ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5391/2012

Asupra recursurilor civile de față: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța la 12 ianuarie 2010, reclamantul C.D.M. a chemat în judecată pe pârâții M. Constanța și P.M. Constanța, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata daunelor pentru prejudiciul produs prin refuzul de restituire în natură a cotei de ½ din imobilele situate în Constanța, Str. K. Zambaccian și Str. Calatis, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că prin deciziile nr. 322/ C din 15 octombrie 2007 și nr. 57/ C din 14 martie 2008, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, definitive și irevocabile, s-a instituit obligația pârâților de a-i restitui în natură cota de ½ din imobilele menționate, însă aceștia, deși notificați în repetate rânduri, au refuzat să se conformeze, deținând și folosind în continuare bunurile.

Reclamantul a mai susținut că ambele imobile sunt declarate monumente istorice de importanță națională, iar predarea posesiei se face în condițiile Legii nr. 422/2001, deținătorul având obligația de a preda toate obiectele inventariate Ministerului Culturii și Cultelor. S-a solicitat ca la stabilirea lipsei de folosință instanța să aibă în vedere perioada 17 februarie 2007, ca dată la care a expirat termenul de 60 de zile de la depunerea tuturor actelor solicitate de pârâți pentru procedura administrativă și 7 ianuarie 2010, ca dată de formulare a acțiunii. Motivând că suportă și deprecierea celor două bunuri, reclamantul a solicitat și acordarea diferenței de valoare cuvenită între data când cele două hotărâri au devenit executorii și data constituirii dreptului de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 1966 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamantului C.D.M., cu consecința obligării pârâților M. Constanța și P.M. Constanța la plata în favoarea reclamantului a următoarelor sume: - 98.104 euro, echivalent în lei la data efectivă a plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a cotei de ½ din imobilul situat în Constanța, Str. Zambaccian, pentru perioada 14 aprilie 2008 – 17 martie 2010; - 55.368 euro, echivalent în lei la data efectivă a plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a cotei de ½ din imobilul situat în Constanța, Str. Calatis, pentru perioada 15 noiembrie 2007 – 17 martie 2010. S-au respins, ca nefondate, celelalte pretenții și au fost obligați pârâții la 2.095 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că hotărârea prin care pârâții au fost obligați, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură în favoarea reclamantului a cotei de ½ din imobilul situat în Constanța, Str. Calatis a devenit definitivă la data de 15 octombrie 2007, iar hotărârea prin care aceiași pârâți au fost obligați la restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul din Constanța, Str. Zambaccian, a devenit definitivă la data de 14 martie 2008. S-a considerat că față de includerea celor două imobile pe lista monumentelor istorice din Constanța, aflate în evidența Ministerului Culturii și Cultelor, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pârâții aveau obligația să încheie protocol de predare – primire cu reclamantul în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a celor două hotărâri judecătorești.

S-a apreciat că este evidentă culpa în neexecutarea obligației de punere în posesie, prejudiciul constând în contravaloarea lipsei de folosință fiind stabilit chiar de Legea nr. 10/2001, în art. 40. Prima instanță a reținut că lipsa de folosință se datorează, conform art. 25 alin. (5), de la împlinirea termenului de 30 de zile de la rămânerea definitivă a celor două hotărâri judecătorești, pentru fiecare dintre cele două imobile restituite, și nu de la data cerută de reclamant. Împotriva sentinței menționate au declarat apel ambele părți.

Prin apelul său, reclamantul a criticat hotărârea ca nelegală și netemeinică sub aspectul soluției de respingere a pretențiilor solicitate pentru perioada cuprinsă între 17 februarie 2007, data la care au expirat cele 60 de zile pentru soluționarea notificărilor și data la care au fost pronunțate cele două hotărâri ale Curții de Apel Constanța, cât și pentru devalorizarea celor două proprietăți între anii 2007, 2008 și 2010. Apelantul – reclamant a susținut că răspunderea părților derivă din prevederile art. 33 din Legea nr. 10/2001, care instituie răspunderea civilă delictuală a unității deținătoare, iar culpa acesteia se stabilește din perspectiva îndeplinirii obligației instituției de art. 25 din Legea nr. 10/2001, text care stabilește obligația unității deținătoare de a se pronunța în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.

Prin apelul lor, pârâții P.M. Constanța și M. Constanța prin P. au solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii motivat de faptul că deținerea de către reclamant a unei cote ideale de ½ din imobile, (cealaltă cotă aparținând coindivizarului L.C.), împiedică punerea reclamantului în posesie până la eventuala partajare a imobilului, pentru că s-ar putea ajunge la lezarea drepturilor celuilalt coindivizar. De asemenea, s-a susținut că instanța nu a avut în vedere situația imobilului din Str. Calatis, care este ocupat de chiriași, și că prin soluția pronunțată au fost încălcate dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. S-a precizat că nu a fost dovedită paguba încercată de reclamant pentru că nu există date în legătură cu eventualele tranzacții în materie de folosință.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 311 din 27 mai 20 11, a respins, ca nefundat, apelul reclamantului C.D.M. și a admis apelul pârâților M. Constanța prin P. și P.M. Constanța, schimbând în parte sentința, în sensul obligării pârâților către reclamant la plata unei cote de ½ din chiria percepută sau pe care ar fi trebuit să o perceapă pârâții pentru imobilul situat în Constanța, Str. Calatis, de la chiriașii din imobilul menționat. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței și a fost obligat reclamantul – apelant la 372 lei cheltuieli de judecată către apelanții – pârâți.

Prin considerentele deciziei, instanța a reținut, în ceea ce privește apelul reclamantului, că, fără a nega o culpă a pârâților în etapa administrativă, nu poate fi antrenată răspunderea pârâților pe temeiul indicat pentru lipsa de folosință întrucât art. 33 din Legea nr. 10/2001 instituie un cadru general pentru răspunderea în cazul încălcării dispozițiilor sale, dar prin reglementări specifice, legea specială stabilește care sunt sancțiunile pe care legiuitorul a dorit să le instituie în cazul încălcării fiecărei obligații (art. 34 – art. 40). S-a constatat că, în cazul încălcării de către unitatea deținătoare a obligației prevăzute la art. 25 alin. (5), de predare a posesiei imobilului restituit, se stabilește sancțiunea pentru deținător de a plăti proprietarului o sumă calculată pe zi de întârziere (art. 40); o sancțiune de tipul celei prevăzute pentru încălcarea art. 25 alin. (5) nefiind prevăzută, însă, în cazul încălcării obligației stabilite în sarcina unității deținătoare prin art. 25 alin. (1) din aceeași lege, de a emite decizia/dispoziția în termen de 60 de zile, situație în care nu se poate antrena pe temeiul indicat, răspunderea pentru depășirea termenului de soluționare a notificării.

S-a considerat că până la restituirea în natură a cotei de ½ din imobile, conform deciziilor civile nr. 57/C/2008 și nr. 332/C/2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, reclamantul nu se poate prevala de recunoașterea în patrimoniul său a unui drept de proprietate pentru cele două imobile, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 determinând în mod expres forța de înscris autentic doveditor al proprietății pentru dispoziția/hotărârea de restituire. S-a apreciat că soluționarea cu întârziere a notificării, în mod cert prejudiciabilă pentru reclamant, ar putea fi luată în calcul eventual ca o componentă a unui prejudiciu moral. De asemenea, s-a reținut că nu se pot acorda despăgubiri nici în raport de deprecierea valorică a celor două proprietăți în condițiile în care reclamantul a avut un drept de dispoziție asupra bunurilor, drept ce putea fi valorificat independent de preluarea sau nu a posesiei imobilelor.

În același timp s-a avut în vedere că din datele dosarului nu rezultă intenția fermă a reclamantului de a vinde imobilele la un moment ulterior retrocedării dreptului de proprietate pentru a se putea aprecia că a suferit un prejudiciu din scăderea pieței imobiliare. Cu privire la apelul pârâților, s-a reținut că obligația de restituire a bunurilor sau a cotelor din bunurile preluate abuziv implică nu numai recunoașterea și restituirea dreptului preluat, dar și predarea efectivă a bunului, indiferent dacă dreptul restituit poartă asupra întregului bun sau numai asupra unei cote părți indivize. În aceste condiții, s-a apreciat că refuzul pârâților de a preda posesia bunurilor către reclamant, coindivizar alături de unitatea administrativ teritorială, apare ca nejustificat și abuziv, această apărare a pârâților neputând înlătura răspunderea lor pentru lipsirea reclamantului de folosința bunurilor sale după restituirea dreptului de proprietate.

S-a admis ca fiind întemeiată critica privind întinderea despăgubirilor datorate de pârâți pentru păstrarea nejustificată a posesiei. În condițiile în care imobilul din Str. Calatis este ocupat de chiriași care dețin contracte de închiriere în regimul O.U.G. nr. 90/1999 și al Legii nr. 114/1996, s-a apreciat că pârâții posesori nu puteau fi obligați la o chirie calculată pe m.p./lună, așa cum s-a propus prin expertiza efectuată la prima instanță (17 euro/m.p./lună, respectiv 6 euro/mp/lună), având în vedere caracterul speculativ al sumelor astfel stabilite dar și faptul că autoritatea locală nu le-a încasat. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs în termenul legal ambele părți. Prin motivele sale de recurs, reclamantul a criticat decizia ca nelegală invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C. proc.

civ. Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a invocat nulitatea parțială a deciziei recurate întrucât dispozitivul instituie în sarcina intimaților o obligație care nu poate fi pusă în executare și sunt încălcate dispozițiile art. 1169 C. civ., instanța de apel pronunțându-se pe mai mult decât a fost investită prin cererile de apel, cu încălcarea principiului disponibilității și în lipsa unei cereri reconvenționale. De asemenea, s-a susținut că, în lipsa unor probe concrete privind existența unor contracte în derulare în condițiile O.U.G. nr. 40/1999 și nr. 114/1996 și cu ignorarea principiului înscris în art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a considerat nelegal că daunele (neprecizate) pot fi lăsate la voința exclusivă a debitorului.

O altă critică invocată prin motivele de recurs a vizat ignorarea totală de către instanța de apel a prevederilor art. 33 din Legea nr. 10/2001, ca lege specială care derogă de la îmbogățirea fără justă cauză prevăzută de legea generală. S-a susținut că, întrucât la momentul restituirii proprietății era în vigoare O.U.G. nr. 8/2004, termenul de protecție a oricăror contracte aflate sub regimul O.U.G. nr. 40/1999 devenea scadent de plin drept la 8 aprilie 2009, iar prelungirea după acest termen devenea atributul exclusiv al recurentului. De asemenea, s-a învederat că nelegalitatea deciziei recurate rezultă fără echivoc din ignorarea efectelor unei hotărâri judecătorești declarative de drepturi, care dispune de la data la care a fost introdusă cererea în justiție, pentru că se prezumă că dreptul de proprietate a existat la data formulării acțiunii.

S-a arătat că, prin decizia recurată, Curtea de Apel Constanța a ignorat faptul că recurentul a reclamat o daună cauzată de neîndeplinirea unor obligații cu termen prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 33 din Legea nr. 1072001, care fac trimitere în mod expres la răspunderea civilă delictuală, cu sediul în art. 998 și 999 C. civ. Având în vedere că intimații nu au solicitat nici un act suplimentar în vederea completării dosarelor administrative, în raport de obligația instituită prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, până cel mai târziu la 17 februarie 2007 trebuia emisă dispoziția de soluționare a notificării.

În ceea ce privește fapta ilicită, s-a arătat că aceasta a fost determinată cu autoritate de lucru judecat prin cele două hotărâri pronunțate de Curtea de Apel Constanța, iar cu referire la prejudiciu și legătura de cauzalitate s-a invocat Decizia nr. 2655 din 29 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, îngrădirea oricăruia dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate (folosinței sau dispoziției) prin aceeași faptă ilicită fiind de natură să atragă dezdăunări pentru fiecare din cele două . Recurenții M. Constanța prin P. și C.L. Constanța au criticat decizia atacată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, susținând că reclamantul nu a ieșit din indiviziune cu cel de-al doilea coindivizar, L.C., în privința căruia hotărârea a rămas irevocabilă abia la 12 septembrie 2011 la Curtea de Apel Constanța, astfel încât era imposibilă punerea în posesie a unuia dintre coindivizari fără lezarea drepturilor celuilalt.

Recurenții au motivat astfel lipsa lor de culpă pentru nepunerea în posesie, criticând, totodată, hotărârea pentru motivarea lipsită de suport legal, fără a fi avute în vedere dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Recurenții pârâți au susținut că în mod nereal s-a reținut că nu ar fi criticat cuantumul despăgubirilor. Cu privire la imobilul din Str. Zambaccian, fost sediu al Curții de Apel Constanța, s-a arătat că anterior acestei destinații, s-a aflat pe lista monumentelor istorice și fiind într-o stare totală de degradare a fost nevoie de alocarea de sume foarte mari de către Ministerul Justiției pentru restaurare și aducerea în stare de funcționare.

Examinând criticile invocate de reclamant, Curtea va constata că recursul declarat de acesta este fondat pentru considerentele ce succed: Curtea de Apel Constanța a reținut corect prin decizia pronunțată că obligația de restituire a bunurilor sau a cotelor din bunurile preluate abuziv implică nu numai recunoașterea și restituirea dreptului preluat, dar și predarea efectivă a bunului, indiferent dacă dreptul restituit poartă asupra întregului bun sau numai asupra unei cote părți indivize, cum este cazul în speță. Un coindivizar, fie acesta persoană fizică sau juridică, unitate administrativ – teritorială, nu se poate prevala de dreptul său indiviz pentru a împiedica posesia ori folosința bunului de către celălalt coindivizar.

În aceste condiții, s-a apreciat corect că refuzul pârâților de a preda posesia celor două imobile, în cota menționată, către reclamant, este nejustificat, abuziv, astfel că această apărare a fost înlăturată. Examinând recursul reclamantului, Curtea va constata că sunt întemeiate criticile vizând modul de stabilire a întinderii despăgubirilor. Instanța de apel a schimbat în parte sentința tribunalului, urmare a admiterii căii de atac pronunțate de pârâți, obligându-i pe aceștia la plata unei cote de ½ din chiria percepută sau pe care ar fi trebuit să o perceapă pentru imobilul din Constanța, Str. Calatis. Procedând astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre care nu poate fi pusă în executare, atâta vreme cât obligația de plată nu a fost determinată prin dispozitivul deciziei atacate și nici nu este determinabilă, în sensul dispozițiilor art. 379 alin. (4) C. proc.

civ. Mai mult, daunele au fost lăsate la voința exclusivă a debitorului, acestea acordându-se la nivelul sumelor pe care le-a încasat sau trebuia să le încaseze intimatul – pârât, deși nu s-au administrat nici un fel de dovezi cu privire la existența unor contracte de închiriere în derulare, încheiate în condițiile O.U.G. nr. 40/1999 și 114/1996. Curte va constata că este întemeiată și cea de-a doua critică invocată de reclamantul recurent. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat ca temei al pretențiilor sale răspunderea civilă delictuală instituită prin dispozițiile art. 33 raportat la art. 4 și 25 din Legea nr. 10/2001. Prin motivele de apel, pârâții s-au prevalat de faptul că punerea în posesie nu se poate face atâta vreme cât reclamantul are doar o cotă ideală de ½ din imobilul din Str. Calatis.

Cu încălcarea principiului disponibilității și a limitelor investirii prin motivele de apel formulate de pârâți, instanța de apel s-a pronunțat asupra unui alt obiect decât cel cu care a fost investită, raportându-se la caracterele acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, deși reclamantul a formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe refuzul predării imobilului restituit prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Obligația predării posesiei imobilului instituită prin art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este sancționată conform art. 40 din Legea nr. 10/2001 cu plata unei sume calculate pe zi de întârziere, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a bunului restituit.

Prin urmare aceasta nu poate fi echivalentă cu chiria pe care pârâții au încasat-o sau ar fi trebuit să o încaseze, astfel încât, sub acest aspect, decizia recurată este nelegală. Mai mult, dispunând obligarea la plata chiriei pentru imobilul din Str. Calatis, cu încălcarea art. 33 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a creat, în mod nelegal, un regim juridic diferit celor două imobile, pentru care s-au solicitat daune, raportat la același fapta ilicită constând în refuzul de restituire în natură a cotei de ½ din imobilele situate în Constanța, Str. Zambaccian și Calatis. Pentru aceste considerente și reținând ca întemeiate criticile recurentului – reclamant în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., Curtea va constata că se impune casarea deciziei recurate în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru o judecată unitară, Curtea va admite și recursul pârâților M. Constanța prin P. și C.L. Constanța, vizând nelegalitatea hotărârii pentru încălcarea art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și nedovedirea prejudiciului pentru care reclamantul a solicitat daune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul C.D.M. și de pârâții M. Constanța prin P. și C.L.M. Constanța împotriva deciziei nr. 311 din 27 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2012.