ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5391/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5391/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

civile de față:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul Constanța la 12 ianuarie 2010, reclamantul C.D.M. a

chemat în judecată pe pârâții M. Constanța și P.M. Constanța, solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata

daunelor pentru prejudiciul produs prin refuzul de restituire în natură a cotei

de ½ din imobilele situate în Constanța, Str. K. Zambaccian și Str.

Calatis, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a susținut că prin deciziile nr. 322/ C din 15 octombrie

2007 și nr. 57/ C din 14 martie 2008, pronunțate de Curtea de Apel Constanța,

definitive și irevocabile, s-a instituit obligația pârâților de a-i restitui în

natură cota de ½ din imobilele menționate, însă aceștia, deși notificați

în repetate rânduri, au refuzat să se conformeze, deținând și folosind în

continuare bunurile.

Reclamantul a mai

susținut că ambele imobile sunt declarate monumente istorice de importanță

națională, iar predarea posesiei se face în condițiile Legii nr. 422/2001,

deținătorul având obligația de a preda toate obiectele inventariate

Ministerului Culturii și Cultelor.

S-a solicitat ca la

stabilirea lipsei de folosință instanța să aibă în vedere perioada 17 februarie

2007, ca dată la care a expirat termenul de 60 de zile de la depunerea tuturor

actelor solicitate de pârâți pentru procedura administrativă și 7 ianuarie

2010, ca dată de formulare a acțiunii.

Motivând

că suportă și deprecierea celor două bunuri,

reclamantul a solicitat și acordarea

diferenței de valoare cuvenită între data când cele două hotărâri au devenit executorii

și data constituirii dreptului de proprietate.

Prin sentința civilă nr.

1966 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea

reclamantului C.D.M., cu consecința obligării pârâților M. Constanța și P.M. Constanța

la plata în favoarea reclamantului a următoarelor sume:

- 98.104 euro,

echivalent în lei la data efectivă a plății, reprezentând contravaloarea lipsei

de folosință a cotei de ½ din imobilul situat în Constanța, Str.

Zambaccian, pentru perioada 14 aprilie 2008 – 17 martie 2010;

- 55.368 euro,

echivalent în lei la data efectivă a plății, reprezentând contravaloarea lipsei

de folosință a cotei de ½ din imobilul situat în Constanța, Str.

Calatis, pentru perioada 15 noiembrie 2007 – 17 martie 2010.

S-au respins, ca

nefondate, celelalte pretenții și au fost obligați pârâții la 2.095 lei

cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că hotărârea prin care pârâții au

fost obligați, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, la restituirea în

natură în favoarea reclamantului a cotei de ½ din imobilul situat în

Constanța, Str. Calatis a devenit definitivă la data de 15 octombrie 2007, iar

hotărârea prin care aceiași pârâți au fost obligați la restituirea în natură a

cotei de ½ din imobilul din Constanța, Str. Zambaccian, a devenit

definitivă la data de 14 martie 2008.

S-a considerat că

față de includerea celor două imobile pe lista monumentelor istorice din

Constanța, aflate în evidența Ministerului Culturii și Cultelor, potrivit

dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pârâții aveau obligația

să încheie protocol de predare – primire cu reclamantul în termen de 30 de zile

de la rămânerea definitivă a celor două hotărâri judecătorești.

S-a apreciat că este

evidentă culpa în neexecutarea obligației de punere în posesie, prejudiciul

constând în contravaloarea lipsei de folosință fiind stabilit chiar de Legea nr.

10/2001, în art. 40.

Prima instanță a

reținut că lipsa de folosință se datorează, conform art. 25 alin. (5), de la

împlinirea termenului de 30 de zile de la rămânerea definitivă a celor două

hotărâri judecătorești, pentru fiecare dintre cele două imobile restituite, și

nu de la data cerută de reclamant.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel ambele părți.

Prin apelul său,

reclamantul a criticat hotărârea ca nelegală și netemeinică sub aspectul

soluției de respingere a pretențiilor solicitate pentru perioada cuprinsă între

17 februarie 2007, data la care au expirat cele 60 de zile pentru soluționarea

notificărilor și data la care au fost pronunțate cele două hotărâri ale Curții

de Apel Constanța, cât și pentru devalorizarea celor două proprietăți între

anii 2007, 2008 și 2010.

Apelantul – reclamant

a susținut că răspunderea părților derivă din prevederile art. 33 din Legea nr.

10/2001, care instituie răspunderea civilă delictuală a unității deținătoare,

iar culpa acesteia se stabilește din perspectiva îndeplinirii obligației

instituției de art. 25 din Legea nr. 10/2001, text care stabilește obligația

unității deținătoare de a se pronunța în termen de 60 de zile de la data

înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.

Prin apelul lor,

pârâții P.M. Constanța și M. Constanța prin P. au solicitat schimbarea

sentinței în sensul respingerii acțiunii motivat de faptul că deținerea de

către reclamant a unei cote ideale de ½ din imobile, (cealaltă cotă

aparținând coindivizarului L.C.), împiedică punerea reclamantului în posesie

până la eventuala partajare a imobilului, pentru că s-ar putea ajunge la

lezarea drepturilor celuilalt coindivizar.

De asemenea, s-a

susținut că instanța nu a avut în vedere situația imobilului din Str. Calatis,

care este ocupat de chiriași, și că prin soluția pronunțată au fost încălcate

dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. S-a precizat că nu a fost

dovedită paguba încercată de reclamant pentru că nu există date în legătură cu

eventualele tranzacții în materie de folosință.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 311

din 27 mai 20 11, a respins, ca nefundat, apelul reclamantului C.D.M. și a

admis apelul pârâților M. Constanța prin P. și P.M. Constanța, schimbând în

parte sentința, în sensul obligării pârâților către reclamant la plata unei

cote de ½ din chiria percepută sau pe care ar fi trebuit să o perceapă

pârâții pentru imobilul situat în Constanța, Str. Calatis, de la chiriașii din

imobilul menționat.

S-au menținut restul

dispozițiilor sentinței și a fost obligat reclamantul – apelant la 372 lei

cheltuieli de judecată către apelanții – pârâți.

Prin considerentele

deciziei, instanța a reținut, în ceea ce privește apelul reclamantului, că,

fără a nega o culpă a pârâților în etapa administrativă, nu poate fi antrenată

răspunderea pârâților pe temeiul indicat pentru lipsa de folosință întrucât art.

33 din Legea nr. 10/2001 instituie un cadru general pentru răspunderea în cazul

încălcării dispozițiilor sale, dar prin reglementări specifice, legea specială

stabilește care sunt sancțiunile pe care legiuitorul a dorit să le instituie în

cazul încălcării fiecărei obligații (art. 34 – art. 40).

S-a constatat că, în

cazul încălcării de către unitatea deținătoare a obligației prevăzute la art. 25

alin. (5), de predare a posesiei imobilului restituit, se stabilește sancțiunea

pentru deținător de a plăti proprietarului o sumă calculată pe zi de întârziere

(art. 40); o sancțiune de tipul celei prevăzute pentru încălcarea art. 25 alin.

(5) nefiind prevăzută, însă, în cazul încălcării obligației stabilite în

sarcina unității deținătoare prin art. 25 alin. (1) din aceeași lege, de a

emite decizia/dispoziția în termen de 60 de zile, situație în care nu se poate

antrena pe temeiul indicat, răspunderea pentru depășirea termenului de

soluționare a notificării.

S-a considerat că

până la restituirea în natură a cotei de ½ din imobile, conform

deciziilor civile nr. 57/C/2008 și nr. 332/C/2007 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, reclamantul nu se poate prevala de recunoașterea în patrimoniul său

a unui drept de proprietate pentru cele două imobile, art. 25 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 determinând în mod expres forța de înscris autentic doveditor

al proprietății pentru dispoziția/hotărârea de restituire.

S-a apreciat că

soluționarea cu întârziere a notificării, în mod cert prejudiciabilă pentru

reclamant, ar putea fi luată în calcul eventual ca o componentă a unui

prejudiciu moral.

De asemenea, s-a

reținut că nu se pot acorda despăgubiri nici în raport de deprecierea valorică

a celor două proprietăți în condițiile în care reclamantul a avut un drept de

dispoziție asupra bunurilor, drept ce putea fi valorificat independent de

preluarea sau nu a posesiei imobilelor.

În același timp s-a

avut în vedere că din datele dosarului nu rezultă intenția fermă a

reclamantului de a vinde imobilele la un moment ulterior retrocedării dreptului

de proprietate pentru a se putea aprecia că a suferit un prejudiciu din

scăderea pieței imobiliare.

Cu privire la apelul

pârâților, s-a reținut că obligația de restituire a bunurilor sau a cotelor din

bunurile preluate abuziv implică nu numai recunoașterea și restituirea

dreptului preluat, dar și predarea efectivă a bunului, indiferent dacă dreptul

restituit poartă asupra întregului bun sau numai asupra unei cote părți

indivize. În aceste condiții, s-a apreciat că refuzul pârâților de a preda

posesia bunurilor

către reclamant,

coindivizar alături de unitatea administrativ

teritorială, apare ca

nejustificat și abuziv, această apărare a pârâților neputând înlătura răspunderea

lor pentru lipsirea reclamantului de folosința bunurilor sale după restituirea

dreptului de proprietate.

S-a

admis ca fiind întemeiată critica privind întinderea

despăgubirilor

datorate de pârâți pentru păstrarea nejustificată a posesiei.

În condițiile în care

imobilul din Str. Calatis este ocupat de chiriași care dețin contracte de

închiriere în regimul O.U.G. nr. 90/1999 și al Legii nr. 114/1996, s-a apreciat

că pârâții posesori nu puteau fi obligați la o chirie calculată pe m.p./lună,

așa cum s-a propus prin expertiza efectuată la prima instanță (17

euro/m.p./lună, respectiv 6 euro/mp/lună), având în vedere caracterul

speculativ al sumelor astfel stabilite dar și faptul că autoritatea locală nu

le-a încasat.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs în termenul legal ambele părți.

Prin motivele sale de

recurs, reclamantul a criticat decizia ca nelegală invocând motivele prevăzute de

art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele

de recurs, reclamantul a invocat nulitatea parțială a deciziei recurate

întrucât dispozitivul instituie în sarcina intimaților o obligație care nu

poate fi pusă în executare și sunt încălcate dispozițiile art. 1169 C. civ.,

instanța de apel pronunțându-se pe mai mult decât a fost investită prin

cererile de apel, cu încălcarea principiului disponibilității și în lipsa unei

cereri reconvenționale.

De asemenea, s-a

susținut că, în lipsa unor probe concrete privind existența unor contracte în

derulare în condițiile O.U.G. nr. 40/1999 și nr. 114/1996 și cu ignorarea

principiului înscris în art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a considerat

nelegal că daunele (neprecizate) pot fi lăsate la voința exclusivă a

debitorului.

O altă critică

invocată prin motivele de recurs a vizat ignorarea totală de către instanța de

apel a prevederilor art. 33 din Legea nr. 10/2001, ca lege specială care derogă

de la îmbogățirea fără justă cauză prevăzută de legea generală.

S-a susținut că, întrucât

la momentul restituirii proprietății era în vigoare O.U.G. nr. 8/2004, termenul

de protecție a oricăror contracte aflate sub regimul O.U.G. nr. 40/1999 devenea

scadent de plin drept la 8 aprilie 2009, iar prelungirea după acest termen

devenea atributul exclusiv al recurentului.

De asemenea, s-a

învederat că nelegalitatea deciziei recurate rezultă fără echivoc din ignorarea

efectelor unei hotărâri judecătorești declarative de drepturi, care dispune de

la data la care a fost introdusă cererea în justiție, pentru că se prezumă că

dreptul de proprietate a existat la data formulării acțiunii.

S-a arătat că, prin

decizia recurată, Curtea de Apel Constanța a ignorat faptul că recurentul a

reclamat o daună cauzată de neîndeplinirea unor obligații cu termen prevăzute

de Legea nr. 10/2001, pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 33 din

Legea nr. 1072001, care fac trimitere în mod expres la răspunderea civilă

delictuală, cu sediul în art. 998 și 999 C. civ. Având în vedere că intimații

nu au solicitat nici un act suplimentar în vederea completării dosarelor

administrative, în raport de obligația instituită prin art. 25 din Legea nr. 10/2001,

până cel mai târziu la 17 februarie 2007 trebuia emisă dispoziția de

soluționare a notificării.

În ceea ce privește

fapta ilicită, s-a arătat că aceasta a fost determinată cu autoritate de lucru

judecat prin cele două hotărâri pronunțate de Curtea de Apel Constanța, iar cu

referire la prejudiciu și legătura de cauzalitate s-a invocat Decizia nr. 2655

din 29 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, îngrădirea

oricăruia dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate (folosinței

sau dispoziției) prin aceeași faptă ilicită fiind de natură să atragă

dezdăunări pentru fiecare din cele două .

Recurenții M. Constanța

prin P. și C.L. Constanța au criticat decizia atacată pentru motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9, susținând că reclamantul nu a ieșit din indiviziune cu cel

de-al doilea coindivizar, L.C., în privința căruia hotărârea a rămas

irevocabilă abia la 12 septembrie 2011 la Curtea de Apel Constanța, astfel încât era imposibilă punerea în posesie a unuia dintre coindivizari fără lezarea

drepturilor celuilalt.

Recurenții au motivat

astfel lipsa lor de culpă pentru nepunerea în posesie, criticând, totodată, hotărârea

pentru motivarea lipsită de suport legal, fără a fi avute în vedere

dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Recurenții pârâți au

susținut că în mod nereal s-a reținut că nu ar fi criticat cuantumul

despăgubirilor.

Cu privire la imobilul

din Str. Zambaccian, fost sediu al Curții de Apel Constanța, s-a arătat că

anterior acestei destinații, s-a aflat pe lista monumentelor istorice și fiind

într-o stare totală de degradare a fost nevoie de alocarea de sume foarte mari

de către Ministerul Justiției pentru restaurare și aducerea în stare de

funcționare.

Examinând criticile

invocate de reclamant, Curtea va constata că recursul declarat de acesta este

fondat pentru considerentele ce succed:

Curtea de Apel

Constanța a reținut corect prin decizia pronunțată că obligația de restituire a

bunurilor sau a cotelor din bunurile preluate abuziv implică nu numai

recunoașterea și restituirea dreptului preluat, dar și predarea efectivă a

bunului, indiferent dacă dreptul restituit poartă asupra întregului bun sau

numai asupra unei cote părți indivize, cum este cazul în speță.

Un coindivizar, fie

acesta persoană fizică sau juridică, unitate administrativ – teritorială, nu se

poate prevala de dreptul său indiviz pentru a împiedica posesia ori folosința

bunului de către celălalt coindivizar.

În aceste condiții,

s-a apreciat corect că refuzul pârâților de a preda posesia celor două imobile,

în cota menționată, către reclamant, este nejustificat, abuziv, astfel că

această apărare a fost înlăturată.

Examinând recursul

reclamantului, Curtea va constata că sunt

întemeiate

criticile vizând modul de stabilire a întinderii

despăgubirilor.

Instanța de apel a

schimbat în parte sentința tribunalului, urmare a admiterii căii de atac

pronunțate de pârâți, obligându-i pe aceștia la plata unei cote de ½ din

chiria percepută sau pe care ar fi trebuit să o perceapă pentru imobilul din

Constanța, Str. Calatis.

Procedând astfel,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre care nu poate fi pusă în executare,

atâta vreme cât obligația de plată nu a fost determinată prin dispozitivul

deciziei atacate și nici nu este determinabilă, în sensul dispozițiilor art. 379

alin. (4) C. proc. civ.

Mai mult, daunele au

fost lăsate la voința exclusivă a debitorului, acestea acordându-se la nivelul

sumelor pe care le-a încasat sau trebuia să le încaseze intimatul – pârât, deși

nu s-au administrat nici un fel de dovezi cu privire la existența unor

contracte de închiriere în derulare, încheiate în condițiile O.U.G. nr. 40/1999

și 114/1996.

Curte va constata că

este întemeiată și cea de-a doua critică invocată de reclamantul recurent.

Prin cererea de

chemare în judecată reclamantul a invocat ca temei al pretențiilor sale

răspunderea civilă delictuală instituită prin dispozițiile art. 33 raportat la art.

4 și 25 din Legea nr. 10/2001.

Prin motivele de

apel, pârâții s-au prevalat de faptul că punerea în posesie nu se poate face

atâta vreme cât reclamantul are doar o cotă ideală de ½ din imobilul din

Str. Calatis.

Cu încălcarea

principiului disponibilității și a limitelor investirii prin motivele de apel

formulate de pârâți, instanța de apel s-a pronunțat asupra unui alt obiect

decât cel cu care a fost investită, raportându-se la caracterele acțiunii

întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, deși reclamantul a formulat o

acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe refuzul predării

imobilului restituit prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Obligația predării

posesiei imobilului instituită prin art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

este sancționată conform art. 40 din Legea nr. 10/2001 cu plata unei sume

calculate pe zi de întârziere, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință

a bunului restituit.

Prin urmare aceasta

nu poate fi echivalentă cu chiria pe care pârâții au încasat-o sau ar fi trebuit

să o încaseze, astfel încât, sub acest aspect, decizia recurată este nelegală.

Mai mult, dispunând

obligarea la plata chiriei pentru imobilul din Str. Calatis, cu încălcarea art.

33 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a creat, în mod nelegal, un regim

juridic diferit celor două imobile, pentru care s-au solicitat daune, raportat

la același fapta ilicită constând în refuzul de restituire în natură a cotei de

½ din imobilele situate în Constanța, Str. Zambaccian și Calatis.

Pentru aceste

considerente și reținând ca întemeiate criticile recurentului – reclamant în

raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

Curtea va constata că se impune casarea deciziei recurate în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru o judecată

unitară, Curtea va admite și recursul pârâților M. Constanța prin P. și C.L. Constanța,

vizând nelegalitatea hotărârii pentru încălcarea art. 25 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 și nedovedirea prejudiciului pentru care reclamantul a solicitat daune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul C.D.M. și de pârâții M. Constanța prin P. și C.L.M. Constanța

împotriva deciziei nr. 311 din 27 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 septembrie 2012.