și regulile de drept procesual. Astfel celui care afirmă ceva în fața instanței îi incumbă sarcina probei. De altfel instanțele au examinat toate temeiurile de drept și de fapt invocate în acțiune și au indicat raționamentul pentru care nu au reținut susținerile reclamantei. Au fost analizate dispozițiile de drept invocate și au fost indicate motivele pentru care acestea au fost considerate neincidente în cauză. Nici critica referitoare la faptul că instanța de apel s-a limitat la a stabili dacă prima instanță a dat o corectă interpretare a dispozițiilor legale pe care a înțeles că s-a întemeiat acțiunea nu poate fi reținută. Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanța de apel va verifica „în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”. Curtea de apel a răspuns criticilor formulate prin apel expres indicate în pag. 2 a motivelor de apel (fila 12) în dosarul Curții de Apel București). Printr-o analiză punctuală și detaliată făcută atât temeiurilor de drept și de fapt indicate în acțiune (raportându-se și la cele două contracte invocate de reclamantă pentru identificarea și justificarea pretențiilor formulate). Lipsa unei analize sub alte aspecte a contractelor în discuție nu s-a impus având în vedere că instanțele au cercetat aceste probe în raport cu obiectul acțiunii. Critica referitoare la nepronunțarea instanțelor pe precizările ulterioare ale reclamantei este și aceasta neîntemeiată. Se constată că nici pe parcursul procesului derulat la instanța de fond și nici în faza apelului reclamanta nu a formulat precizări la acțiunea cu care a investit instanța. Sub acest aspect, în mod corect s-a reținut că în cauză nu s-a impus intervenția instanței din perspectiva dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., în raport de împrejurarea că în acțiune au fost indicate mai multe temeiuri de drept (analizate de instanțe) iar reclamanta a beneficiat pe parcursul procesului de asistență de specialitate printr-un avocat ales. De altfel în apel, potrivit rigorilor prevăzute de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., orice precizare de acțiune sau temei juridic se plasează în afara ariei de examinare a instanței de apel. În mod egal, criticile referitoare la greșita aplicare și interpretare a probelor administrate în cauză se situează și acestea în afara limitelor controlului judiciar permis pe calea recursului, limitat numai la motivele expres prevăzute de art. 304 de la pct. 1 la

Nu se poate reține nici motivul de recurs prevăzut de punctul 7, hotărârea supusă examinării în recurs este motivată și nu prezintă elemente contradictorii care să impună intervenția instanței de recurs prin modalitățile prevăzute de art. 304 alin. (1) C. proc. civ. Constatând că în cauză nu s-au identificat condițiile prevăzute de motivele de recurs invocate (pct. 7, 8 și 9 din art. 304 C. proc. civ.) pentru a se impune modificarea deciziei atacate și reținând din cele mai sus arătate că decizia Curții de apel este legală, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.