ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3936/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3936/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța

la 12 ianuarie 2010, reclamantul C.D.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul

Constanța și Primarul Municipiului Constanța, solicitând ca prin hotărârea ce se

va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata daunelor pentru prejudiciul

produs prin refuzul de restituire în natură a cotei de ½ din imobilele situate

în Constanța, Str. K.Z. și Str. C., precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut că prin deciziile nr. 322/C din 15 octombrie 2007 și nr.

57/C din 14 martie 2008, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, definitive și irevocabile,

s-a instituit obligația pârâților de a-i restitui în natură cota de ½ din

imobilele menționate, însă aceștia, deși notificați în repetate rânduri, au refuzat

să se conformeze, deținând și folosind în continuare bunurile.

Reclamantul a mai susținut

că ambele imobile sunt declarate monumente istorice de importanță națională, iar

predarea posesiei se face în condițiile Legii nr. 422/2001, deținătorul având obligația

de a preda toate obiectele inventariate Ministerului Culturii și Cultelor.

S-a solicitat ca la stabilirea

lipsei de folosință instanța să aibă în vedere perioada 17 februarie 2007, ca dată

la care a expirat termenul de 60 de zile de la depunerea tuturor actelor solicitate

de pârâți pentru procedura administrativă și 7 ianuarie 2010, ca dată de formulare

a acțiunii.

Motivând că suportă și

deprecierea celor două bunuri, reclamantul a solicitat și acordarea diferenței de

valoare cuvenită între data când cele două hotărâri au devenit executorii și data

constituirii dreptului de proprietate.

Prin sentința civilă

nr. 1966 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamantului

C.D.M., cu consecința obligării pârâților Municipiul Constanța și Primarul Municipiului

Constanța la plata în favoarea reclamantului a următoarelor sume:

- 98.104 euro, echivalent

în RON la data efectivă a plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

a cotei de ½ din imobilul situat în Constanța, Str. K.Z., pentru perioada

14 aprilie 2008 - 17 martie 2010;

- 55.368 euro, echivalent

în RON la data efectivă a plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

a cotei de ½ din imobilul situat în Constanța, Str. C., pentru perioada 15

noiembrie 2007 - 17 martie 2010.

S-au respins ca nefondate

celelalte pretenții și au fost obligați pârâții la 2.095 RON cheltuieli de judecată

către reclamant.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că hotărârea prin care pârâții au fost obligați,

în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură în favoarea

reclamantului a cotei de ½ din imobilul situat în Constanța, Str. C. a devenit

definitivă la data de 15 octombrie 2007, iar hotărârea prin care aceiași pârâți

au fost obligați la restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul din Constanța,

Str. K.Z., a devenit definitivă la data de 14 martie 2008.

S-a considerat că față

de includerea celor două imobile pe lista monumentelor istorice din Constanța, aflate

în evidența Ministerului Culturii și Cultelor, potrivit dispozițiilor art. 25

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pârâții aveau obligația să încheie protocol de

predare - primire cu reclamantul în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă

a celor două hotărâri judecătorești.

S-a apreciat că este evidentă

culpa în neexecutarea obligației de punere în posesie, prejudiciul constând în contravaloarea

lipsei de folosință fiind stabilit chiar de Legea nr. 10/2001, în art. 40.

Prima instanță a reținut

că lipsa de folosință se datorează, conform art. 25 alin. (5), de la împlinirea

termenului de 30 de zile de la rămânerea definitivă a celor două hotărâri judecătorești,

pentru fiecare dintre cele două imobile restituite, și nu de la data cerută de reclamant.

Împotriva sentinței menționate

au declarat apel ambele părți.

Prin apelul său, reclamantul

a criticat hotărârea ca nelegală și netemeinică sub aspectul soluției de respingere

a pretențiilor solicitate pentru perioada cuprinsă între 17 februarie 2007, data

la care au expirat cele 60 de zile pentru soluționarea notificărilor și data la

care au fost pronunțate cele două hotărâri ale Curții de Apel Constanța, cât și

pentru devalorizarea celor două proprietăți între anii 2007, 2008 și 2010.

Apelantul - reclamant

a susținut că răspunderea părților derivă din prevederile art. 33 din Legea nr.

10/2001, care instituie răspunderea civilă delictuală a unității deținătoare, iar

culpa acesteia se stabilește din perspectiva îndeplinirii obligației instituției

de art. 25 din Legea nr. 10/2001, text care stabilește obligația unității deținătoare

de a se pronunța în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau

de la data depunerii actelor doveditoare.

Prin apelul lor, pârâții

Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar au solicitat

schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii motivat de faptul că deținerea

de către reclamant a unei cote ideale de ½ din imobile, (cealaltă cotă aparținând

coindivizarului L.C.), împiedică punerea reclamantului în posesie până la eventuala

partajare a imobilului, pentru că s-ar putea ajunge la lezarea drepturilor celuilalt

coindivizar.

De asemenea, s-a susținut

că instanța nu a avut în vedere situația imobilului din Str. C., care este ocupat

de chiriași, și că prin soluția pronunțată au fost încălcate dispozițiile art. 25

alin. (5) din Legea nr. 10/2001. S-a precizat că nu a fost dovedită paguba încercată

de reclamant pentru că nu există date în legătură cu eventualele tranzacții în materie

de folosință.

Curtea de Apel Constanța,

secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 311 din 27 mai 20 11, a respins

ca nefondat apelul reclamantului C.D.M. și a admis apelul pârâților Municipiul Constanța

prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, schimbând în parte sentința, în

sensul obligării pârâților către reclamant la plata unei cote de ½ din chiria

percepută sau pe care ar fi trebuit să o perceapă pârâții pentru imobilul situat

în Constanța, Str. C., de la chiriașii din imobilul menționat.

S-au menținut restul dispozițiilor

sentinței și a fost obligat reclamantul - apelant la 372 RON cheltuieli de judecată

către apelanții - pârâți.

Prin considerentele deciziei,

instanța a reținut, în ceea ce privește apelul reclamantului, că, fără a nega o

culpă a pârâților în etapa administrativă, nu poate fi antrenată răspunderea pârâților

pe temeiul indicat pentru lipsa de folosință întrucât art. 33 din Legea nr. 10/2001

instituie un cadru general pentru răspunderea în cazul încălcării dispozițiilor

sale, dar prin reglementări specifice, legea specială stabilește care sunt sancțiunile

pe care legiuitorul a dorit să le instituie în cazul încălcării fiecărei obligații

(art. 34 - 40).

S-a constatat că, în cazul

încălcării de către unitatea deținătoare a obligației prevăzute la art. 25

alin. (5), de predare a posesiei imobilului restituit, se stabilește sancțiunea

pentru deținător de a plăti proprietarului o sumă calculată pe zi de întârziere

(art. 40); o sancțiune de tipul celei prevăzute pentru încălcarea art. 25 alin.

(5) nefiind prevăzută, însă, în cazul încălcării obligației stabilite în sarcina

unității deținătoare prin art. 25 alin. (1) din lege, de a emite decizia/dispoziția

în termen de 60 de zile, situație în care nu se poate antrena pe temeiul indicat,

răspunderea pentru depășirea termenului de soluționare a notificării.

S-a considerat că până

la restituirea în natură a cotei de ½ din imobile, conform deciziilor civile

nr. 57/C/2008 și nr. 332/C/2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, reclamantul

nu se poate prevala de recunoașterea în patrimoniul său a unui drept de proprietate

pentru cele două imobile, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 determinând în

mod expres forța de înscris autentic doveditor al proprietății pentru dispoziția/hotărârea

de restituire.

S-a apreciat că soluționarea

cu întârziere a notificării, în mod cert prejudiciabilă pentru reclamant, ar putea

fi luată în calcul eventual ca o componentă a unui prejudiciu moral.

De asemenea, s-a reținut

că nu se pot acorda despăgubiri nici în raport de deprecierea valorică a celor două

proprietăți în condițiile în care reclamantul a avut un drept de dispoziție asupra

bunurilor, drept ce putea fi valorificat independent de preluarea sau nu a posesiei

imobilelor.

În același timp s-a avut

în vedere că din datele dosarului nu rezultă intenția fermă a reclamantului de a

vinde imobilele la un moment ulterior retrocedării dreptului de proprietate pentru

a se putea aprecia că a suferit un prejudiciu din scăderea pieței imobiliare.

Cu privire la apelul pârâților,

s-a reținut că obligația de restituire a bunurilor sau a cotelor din bunurile preluate

abuziv implică nu numai recunoașterea și restituirea dreptului preluat, dar și predarea

efectivă a bunului, indiferent dacă dreptul restituit poartă asupra întregului bun

sau numai asupra unei cote părți indivize. În aceste condiții, s-a apreciat că refuzul

pârâților de a preda posesia bunurilor către reclamant, coindivizar alături de unitatea

administrativ teritorială, apare ca nejustificat și abuziv, această apărare a pârâților

neputând înlătura răspunderea lor pentru lipsirea reclamantului de folosința bunurilor

sale după restituirea dreptului de proprietate.

S-a admis ca fiind întemeiată

critica privind întinderea despăgubirilor datorate de pârâți pentru păstrarea nejustificată

a posesiei.

În condițiile în care

imobilul din Str. C. este ocupat de chiriași care dețin contracte de închiriere

în regimul O.U.G. nr. 90/1999 și al Legii nr. 114/1996, s-a apreciat că pârâții

posesori nu puteau fi obligați la o chirie calculată pe m.p./lună, așa cum s-a propus

prin expertiza efectuată la prima instanță (17 euro/m.p./lună, respectiv 6 euro/m.p./lună),

având în vedere caracterul speculativ al sumelor astfel stabilite dar și faptul

că autoritatea locală nu le-a încasat.

Împotriva deciziei menționate

au declarat recurs în termenul legal ambele părți.

Prin motivele sale de

recurs, reclamantul a criticat decizia ca nelegală invocând motivele prevăzute de

art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, reclamantul a invocat nulitatea parțială a deciziei recurate întrucât dispozitivul

instituie în sarcina intimaților o obligație care nu poate fi pusă în executare

și sunt încălcate dispozițiile art. 1169 C. civ., instanța de apel pronunțându-se

pe mai mult decât a fost investită prin cererile de apel, cu încălcarea principiului

disponibilității și în lipsa unei cereri reconvenționale.

De asemenea, s-a susținut

că, în lipsa unor probe concrete privind existența unor contracte în derulare în

condițiile O.U.G. nr. 40/1999 și nr. 114/1996 și cu ignorarea principiului înscris

în art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a considerat nelegal că daunele (neprecizate)

pot fi lăsate la voința exclusivă a debitorului.

O altă critică invocată

prin motivele de recurs a vizat ignorarea totală de către instanța de apel a prevederilor

art. 33 din Legea nr. 10/2001, ca lege specială care derogă de la îmbogățirea fără

justă cauză prevăzută de legea generală.

S-a susținut că, întrucât

la momentul restituirii proprietății era în vigoare O.U.G. nr. 8/2004, termenul

de protecție a oricăror contracte aflate sub regimul O.U.G. nr. 40/1999 devenea

scadent de plin drept la 8 aprilie 2009, iar prelungirea după acest termen devenea

atributul exclusiv al recurentului.

De asemenea s-a învederat

că nelegalitatea deciziei recurate rezultă fără echivoc din ignorarea efectelor

unei hotărâri judecătorești declarative de drepturi, care dispune de la data la

care a fost introdusă cererea în justiție, pentru că se prezumă că dreptul de proprietate

a existat la data formulării acțiunii.

S-a arătat că, prin decizia

recurată, Curtea de Apel Constanța a ignorat faptul că recurentul a reclamat o daună

cauzată de neîndeplinirea unor obligații cu termen prevăzute de Legea nr. 10/2001,

pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 33 din Legea nr. 1072001, care fac

trimitere în mod expres la răspunderea civilă delictuală, cu sediul în art. 998

și 999 C. civ. Având în vedere că intimații nu au solicitat nici un act suplimentar

în vederea completării dosarelor administrative, în raport de obligația instituită

prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, până cel mai târziu la 17 februarie 2007 trebuia

emisă dispoziția de soluționare a notificării.

În ceea ce privește fapta

ilicită, s-a arătat că aceasta a fost determinată cu autoritate de lucru judecat

prin cele două hotărâri pronunțate de Curtea de Apel Constanța, iar cu referire

la prejudiciu și legătura de cauzalitate s-a invocat decizia nr. 2655 din 29 aprilie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, îngrădirea oricăruia dintre cele trei

atribute ale dreptului de proprietate (folosinței sau dispoziției) prin aceeași

faptă ilicită fiind de natură să atragă dezdăunări pentru fiecare din cele două.

Recurenții Municipiul

Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța au criticat decizia atacată pentru

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, susținând că reclamantul nu a ieșit din indiviziune

cu cel de-al doilea coindivizar, L.C., în privința căruia hotărârea a rămas irevocabilă

abia la 12 septembrie 2011 la Curtea de Apel Constanța, astfel încât era imposibilă

punerea în posesie a unuia dintre coindivizari fără lezarea drepturilor celuilalt.

Recurenții au motivat

astfel lipsa lor de culpă pentru nepunerea în posesie, criticând, totodată, hotărârea

pentru motivarea lipsită de suport legal, fără a fi avute în vedere dispozițiile

art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Recurenții pârâți au susținut

că în mod nereal s-a reținut că nu ar fi criticat cuantumul despăgubirilor.

Cu privire la imobilul

din Str. Z.K., fost sediu al Curții de Apel Constanța, s-a arătat că anterior acestei

destinații, s-a aflat pe lista monumentelor istorice și fiind într-o stare totală

de degradare a fost nevoie de alocarea de sume foarte mari de către Ministerul Justiției

pentru restaurare și aducerea în stare de funcționare.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 5391 din 18 septembrie 2012 a admis

recursurile declarate de reclamantul C.D.M. și de pârâții Municipiul Constanța prin

primar și Consiliul Local al Municipiului Constanța și a casat decizia nr. 311 din

27 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și

de familie, și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cu

trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această

decizie, Înalta Curte a reținut că, obligându-i pe pârâți la plata unei cote de

½ din chiria percepută sau pe care ar fi trebuit să o perceapă pentru imobilul

din Str. C., Constanța, instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce nu poate fi pusă

în executare, atâta vreme cât obligația de plată nu a fost determinată prin dispozitivul

deciziei și nu este nici determinabilă în sensul art. 379 alin. (4) C. proc.

civ.

De asemenea, s-a constatat

că întinderea daunelor a fost lăsată la voința exclusivă a debitorului, în condițiile

în care nu s-au administrat niciun fel de dovezi cu privire la existența unor contracte

de închiriere în derulare, încheiate în condițiile O.U.G. nr. 40/1999 și 114/1996.

Înalta Curte a mai reținut

că, încălcând principiul disponibilității și limitele investirii prin motivele de

apel, instanța de apel s-a pronunțat asupra unui alt obiect decât cel cu care a

fost investită, raportându-se la caracterele acțiunii întemeiate pe îmbogățirea

fără justă cauză, deși reclamantul a formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală,

întemeiată pe regimul predării imobilului restituit prin hotărâre judecătorească

irevocabilă.

Totodată, s-a constatat

că s-a creat un regim juridic diferit celor două imobile pentru care s-au solicitat

daune, raportat la aceeași faptă ilicită, constând în refuzul de restituire în natură

a cotei de ½ din imobilele situate în Str. K.Z. și C.

Pentru o judecată unitară

s-a admis și recursul pârâților Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local

Constanța, vizând nelegalitatea hotărârii pentru încălcarea art. 25 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 și nedovedirea prejudiciului pentru care reclamantul a solicitat

daune.

Rejudecând cauza, Curtea

de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 146 C din 17 decembrie

2012, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanții C.D.M. și Municipiul

Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța.

Prin considerentele acestei

decizii, instanța de apel a constatat că pârâții autorități locale nu puteau invoca

în mod legitim niciun impediment pentru punerea în posesie, în termen de 30 de zile

de la rămânerea definitivă a celor două hotărâri (decizia nr. 322/C din 15 octombrie

2007 și decizia nr. 57/C din 14 martie 2008 ale Curții de Apel Constanța). S-a arătat,

totodată, că natura dreptului de proprietate nu exclude, cum susțin pârâții, încheierea

formalităților de punere în posesie, câtă vreme chestiunea delimitării între coproprietari

a acestor cote ține de procedura ulterioară ieșirii din indiviziune.

Cu referire la Hotărârea

pronunțată la 23 iunie 2009 în cauza Paula Constantinescu contra României, prin

care C.E.D.O. a reafirmat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent

de la ce instanță ar emana, trebuie considerată ca făcând parte din noțiunea de

„proces” în sensul art. 6 din Convenție, instanța de apel a reținut că natura abuzivă

a refuzului de executare a titlurilor reclamantului recunoscute în virtutea legii

speciale naște obligația de despăgubire consacrată de art. 40 din Legea nr. 10/2001,

apărările contrarii ale apelanților pârâți, în sensul lipsei culpei fiind nefondate.

În același context, s-a

apreciat că existența unei situații juridice de natura celei reglementate prin

art. 14 din lege nu împiedică măsura prevalentă a restituirii în natură, operând

subrogarea titularului dreptului recunoscut în drepturile unității deținătoare,

fiind lipsit de relevanță, sub acest aspect, faptul că imobilul din Str. C. era

ocupat de chiriași.

Referitor la criticile

apelantului reclamant, instanța de apel a reținut, în esență, că dreptul acestuia

de a pretinde despăgubiri în virtutea art. 25 alin. (5) combinat cu art. 40 din

lege s-a născut după expirarea termenului de 30 de zile calculat de la momentul

pronunțării deciziei civile nr. 322/C din 15 octombrie 2007 a Curții de Apel Constanța,

pentru imobilul din Str. C. și, respectiv, a deciziei nr. 57 C din 14 martie 2008

a Curții de Apel Constanța, pentru imobilul din Str. K.Z.

S-a constatat, astfel,

că raportat la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este nefondată critica reclamantului

în sensul că lipsa de folosință trebuia calculată de la momentul expirării termenului

de 60 de zile impus pentru soluționarea notificărilor. După obținerea hotărârilor

definitive menținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs, reclamantul

nu se mai putea prevala de dispozițiile art. 25 alin. (1) din lege pentru a pretinde

vreun prejudiciu prin trimitere la notificările din 2006, prealabil recunoașterii

în instanță a dreptului, ori din 2008, ulterior judecății.

În privința imposibilității

reclamantului de a recurge la cea de a doua ipoteză reglementată prin art. 25

alin. (5), respectiv încheierea în prezența executorului judecătoresc a unui

proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului după împlinirea termenului

obligatoriu de 30 de zile necesar încheierii protocolului de predare primire, Curtea

de Apel a reținut că această motivație este întemeiată și că natura specială a imobilului

din Str. K.Z., de monument istoric din clasa A, de importanță națională, excludea

procedura tipică de predare, în favoarea celei indicate prin Legea nr. 422/2001,

iar pentru imobilul din Str. C., procedura preluării instituia obligația primăriei

de a indica actele juridice încheiate cu terți pentru spațiile locative.

Această situație a fost

calificată ca fiind de natură a împiedica din culpa pârâților repunerea în drepturi

a reclamantului, în ciuda demersurilor efectuate, prejudiciul neputând fi, însă,

cuantificat decât ca lipsă de folosință, conform art. 40.

În ce privește includerea

în cuantumul despăgubirilor calculate conform expertizei tehnice efectuate potrivit

standardelor internaționale și bazată pe metoda comparației cererilor de închirieri

de spații similare, a diferenței de valoare generate de trecerea timpului, instanța

de apel a constatat că legea a permis prin art. 40 doar plata lipsei de folosință.

Împotriva deciziei menționate

au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul C.D.M. și pârâții Municipiul

Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța.

Dezvoltând motivele sale

de recurs, reclamantul a criticat decizia atacată ca nelegală pentru motivele prevăzute

de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., pentru greșita respingere a cererii de acordare

a daunelor pentru perioada 17 februarie 2007 - 20 aprilie 2008, cu o motivare străină

de temeiul de drept și argumentele invocate, hotărârea fiind, astfel, pronunțată

cu încălcarea art. 33 din Legea nr. 10/2001 referitor la art. 998 - 999 C. civ.

Recurentul reclamant a

precizat că acest motiv de recurs vizează în mod exclusiv acoperirea prejudiciului

suferit în perioada cuprinsă între expirarea termenului de 60 de zile prevăzut de

art. 25 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificărilor (17 februarie 2007)

și data rămânerii definitive a hotărârilor de restituire în natură a cotelor de

½ din fiecare imobil.

S-a susținut că decizia

recurată a ignorat faptul că reclamantul a solicitat o daună cauzată prin neîndeplinirea

unei obligații cu termen prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru

care sunt aplicabile dispozițiile art. 33 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește reținerea

faptei ilicite, recurentul reclamant a arătat că aceasta a fost determinată cu autoritate

de lucru judecat de cele două hotărâri pronunțate de Curtea de Apel Constanța prin

aceea că s-a dispus restituirea în natură a cotei de ½ din imobile ca și

consecință a faptului că depășirea termenului de 60 de zile atrage incidența deciziei

civile nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, reclamantul a criticat greșita respingere a cererii de daune din

devalorizarea bunului, întrucât instanța trebuia să aibă în vedere că atâta timp

cât recurentul nu a avut posesia, îi era îngrădit și dreptul de dispoziție, neputând

realiza intabularea și înregistrarea fiscală a proprietății.

Pârâții recurenți Municipiul

Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța au criticat decizia ca

nelegală, pentru greșita respingere a probelor solicitate în apel, solicitând casarea

cu trimitere, soluție atrasă și de faptul că nu le-a fost soluționat apelul.

În subsidiar, invocându-se

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, s-a solicitat să se constate

încălcarea art. 1201 C. civ., având în vedere că reclamantul a mai promovat o acțiune

în despăgubiri pentru lipsa de folosință, unde s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă

de respingere a acțiunii.

Față de datele speței,

s-a învederat că practica C.E.D.O. invocată este irelevantă, întrucât unul din imobile

(K.Z.) este monument istoric, iar celălalt (C.) este ocupat de chiriași cu contracte

de închiriere în vigoare.

Totodată, s-a susținut

că instanța de apel nu a avut în vedere starea de indiviziune și imposibilitatea

practică de punere în posesie, în condițiile în care cei doi coproprietari nu au

solicitat ieșirea din indiviziune și nici concomitent punerea în posesie.

Ultima critică formulată

prin recursul pârâților a vizat lipsa de temei legal a expertizei contabile efectuate

în cauză, inclusiv sub aspectul calculului lipsei de folosință în euro.

Examinând criticile invocate

de recurentul reclamant, raportat la motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 - 9 C.

proc. civ., Curtea va constata că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce

succed:

Reclamantul a pretins

obligarea pârâților la despăgubiri pentru prejudiciul produs prin refuzul autorităților

locale de a-i restitui în natură cota de ½ din imobilele situate în Municipiul

Constanța, Str. K.Z. și, respectiv, Str. C., astfel cum s-a dispus prin decizia

civilă nr. 322/C din 15 octombrie 2007 și 57/C din 14 martie 2008 ale Curții de

Apel Constanța, definitive și irevocabile.

Deși temeiul de drept

al cereri l-au constituit dispozițiile art. 25, 33 și 40 din Legea nr. 10/2001,

reclamantul a invocat faptul că depășirea termenului de 60 de zile calculat de la

momentul depunerii notificărilor, combinată cu refuzul vădit al pârâților de a pune

în executare hotărârile judecătorești menționate și cu pierderea de valoare a bunurilor,

au generat o folosință, fără titlu, a autorității publice locale și, în consecință,

încălcarea dreptului său de proprietate, care nu poate rămâne nesancționată din

perspectiva art. 40 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a reținut

corect că prejudiciul cauzat titularului dreptului este reglementat de însăși legea

specială, dar că, față de prevederile art. 25 alin. (5) și art. 40 din Legea

nr. 10/2001, lipsa de folosință nu se poate pretinde decât de la împlinirea termenului

de 30 de zile calculat de la momentul rămânerii definitive a celor două hotărâri

judecătorești, iar nu de la cel pretins de reclamant (respectiv momentul la care

au expirat cele 60 de zile pentru soluționarea notificărilor formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001).

Într-adevăr dispozițiile

art. 25 alin. (1) din legea specială impuneau un termen de 60 de zile înlăuntrul

căruia unitatea deținătoare urma să emită o decizie/dispoziție motivată asupra notificării.

Dispozițiile menționate nu sunt, însă, incidente, având în vedere că reclamantul

s-a prevalat la momentul sesizării primei instanțe de două titluri executorii pentru

care nu se întocmiseră în termenele prevăzute de art. 25 alin. (5) procedurile de

punere în posesie.

Un eventual prejudiciu

suportat ca urmare a neîndeplinirii obligației de emitere a dispoziției conform

art. 25 alin. (1) putea fi invocat și probat doar în litigiul care a soluționat

fondul raportului litigios, nu însă după obținerea celor două hotărâri definitive

menționate.

Nici critica formulată

de reclamant prin cel de-al doilea motiv de recurs, referitoare la neincluderea

în cuantumul despăgubirilor a diferenței de valoare a imobilelor, generată de trecerea

timpului, nu poate fi primită.

Așa cum corect a reținut

instanța de apel, devalorizarea bunului trebuie suportată de toți coproprietarii,

potrivit cotelor-părți, neputându-se constitui ca un beneficiu în patrimoniul coproprietarului

neposesor.

În ceea ce privește recursul

pârâților, Curtea va reține caracterul nefondat al criticilor aduse deciziei recurate.

Prin primul motiv s-a

invocat de către recurenții - pârâți nelegalitatea respingerii cererii de probe

formulate de Municipiul Constanța prin Primar.

Raportat la îndrumările

și limitele deciziei de casare, instanța de apel, la termenul din 10 decembrie 2012,

a respins probele cu înscrisuri, interogatoriul apelantului - reclamant și expertiză

tehnică pentru determinarea îmbunătățirilor făcute la imobilul în care a funcționat

Curtea de Apel Constanța.

Referitor la adresa pentru

comunicarea situației locative a imobilului din Str. C., cererea de probe nu era

pertinentă, în condițiile în care ambele părți au confirmat ocuparea de către chiriași.

Celelalte probe cu interogatoriul

reclamantului și expertiză tehnică au fost în mod legal respinse, nefiind solicitate

conform art. 287 C. proc. civ., cu referire la art. 112 pct. 5 C. proc. civ., prin

cererea de apel.

În ceea ce privește proba

cu expertiză tehnică de evaluare a îmbunătățirilor, aceasta nu ar fi fost nici concludentă,

raportat la obiectul litigiului dedus judecății.

Prin cea de-a doua critică,

pârâții - recurenți au invocat încălcarea art. 1201 C. civ., fără a preciza hotărârea

a cărei autoritate de lucru judecat pretind că a fost încălcată.

În aceste condiții, reținându-se

că nu a fost depusă la dosar nicio hotărâre judecătorească care să determine analiza

excepției reglementate de art. 1201 C. civ., urmează a se constata caracterul nefondat

al celui de-al doilea motiv de recurs.

Curtea va reține, totodată,

că aprecierile recurenților pârâți (formulate la punctul 2 lit. b), în legătură

cu temeiurile de drept ale acțiunii nu se constituie în critici de nelegalitate

ale deciziei recurate și, de altfel, sunt invocate omisso medio, fără a fi fost

obiect de critică în apel.

Mai mult, asupra temeiului

de drept al pretențiilor reclamantului s-a pronunțat Înalta Curte prin decizia de

casare, instanța de apel nefăcând altceva decât să se conformeze dispozițiilor acesteia,

conform art. 315 C. proc. civ., dispunând acordarea daunelor rezultate din refuzul

abuziv și nejustificat de a preda posesia, chiar și în cotă parte.

Nici criticile referitoare

la imposibilitatea predării posesiei imobilului, motivată de starea de indiviziune

în care se află părțile nu va fi examinată, având în vedere că această chestiune

a fost dezlegată irevocabil în primul ciclu procesual de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Critica referitoare la

lipsa de temei legal a expertizei contabile efectuate în cauză nu va fi analizată,

în condițiile în care nu se indică dispoziția legală încălcată, iar sumele la care

au fost obligați pârâții, au fost exprimate în echivalentul în RON la data plății

al monedei europene.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile

reclamantului și pârâților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamantul C.D.M., precum și de pârâții Municipiul Constanța, prin primar și

Primarul municipiului Constanța împotriva deciziei nr. 146 C din 17 decembrie 2012

a Curții de Apel Constanța, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 septembrie

2013.