ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2361/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 ianuarie 2009, pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC C.T. SRL, prin mandatar autorizat SC B.A. SRL Piatra Neamț, a chemat în judecată pe pârâta SC U.C. SRL și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând anularea înregistrării mărcii C.T., radierea mărcii din Registrul Național al Mărcilor, radierea domeniului de site c.t.ro, eferent mărcii și obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că T. este unul dintre cele mai puternice branduri din zonă, având în vedere că, încă din anul 1990, s-a înființat la ieșirea din municipiul Piatra Neamț, spre Bicaz, asociația familială cu denumirea C.T., după numele dealului de vis-a-vis, având ca obiect de activitate cazare și alimentație publică.

Cu timpul această denumire a intrat în conștiința consumatorului, ajungând notorie cu privire la serviciile oferite de reclamantă. În prezent reclamanta activează ca societate comercială, cifra de afaceri ajungând la 766.098 lei în luna iunie 2008. Reclamanta a mai arătat că a înregistrat la O.S.I.M. marca T. din 23 aprilie 2007. Pârâta a construit în anul 1991, în vecinătate, spre vest, P.B., devenit ulterior P.C., proprietarul acesteia fiind administratorul SC U.C. SRL, iar între părți există încă din 1996 un litigiu pentru un teren, pe acest fond de dispută pârâta înregistrând cu rea credință la O.S.I.M. marca C.T., din data de 10 mai 2007, deși reclamanta avea înregistrată anterior marca sa.

În susținerea notorietății mărcii T., reclamanta a susținut că a realizat începând cu 1991 pliante, spoturi publicitare, a participat la târguri și expoziții, a obținut diplome, locația fiind vizitată de artiști de renume din domeniul teatral, muzical, sportiv, cinema. Pârâta a înregistrat marca cu rea credință, încercând să folosească marca reclamantei și portofoliul său de clienți, cunoscând că reclamanta a înregistrat marca T. Astfel, pârâta a desfășurat dintotdeauna activitate turistică folosind denumirea P.C., iar în 2007 a înregistrat la O.S.I.M. marca C.T., cele 2 pensiuni fiind la mai puțin de 20 m una de alta. Reclamanta a aflat de înregistrarea pârâtei cu ocazia efectuării unei cercetări documentare la O.S.I.M.

și a depunerii unei cereri pentru o nouă marcă, respectiv LA C.T., motivat de faptul că reclamanta extinde pensiunea și dorește să întărească marca T. Argumentele reclamantei în susținerea relei credințe la înregistrarea mărcii de către pârâtă s-au referit și la faptul că, în toate documentațiile (planuri urbanistice de dezvoltare etc.) se indică în vecinătate spre est Pensiunea T., iar pe terenul pârâtului P.C., reaua credință rezultând de asemenea din hotărârile judecătorești anexate cererii. Cu privire la înregistrarea numelui de domeniu pe internet c.t.ro de către pârâtă, prin Institutul de Cercetări în Informatică, reclamanta a susținut că i s-a cauzat un prejudiciu de imagine, întrucât denumirea T. este de largă notorietate în zonă, iar pârâta a profitat în mod incorect de renumele mărcii reclamantei, în scopul obținerii de beneficii prin inducerea în eroare a clienților.

Reclamanta a apreciat că sunt întrunite condițiile cumulative pentru existența răspunderii civile delictuale a pârâtei, iar în drept a invocat dispozițiile art. 5, alin. (1), lit. f), art. 6, alin. (1), lit. a) și art. 48, alin. (1), lit. a), b) și c) din Legea nr. 84/1998. Pârâta SC U.C. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității mandatului de reprezentare al SC B.A. SRL și în consecință lipsa semnăturii reclamantului pe cererea de chemare în judecată. De asemenea, a solicitat introducerea în cauză a pârâtei Ro TLD, având în vedere că se solicită radierea site-ului. Pe fondul cauzei, pârâta a arătat în întâmpinare că sunt neîntemeiate capetele de cerere formulate de reclamantă și a solicitat respingerea acestora.

A arătat că a ales o marcă pentru lanțul hotelier creat de ea, care nu poate induce în eroare publicul cu privire la originea geografică a produsului oferit, întrucât serviciile hoteliere nu au o origine geografică, putând fi prestate oriunde, sub o marcă anume. De asemenea marca C.T. nu poate induce publicul în eroare cu privire la calitatea sau natura produselor, întrucât nu marca prin ea însăși definește produsul oferit, calitatea produsului fiind dată de numărul de stele pe care îl are hotelul, iar natura produsului fiind precizată din start: servicii hoteliere. Sub brandul său, pârâta are investiții hoteliere la Mahmudia și Vatra Dornei, ideea fiind de a crea un lanț hotelier cu marca sa și nu de a concura afacerea reclamantei.

Pârâta a mai arătat că T. nu este unul dintre cele mai puternice branduri din zonă, ci este denumirea unei zone din comuna Alexandru cel Bun (T. înseamnă val de pământ, zăpadă sau deal), situată la ieșirea din municipiul Piatra Neamț, unde se află o serie de moteluri și hoteluri de diverse denumiri, iar reclamanta a obținut înregistrarea mărcii T. ca urmare a scurgerii unor informații din cadrul firmei pârâte și a obținut o înregistrare anterioară la O.S.I.M., dar în 16 ani de existență nu a înregistrat nicio marcă. Deci, punctul T. este denumirea zonei din satul Bistrița, la ieșirea din Piatra Neamț, pe DN 15, spre Bicaz, așa cum rezultă din actele de proprietate ale familiei F., iar în actul de vânzare din 1941 se specifică zona Troeni.

S-a mai susținut în întâmpinare că reclamanta nu a formulat opoziție la înregistrarea mărcii, brandul C.T. fiind ales în urma unui studiu de piață comandat unei firme de prestigiu pe o perioadă de 6 luni, pentru o denumire potrivită unui hotel de 4 stele, ușor de memorat. Ulterior, s-a făcut un sondaj de opinie în diverse zone ale țării, din care a reieșit că pentru segmentul 18-60 de ani denumirea C.T. este cea mai cunoscută, segmentul 18-27 recunoscând că este un virus software, iar segmentul 28-60 ani recunoscând că este un cal uriaș construit pentru cucerirea Troiei. Astfel, denumirea mărcii reclamantei vine de la dealul T. (îngrămădire mare de zăpadă adusă de vânt și așezată în formă de valuri sau dune, nămete, sau morman, grămadă, întăritură primitivă făcută de popoarele antice constând dintr-un dig lung de pământ, cu șanț de apărare), denumire conformă cu relieful din zonă și care nu are nimic în comun cu C.T.

(cal uriaș de lemn, construit la îndemnul lui Ulise, de locuitorii din Ahaia, în timpul războiului Troian, în care s-au ascuns aceștia, pentru a cuceri Troia). Pârâta activează în domeniul turismului din anul 1996, când a preluat activitatea firmei B., care activa din 1991 în turism. Reclamanta a început abia în 2002, când a terminat construcția pensiunii, practicând agroturismul, pe când pârâta practică turism hotelier de patru stele modern, dotările restaurantului și ale hotelului, mobilierul de asemenea fiind inscripționate cu semnul grafic al mărcii, iar decorațiunile interioare, ca și clădirea fiind în stil grecesc. Astfel, nu se poate vorbi de identitate între mărcile în conflict, întrucât din punct de vedere vizual și fonetic mărcile au înțeles diferit, fiind percepute de consumator în mod distinct și oricum în ce privește confuzia, pârâta ar avea de suferit, deoarece serviciile sale sunt net superioare celor oferite de reclamantă.

Cu privire la reaua-credință, invocată de reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 48, lit. c) din Legea mărcilor, pârâta arată că nu a acționat cu rea-credință la data înregistrării mărcii sale, respectând procedurile legale și alegând o marcă ce nu mai este utilizată pentru servicii hoteliere. Prin încheierea din 03 iunie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei, invocată de pârâtă. Prin sentința civilă nr. 1173 din 28 octombrie 2009, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată acțiunea. Pentru a pronunța aceasta hotărâre instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanta a înregistrat la O.S.I.M. marca națională T., protecția fiind oferită de la data de 23 aprilie 2007, (certificat de înregistrare eliberat de O.S.I.M.

f. 12). Reclamanta s-a înființat inițial ca asociație familială, iar apoi a devenit societate comercială cu numele SC C.T. SRL, folosind marca pentru activitatea de restaurant și pentru activitatea de servicii hoteliere oferite clienților pensiunii sale agro-turistice, activitatea turistică fiind apreciată în domeniul respectiv. Reclamanta a probat cu înscrisuri că s-a angajat cu pârâta în nenumărate conflicte judiciare, fiind pronunțate o serie de hotărâri judecătorești și rezoluții în dosare penale, iar la data de 10 mai 2007, pârâta a înregistrat marca națională C.T., cu element grafic, (servicii de alimentație publică; servicii de cazare temporară). O.S.I.M. a emis aviz de refuz provizoriu la înregistrarea mărcii pârâtei, fiind opusă marca anterioară T., pârâta formulând argumente în vederea admiterii înregistrării mărcii sale, argumente prin care s-a arătat că marca sa nu este similară mărcii opuse din punct de vedere vizual, fonetic și conceptual.

Tribunalul a constatat că pârâta probează folosirea mărcii înregistrate C.T., pentru serviciile oferite de aceasta, servicii hoteliere, hotel de 4 stele, construit de aceasta în vecinătatea pensiunii reclamantei. Tribunalul a considerat că nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, care prevăd motivele de refuz absolut la înregistrare.

S-a reținut că marca pârâtei nu este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului, fiind înregistrată o marcă cu caracter distinctiv pentru serviciile hoteliere pe care le oferă pârâta, respectiv C.T., pârâta arătând în mod corect că nu poate induce în eroare publicul cu privire la originea geografică a produsului oferit, întrucât serviciile hoteliere nu au o origine geografică, putând fi prestate oriunde, sub o marcă anume și de asemenea marca sa nu poate induce publicul în eroare cu privire la calitatea sau natura produselor. Din perspectiva art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea mărcilor, Tribunalul a apreciat că mărcile în conflict nu sunt similare, nici din punct de vedere vizual, nici din punct de vedere fonetic și nici conceptual.

T. nu este unul dintre cele mai puternice branduri din zonă, ci este denumirea unei zone din comuna Alexandru cel Bun, locul unde părțile au amplasat locațiile proprii pentru desfășurarea activității de turism, iar T. înseamnă val de pământ, zăpadă sau deal. Reclamanta nu a făcut în niciun fel dovada distinctivității mărcii sale, inițiale sau dobândite și a înregistrat marca T. abia în 2007, aproape concomitent cu pârâta. Tribunalul a mai reținut că denumirea mărcii reclamantei vine de la dealul T. (îngrămădire mare de zăpadă adusă de vânt și așezată în formă de valuri sau dune, nămete, sau morman, grămadă, întăritură primitivă făcută de popoarele antice constând dintr-un dig lung de pământ, cu șanț de apărare), denumire conformă cu relieful din zonă și care nu are nimic în comun cu C.T., cal uriaș de lemn.

În concluzie, mărcile în conflict nu sunt similare din punct de vedere conceptual, din punct de vedere vizual sunt de asemenea diferite, dată fiind prezența elementului grafic reprezentând un cal T. în conținutul mărcii pârâtei, iar din punct de vedere fonetic de asemenea nu există similaritate. În ce privește notorietatea invocată de reclamantă a mărcii sale, pentru a fi reținută notorietatea, aceasta trebuie dovedită în condițiile art. 16 din Regulamentul de aplicare a legii mărcilor, partea interesată trebuind să facă dovada că marca este larg cunoscută pentru segmentul de public din România căruia i se adresează, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii anulabile. Astfel, notorietatea este o situație de fapt care trebuie raportată la situația concretă existentă pe piață la un anumit moment, gradul de cunoaștere a mărcii fiind necesar a fi determinat în mod obiectiv, prin sondaje de piață.

Or, prin documentele depuse de reclamantă (diplome de apreciere obținute de reclamantă, pliante publicitare, extrase din cartea de oaspeții, declarații ale unor personalități artistice cu privire la activitatea reclamantei etc.), nu se face dovada gradului de cunoaștere a mărcii de către segmentul de public vizat la momentul depunerii cererii de înregistrare de pârâtă. Reclamanta nu a depus nici alte documente, considerate ca făcând dovada notorietății, respectiv rapoarte privind sumele cheltuite cu publicitatea pentru marca în discuție, probe privind categoria de consumatori vizată de serviciile la care se referă marca, circuitele de distribuire a serviciilor la care se referă marca, promovarea serviciilor, aria geografică la nivelul României referitor la cunoașterea mărcii.

În consecință, s-a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 48 lit. b), nefiind posibil riscul de confuzie între mărci, deși serviciile pentru care sunt folosite sunt similare. Cu privire la dispozițiile lit. c) de la art. 48, privind reaua-credință la înregistrare, invocate de asemenea de reclamantă, tribunalul a apreciat că reclamanta nu a dovedit că pârâta a acționat cu rea-credință la înregistrarea mărcii sale, în sensul fraudării legii în vreun fel sau în sensul că a profitat de eventuale relații comerciale pe care le-ar fi avut cu reclamanta, pentru a înregistra o marcă similară sau identică, profitând de renumele mărcii anterioare sau de distinctivitatea acesteia și producând astfel un prejudiciu reclamantei.

Pârâta a arătat că reclamanta a obținut înregistrarea mărcii T. ca urmare a scurgerii unor informații din cadrul firmei pârâte și a obținut o înregistrare anterioară la O.S.I.M., iar reclamanta a susținut că administratorul pârâtei este în dușmănie cu aceasta și a înregistrat cu naivitatea și complicitatea O.S.I.M. o marcă identică cu aceea creată de reclamantă. În ce privește identitatea sau similaritatea, tribunalul a reținut cele expuse mai înainte și a înlăturat aceste susțineri ale reclamantei, iar în ce privește reaua credință, a apreciat nu se poate reține că pârâta a acționat cu rea credință pentru a atrage clienții reclamantei, atâta timp cât segmentul de consumatori cărora li se adresează serviciile părților sunt diferite.

S-a mai reținut, totodată, că nu este relevant dacă pârâta a finalizat sau nu construirea lanțului hotelier sub denumirea C.T., sau dacă are doar intenții în acest sens, nefiind de asemenea relevante nici celelalte afirmații ale reclamantei cu privire la autorizarea construcțiilor pârâtei sau cu privire la folosirea pe facturi a semnului grafic C.T. Mai mult, reclamanta a invocat motive de refuz absolut la înregistrarea mărcii pârâtei, înlăturate de tribunal, invocând și reaua credință a pârâtei, dar pe de altă parte a încercat să înregistreze la O.S.I.M. marca C.T., prin cererea din 13 octombrie 2008. În consecință, tribunalul a reținut că nu sunt incidente niciuna dintre dispozițiile de la art. 48 din Legea nr. 84/1998, invocate de reclamantă.

În ce privește cererea de radiere a domeniului de internet al pârâtei sub denumirea c.t.ro, tribunalul a apreciat că nici această cerere nu este întemeiată, având în vedere că pârâta a înregistrat, în condiții legale, domeniul în discuție, prin contractul din 27 ianuarie 2007 pentru pagina web, site-ul său având o denumire identică cu marca înregistrată la O.S.I.M., de asemenea în mod legal, așa încât nu există niciun motiv pentru a dispune radierea acestei denumiri de site. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 153/A din 15 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că reclamanta și-a întemeiat cererea de anulare a mărcii pe ipoteza reglementată de dispozițiile art. 48 lit. b) din Legea nr. 84/1996 privind reaua – credința la momentul înregistrării mărcii, precum si pe ipoteza identității sau similarității cu o marca notorie în România, pentru produse identice sau similare, reglementata de prevederile art. 6 lit. d) din același act normativ. Deși in cuprinsul cererii se indica drept temei de drept si prevederile art. 6 lit. a), art. 5 lit. f), in motivarea cererii se face trimitere exclusiv la noțiunea de rea-credința, in sensul fraudării intereselor paratei, legându-se totodată aceasta susținere de noțiunea de notorietate a mărcii paratei.

Cat privește cauza de nulitate reglementata de art. 48 alin. (1) lit. a) raportat la art. 5 lit. a) și art. 3 lit. a) din legea mărcilor, prin care se susține caracterul uzual al mărcii, aceasta nu a fost invocata in cadrul motivării in fapt si in drept a acțiunii formulata de reclamanta, fiind pentru prima oara dezvoltata in cadrul concluziilor scrise in fata instanței de fond si ulterior in cadrul motivelor de apel. Prin urmare, instanța de apel a considerat că trebuie să analizeze criticile aduse hotărârii primei instanțe, in limitele cererilor formulate de părți. Cât privește cauza de nulitate reglementata de art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, aceasta presupune îndeplinirea cumulativa a trei cerințe si anume: marca sa fie identica sau similara cu o alta marca, aceasta marca sa fie notorie in România, iar produsele sa fie la rândul lor identice sau si similare.

Similaritatea trebuie să existe atât sub aspect vizual, cat si verbal si conceptual, avându-se in vedere, in acest sens prima impresie, de ansamblu, pe care o produc acestea. Marca individuala combinata „T.„, aparținând reclamantei, este formata dintr-un element verbal reprezentat de cuvântul „T.„ scris cu un design specific, având culorile protejate cărămiziu, negru, alb. Semnificația substantivului „ T. „ dată de dicționarul explicativ al limbii romane este aceea de nămeți de zăpada, respectiv, îngrămădire mare de zăpada adunata de vânt si așezata sub forma de valuri sau dune/deal, îngrămădire de pământ sub forma de morman sau grămada/întăritura primitiva, făcuta de popoarele antice, constituita dintr-un dig lung de pământ, cu scop de apărare.

Adjectivul „T.„ se refera la locuitor al Troiei. Cât privește marca a cărei anulare se solicita, aceasta a fost înregistrata de parata exclusiv pentru clasa de produse/servicii 43 - servicii de administrație publica; servicii de cazare temporara, fiind formata dintr-un element figurativ constând in imaginea unui cal din lemn, pe fond alb, situat in partea centrala a mărcii si doua elemente verbale, constând in cuvintele „C.T.„ si având culori revendicate verde si maro. Semnificația celor doua cuvinte este aceea de „uriaș cal de lemn construit potrivit legendelor antice după indemnul lui Ulise de locuitorii din Ahaia in timpul războiului Troian, si in care aceștia s-au ascuns, contribuind la căderea Troiei / mijloc perfid folosit pentru subminarea cuiva.

Astfel, din punct de vedere vizual cele doua mărci nu sunt similare, prima marca având ca element central cuvântul „T. „, câta vreme elementul central al mărcii înregistrata de parata este cel figurativ, respectiv, reprezentarea grafica a calului Troian. Instanța de apel a apreciat că, în cauză, nu a fost dovedita similaritatea mărcilor, nici din punct de vedere conceptual, câta vreme semnificația mărcii reclamantei este aceea de forma de relief (deal) situat in vecinătatea localului „C.T.„ si reprezintă o denumire legendara dacica, astfel cum însăși reclamanta arata in cuprinsul acțiunii, iar semnificația elementelor verbale ale mărcii paratei, alăturata de imaginea grafica a calului Troian, este aceea reținuta de prima instanță, respectiv, cal de lemn folosit pentru cucerirea Troiei.

Cat privește riscul de confuzie, incluzând si riscul de asociere, instanța de apel a reținut ca percepția mărcilor in mintea consumatorului de nivel mediu joaca un rol decisiv in aprecierea globala a probabilității de confuzie, iar un astfel de consumator percepe marca in ansamblu, fără sa analizeze diferitele detalii. Exista risc de confuzie in măsura in care publicul poate fi indus in eroare in ceea ce privește originea produselor sau serviciilor in cauza. Cat privește riscul de confuzie stricto sensu, instanța de apel a reținut ca exista doua ipoteze: 1. când consumatorul poate face o substituție involuntara a produselor și 2. când cumpărătorul, deși distinge perfect produsele, crede, datorita caracteristicilor comune ale semnelor cu care sunt protejate, ca aceste produse provin de la aceeași întreprindere, in aceasta situație existând un risc de confuzie asupra provenienței lor.

În mod corect a apreciat prima instanța ca in cauza nu este dovedit riscul de confuzie stricto sensu, având in vedere lipsa similarității semnelor aflate in conflict, precum si serviciile pentru care acestea au fost folosite (respectiv, in cazul reclamantei, agroturism, iar pentru parata, servicii hoteliere de patru stele). Curtea a apreciat ca, in cauza, nu a fost dovedit nici riscul de confuzie indirecta lato sensu, respectiv ipoteza când cumpărătorul este conștient ca cele doua produse sau servicii provin de la doua întreprinderi diferite, însă consideră că între ele există legături juridice, financiare, tehnice sau economice, atâta vreme cat similaritatea nu a fost dovedita.

Referitor la dispozițiile art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel a reținut că acestea conferă o protecție extrem de larga mărcii notorii, atunci când este vorba despre produse sau servicii similare, in sensul ca, in afara de identitatea sau similaritatea semnelor utilizate ca marca si cea a produselor sau serviciilor, nu se mai cere nici o alta condiție. Cat privește notorietatea mărcii deținute de reclamanta, aceasta urmează a fi apreciata raportat la normele speciale din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, respectiv regula nr. 16, conform căreia, in aprecierea notorietăți unei mărci este suficient ca aceasta sa fie cunoscuta pe teritoriul României si pentru segmentul de public din România căruia i se adresează produsele sau serviciile la care se refera marca.

Segmentul de public căruia i se adresează serviciile reclamantei este unul foarte larg, fiind alcătuit din turiști din toate colturile tarii, inclusiv persoane aflate in trecere prin regiunea Piatra Neamț. Probatoriile administrate de reclamanta SC C.T. SRL se refera la gradul de cunoaștere al mărcii in cadrul unui segment extrem de restrâns de public, respectiv personalități ale lumii artistice, nefăcându-se dovada cunoașterii mărcii in cadrul segmentului de public relevant in speța. Astfel, reclamanta face confuzie intre notorietatea anumitor artiști si notorietatea mărcii in România si respectiv pentru segmentul de public căruia i se adresează marca. Cat privește înscrisurile care atesta publicitatea făcuta mărcii reclamantei, acestea nu se coroborează cu alte mijloace de proba pentru a dovedi nivelul de cunoaștere concreta, pe teritoriul României si respectiv in cadrul segmentului de public relevant al acesteia.

Criticile ce vizează conflictul nume comercial/marca nu au fost avute in vedere in apel, în raport de prevederile art. 294 C. proc. civ., fiind formulate pentru prima oara in cadrul caii de atac. Nici constanta in timp si calitatea serviciilor prestate de reclamanta sub marca „ T. „ nu au fost considerate relevante, aceste elemente neechivalând cu gradul de cunoaștere in rândul publicului. Prin urmare, apreciind că nu a fost dovedita notorietatea mărcii sau similaritatea cu marca înregistrata de parata, Curtea a concluzionat în sensul că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 6 lit. d) din lege.

În ceea ce privește reaua-credință (definita in general ca atitudine incorecta a unei persoanele care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire sociala, fiind pe deplin conștienta de caracterul ilicit al conduitei sale), instanța de apel a reținut că manifestări ale acestei atitudini subiective pot fi identificate in situații precum frauda in dauna intereselor unui terț, frauda la lege sau abuzul de drept. Astfel cum rezulta din cuprinsul criticilor formulate, reclamanta susține ca manifestarea relei-credințe a pârâtei se refera la fraudarea intereselor apelantei. Cat privește noțiunea de frauda, aceasta presupune săvârșirea unor acte materiale menite sa înșele terții sau autoritatea publica.

Elementul fraudei se apreciază în concret în relațiile dintre cei doi concurenți, iar obligația de a proba reaua-credința revine în cauza reclamantei, parata bucurându-se de prezumția bunei-credințe la momentul înregistrării. În lipsa stabilirii similarității mărcilor deținute de părți si a riscului de confuzie, incluzând si riscul de asociere, instanța a apreciat ca nu poate fi reținuta nici intenția de fraudare a intereselor paratei, aceasta nefiind, de altfel dovedita. Parata a ales denumirea „C.T.„ in urma efectuării unui studiu de piața, comandat printr-o firma de specialitate in domeniu, astfel încât este nefondata critica reclamantei in sensul ca denumirea ar fi fost inspirata de numele comercial al acesteia, avându-se in vedere totodată si nedovedirea riscului de confuzie si asociere, mai sus amintita.

Existenta mai multor litigii de natura civila si penala intre cele doua părți nu este de asemenea de natura a face dovada relei-credințe a paratei la momentul înregistrării mărcii, ci doar a raporturilor tensionate intre părți, aspect nerelevant in aprecierea atitudinii subiective a paratei, in situația in care acesta nu se coroborează cu alte mijloace de proba. În consecință, instanța a apreciat ca, in cauza, nu s-a făcut dovada ca parata se afla in situația reglementata de prevederile art. 48 lit. c) din legea speciala, astfel încât si aceasta cauza de anulare a mărcii a fost apreciată nefondata.

Cât privește motivul de anulare prevăzut de dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. a) raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 3 lit. a) din lege, in sensul ca marca intimatei parate nu îndeplinește funcția de baza a unei mărci, respectiv aceea de a deosebi serviciile titularului ei de serviciile prestate de alți comercianți, instanța de apel a apreciat că aceasta critica nu poate fi avuta in vedere in apel, fata de prevederile art. 294 C. proc. civ., fiind formulata pentru prima data in fata acestei instanțe. De altfel, critica se întemeiază tot pe ideea puternicei similarități a celor doua mărci, la nivel conceptual și verbal, aspect ce a fost analizat anterior. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc.

civ., reclamanta SC C.T. SRL, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta reclamantă a susținut următoarele: 1. Instanța de apel a făcut aplicarea greșita a prevederilor art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 Recurenta consideră că în mod greșit instanța de apel a limitat analiza cererii la întrunirea condițiilor din art. 48 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 lit. d) si, respectiv din art. 48 alin. (1) lit. c). Prin cererea de chemare in judecata s-a invocat ca temei de drept art. 48 alin. (1) lit. a), b) si c) din Legea nr. 84/1998. Primele litere din articolul de lege invocat fac trimitere la dispozițiile art. 5 si art. 6 din Legea nr. 84/1998.

Dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. b) se coroborează si cu art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, astfel încât instanța trebuia sa facă o analiza a similarității dintre mărcile in cauza si a riscului de confuzie pentru public, indiferent daca constata sau nu notorietatea mărcii reclamantei. Instanța de apel a analizat aceasta similaritate numai ca o prima cerința a aplicării cauzei de nulitate referitoare la conflictul cu o marca notorie, iar in analiza făcuta nu au fost luate in considerare argumentele invocate de reclamantă, astfel încât concluziile analizei sunt eronate.

Recurenta mai susține că o aplicare corecta a dispozițiilor art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 releva îndeplinirea celor trei condiții pentru anularea mărcii ulterioare, toate 3 fiind îndeplinite in speța: (i) mărcile in discuție sunt similare; (ii) sunt destinate a fi aplicate unor produse sau servicii identice sau similare; (iii) exista un risc de confuzie pentru public, inclusiv riscul de asociere. 2. Instanța de apel a făcut aplicarea greșita a prevederilor art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998 (conflictul cu o marca notorie).

Reclamanta consideră că a dovedit ca în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru aplicabilitatea dispozițiilor art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998 și regulii nr. 16 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 pentru aprecierea notorietății: (i) larga cunoaștere pe teritoriul României, si respectiv (ii) pentru segmentul de public căruia se adresează produsele sau serviciile la care se refera marca. 3. Instanța de apel a făcut aplicarea greșita a prevederilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 (reaua-credință la înregistrare).

În literatura de specialitate, înregistrarea unei mărci cu rea-credință presupune intenția de a folosi această înregistrare în alte scopuri decât acela de a distinge serviciile titularului de cele ale altor persoane: intenția de a bloca activitatea comerciala a unor concurenți, de a profita de renumele acestora, etc. De asemenea, doctrina și practica judiciara au identificat mai multe cazuri in care se poate prezuma reaua - credința, cazuri ce conduc la ideea existentei unei intenții de a profita de pe urma unui comerciant, spre exemplu cazul unui distribuitor care înregistrează marca furnizorului sau, cazul unui comerciant care înregistrează o marca pentru o multitudine de produse si servicii pe care nu folosește, blocând astfel concurenta si in general cazul oricărei persoane care prefigurează obținerea unui avantaj din înregistrarea mărcii, altul decât acela de a deosebi produsele si serviciile sale de cele ale altor persoane.

Prin urmare, reaua credința este definita ca atitudinea subiectiva a persoanei care săvârșește un act sau fapt contrar legii, fiind pe deplin conștientă de caracterul ilicit al faptei ale. Tot practica judiciara a statuat ca reaua-credință consta in atitudinea subiectiva a titularului mărcii care avea cunoștința la data depunerii cererii de înregistrare despre activitatea concurentului sau, condiție a cunoașterii care poate fi considerata dovedita atunci când fie există relații contractuale intre parți, fie exista orice alta dovada din care sa reiasă ca părțile au avut contacte anterioare.

Recurenta consideră că marca a cărei anulare se cere a fost solicitata la înregistrare cu rea-credință, întrucât: părțile in litigiu sunt vecini de peste 18 ani, locațiile acestora fiind situate la aproximativ 20 de metri una de alta, părțile prestează aceeași activitate - servicii de restaurant si cazare, deci sunt comercianți concurenți pe aceeași piața, reclamanta a folosit întotdeauna denumirea „T." pentru oferirea de servicii de restaurant si cazare, intimata-pârâta a folosit de-a lungul timpului alte denumiri pentru a-si promova serviciile: „C.", „B.", după care, in anul 2007, se decide „brusc" să depună spre înregistrare o denumire care conține numele reclamantei; Activitatea reclamantei a fost în continua creștere, spre deosebire de activitatea intimatei-pârâte, element de natura sa justifice interesul intimatei-pârâte de a înregistra o denumire similara cu cea a vecinului, pentru a profita de succesul acestuia; Intimata-pârâta are în perspectivă intenția de a folosi alte denumiri pentru locațiile pe care le va deschide în alte orașe, așa cum ilustrează rezervările sale de nume de domenii.

Recurenta mai invocă și furnizarea de către pârâtă de informații și documente false în fața O.S.I.M., în vederea obținerii înregistrării mărcii - facturi si autorizații inexistente confirmate prin recunoașterea intimatei-pârâte la interogatoriu, precum si prin începerea urmăririi penale împotriva administratorului intimatei-pârâte. La dosarul cauzei nu exista niciun studiu de piața în sensul celor reținute de instanța de apel. Denumirea propusă ca marcă de intimata-pârâta este inspirată numai din denumirea sub care cunoștea că reclamanta prestează cu succes serviciile de peste 20 de ani. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: 1. Prima critică a recurentei, în cadrul căreia se susține că în mod greșit instanța de apel s-a limitat în analiza cererii la motivele de anulare a înregistrării mărcii prevăzute de art. 48 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 lit. d) și, respectiv art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, este fondată. În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a arătat că și-a înregistrat la O.S.I.M. marca T. din 23 aprilie 2007 și că, ulterior, pârâta a înregistrat marca C.T., deși reclamanta avea înregistrată anterior marca sa, invocând printre altele și împrejurarea că pârâta a profitat în mod incorect de renumele mărcii reclamantei, în scopul obținerii de beneficii prin inducerea în eroare a clienților.

Ca temei juridic al cererii s-au invocat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. f), art. 6 alin. (1) lit. a) și art. 48 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 84/1998. Dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. b) se coroborează și cu art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998. Acest text, astfel cum era în vigoare la data promovării acțiunii, anterior modificării și republicării Legii nr. 84/1998, prevedea că: „În afara motivelor prevăzute la art. 5 alin. (1), o marcă este refuzată la înregistrare, dacă: (…) c) este similară cu o marcă anterioară și este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similare, dacă există un risc de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară.” În prezent, motivul de refuz la înregistrare prevăzut de art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 se regăsește în actualul art. 6 lit. b) din legea republicată.

Instanța de apel a reținut, în prima parte a motivării sale, că reclamanta și-a întemeiat cererea de anulare a mărcii pe ipoteza reglementată de dispozițiile art. 48 lit. b) din Legea nr. 84/1996 privind reaua – credința la momentul înregistrării mărcii, precum si pe ipoteza identității sau similarității cu o marca notorie în România, pentru produse identice sau similare, reglementată de prevederile art. 6 lit. d) din același act normativ, fără a observa că în motivarea în fapt și în drept a cererii s-a susținut și motivul de anulare prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998. Neexaminând acest motiv de anulare a mărcii, instanța de apel a omis în parte să cerceteze fondul cauzei, ceea ce atrage, potrivit art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. 2. Cea de-a doua critică, referitoare la aplicarea greșita a prevederilor art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, nu poate fi primită. Deși de susține încălcarea dispozițiilor legale, în dezvoltarea acestei critici se face trimitere la probele administrate, recurenta apreciind că a făcut dovada notorietății mărcii sale și că instanța a ignorat anumite dovezi. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. Recurenta tinde la reaprecierea situației de fapt, finalitate incompatibilă cu controlul judiciar ce se poate exercita de către instanța de recurs, circumscris cazurilor de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ. Dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., care reglementau ca motiv de recurs situația în care instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, au fost abrogate prin art. I pct. 111 1 din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005. 3. Motivul de recurs referitor la aplicarea greșita a prevederilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este fondat pentru considerentele care urmează: În ceea ce privește reaua-credință, după invocarea unor considerații teoretice cu privire la caracteristicile generale ale acestei noțiuni, instanța de apel a reținut că, în lipsa stabilirii similarității mărcilor deținute de părți și a riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, nu poate fi reținută nici intenția pârâtei de fraudare a intereselor reclamantei.

În subsidiar, instanța de apel a reținut că reaua-credință nu a fost dovedită, deoarece pârâta a ales denumirea „C.T.„ în urma efectuării unui studiu de piața, astfel încât este nefondata critica reclamantei în sensul că denumirea ar fi fost inspirată de numele comercial al acesteia. De asemenea, existența mai multor litigii de natură civilă și penală între cele două părți nu a fost apreciată de natură a face dovada relei-credințe a pârâtei la momentul înregistrării mărcii.

În susținerea motivului de recurs corespunzător și făcând trimitere la practica judiciară, recurenta reclamantă consideră că mărcile în conflict sunt similare din punct de vedere verbal și conceptual, iar marca a cărei anulare se cere a fost solicitata la înregistrare cu rea-credința, întrucât: părțile în litigiu sunt vecini de peste 18 ani, locațiile acestora fiind situate la aproximativ 20 m una de alta, părțile prestează aceeași activitate - servicii de restaurant și cazare, deci sunt comercianți concurenți pe aceeași piața, reclamanta a folosit întotdeauna denumirea „T." pentru oferirea de servicii de restaurant și cazare, în timp ce intimata-pârâta a folosit de-a lungul timpului alte denumiri pentru a-și promova serviciile.

Recurenta mai susține că activitatea reclamantei a fost în continuă creștere, spre deosebire de activitatea intimatei-pârâte, element de natură să justifice interesul intimatei-pârâte de a înregistra o denumire similară cu cea a vecinului, pentru a profita de succesul acestuia. Mai arară că la dosarul cauzei nu există niciun studiu de piața în sensul celor reținute de instanța de apel și că denumirea propusă ca marcă de intimata-pârâta este inspirată numai din denumirea sub care cunoștea că reclamanta prestează cu succes serviciile de peste 20 de ani.

În raport de împrejurarea că, astfel cum s-a arătat la pct. 1 din prezentele considerente, neexaminarea de către instanța de apel a motivului de anulare prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 determină casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, caz în care se va reanaliza problema similarității celor două mărci, precum și existența riscului de confuzie sau asociere, Înalta Curte consideră că cercetarea se impune a fi reluată de către instanța de apel și în ceea ce privește întrunirea condițiilor relei credințe.

De asemenea, reținând că nu s-a făcut dovada relei credințe, instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt, deoarece nu rezultă din considerentele deciziei că s-ar fi analizat criteriile de apreciere a relei-credințe astfel cum au fost reflectate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (decizia pronunțată la data de 11 iunie 2009 în cauza C – 529/07, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH).

Potrivit acestei decizii, p entru aprecierea existenței relei‑credințe a solicitantului, în sensul art. 51 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 40/94 privind marca comunitară, instanța națională trebuie să ia în considerare toți factorii pertinenți specifici speței și existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă comunitară și, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează cel puțin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere; intenția solicitantului de a-l împiedica pe acest terț să utilizeze un astfel de semn în continuare; nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (5), art. 313 și art. 314 C. proc. civ, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. În rejudecare, instanța de apel va examina motivul de anulare a mărcii prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, iar în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, se vor avea în vedere circumstanțele concrete ale speței și se vor analiza argumentele recurentei în ceea ce privește existența relei-credințe a pârâtei la momentul solicitării de înregistrare a mărcii, urmând a se stabili, pe baza tuturor împrejurărilor speței, de natură a configura atitudinea subiectivă a pârâtei la momentul cererii de înregistrare a mărcii, dacă aceasta a fost sau nu de rea-credință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta

SC C.T. SRL

împotriva deciziei civile nr. 153/A din 15 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2012.