ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2448/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 784 din 29 octombrie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul L.R.W. împotriva pârâților C.V.A. și C.O.M., având ca obiect pretenții. Prima instanță a reținut că, potrivit art. 129 C. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, în baza motivelor de fapt și de drept și a principiului disponibilității, a învestit instanța cu soluționarea litigiului dedus judecății. În drept, prin cererea de chemare în judecată, cât și prin precizările și reformulările ulterioare, reclamantul s-a prevalat de disp. art. 992-994 C. civ.

și principiul îmbogățirii fără justă cauză. Îmbogățirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acesta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic, se naște obligația, pentru cel care își vede mărit patrimoniul său, de a restitui, în limita mărimii, către cel care și-a diminuat patrimoniul. Așa cum se recunoaște și în precizările de acțiune formulate, în temeiul unei înțelegeri verbale intervenită între reclamant și pârâți, s-a transferat în contul bancar al pârâtei Chiș o sumă de bani în vederea achiziționării de către aceasta din urmă pentru reclamant a unui imobil cu destinația de locuință.

Suma transferată a fost 200.027 lire sterline. Condițiile pentru intentarea acțiunii în restituire actio de in rem verso presupune atât condiții materiale cât și juridice. Referitor la condițiile juridice, acțiunea în restituire poate avea succes în absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane, în detrimentul alteia. Deci să nu existe un temei legitim, avându-se în vedere inexistența unui temei al măririi unui patrimoniu. Mărirea unui patrimoniul poate avea ca și temei un contract. A doua condiție juridică a unei acțiuni în restituire este absența oricărui al mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat patrimoniul a pierderii suferite. Cu alte cuvinte, se are în vedere caracterul subsidiar al acțiunii de restituire întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză.

Acțiunea în restituire poate fi promovată numai atunci când cel sărăcit nu are și nici nu a avut o altă cale de drept și nicio altă acțiune în justiție, pentru valorificarea dreptului său la reparare. Acțiunea nu poate fi intentată pentru angajarea răspunderii contractuale în caz de neexecutare sau de executare necorespunzătoare. Acțiunea din contract exclude acțiunea pentru îmbogățire fără just temei. Or, este fără tăgadă că, între părți, a existat o convenție ce poate fi calificată, așa cum rezultă și din concluziile scrise, ca fiind un contract de mandat. În atare împrejurare, în prezenta cauză, o acțiune rezultând din îmbogățirea fără justă cauză, nu poate fi promovată. Pe de altă parte, instanța nu a avut în vedere statuări invocate pentru prima dată în cuprinsul concluziilor scrise, referitoare la temeiul de drept, nefiind astfel incidente prev. art. 132 C. proc.

civ. Rolul concluziilor scrise nu poate fi acela de modificare a cadrului procesual. În cauză, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 992-994 C. civ., nefiind în prezența plății nedatorate, ca fapt juridic licit izvor al obligației. În primul rând, nu sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate, întrucât prestația pe care a făcut-o reclamantul nu a avut semnificația operației juridice a unei plăți. Prestația făcută de reclamant, reală de altfel din punct de vedere material, de virare în contul pârâtei a unei sume de bani, nu a fost făcută cu titlu de plată, ci cu alt titlu decurgând din contractul de mandat. Așadar, obligația de restituire este născută pe un alt temei juridic, respectiv contractual.

Nu sunt întrunite prevederile art. 993 C. civ., virarea sumei de bani făcută de reclamant în contul pârâtei C.O.M. nefiind făcută din eroare așa cum stabilește acest text legal. Prin decizia civilă nr. 193 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva susmenționatei hotărâri, reținând următoarele: Astfel, în realitate, ambele părți susțin că reclamantul a predat pârâților o sumă de bani, neconcordanțe în afirmațiile părților existând cu privire la cuantumul sumei și la titlul cu care aceasta a fost plătită.

în vederea lămuririi stării de fapt, instanța de apel a luat un interogatoriu ambelor părți, iar, din coroborarea acestuia cu înscrisurile depuse la dosar, a rezultat următoarea stare de fapt: Părțile s-au cunoscut în perioada 2004-2005, când pârâții au lucrat în Anglia, pârâta fiind colegă de serviciu cu reclamantul, relațiile de prietenie fiind atât de apropiate, încât, în anul 2006, reclamantul i-a instituit legatari prin testamentul din 31 martie 2006, a cărui traducere a fost depusă la f. 91-92 din dosarul tribunalului, iar, când pârâții s-au reîntors în România, reclamantul i-a vizitat de Crăciun și a fost prezent și la nunta lor.

Reclamantul, neavând familie, s-a decis să înstrăineze imobilul pe care îl avea în Anglia și să se mute în România, unde, din aceiași bani, putea să-și găsească o locuință mai confortabilă, acesta fiind motivul pentru care le-a dat pârâților suma de bani rezultând din vânzarea locuinței din Anglia, pentru ca aceștia să cumpere în România două locuințe, una pentru reclamant și una pentru ei înșiși.

Pârâții au găsit un duplex și au încheiat inițial un antecontract de vânzare-cumpărare, iar, ulterior, un contract de vânzare-cumpărare cu privire la cele două apartamente ce compuneau acest duplex, prețul fiind achitat din banii reclamantului, singura contradicție în declarațiile părților referindu-se la plata avansului de 10.000 euro, despre care pârâții au susținut că l-au achitat singuri, din bani de la nuntă și de la mama pârâtului, depunând, în acest sens, un extras de cont, din care rezultă ridicarea sumei de 10.000 euro la data de 5 noiembrie 2007 (f. 87 dosar tribunal), în timp ce reclamantul susține că a achitat jumătate și din acest avans, respectiv suma de 5000 euro, a cărei predare, însă, nu a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, antecontractul inițial fiind încheiat numai de pârâți cu promitentul vânzător, la data de 5 noiembrie 2007, când s-a achitat avansul (f.79-81).

Ulterior, a fost încheiat încă un antecontract de vânzare-cumpărare, după venirea reclamantului în țară, redactat de avocat și semnat și de acesta, la data de 18 decembrie 2007 (f. 5-9), contractul de vânzare-cumpărare autentic fiind încheiat la 21 august 2008 (f. 12-15).

Referitor la sumele de bani virate de reclamant, declarațiile părților sunt concordante, acestea coroborându-se și cu înscrisurile depuse la dosar, în sensul că acesta a virat pârâtei suma de 200.027 lire la data de 14 decembrie 2007 (f. 21 dosar tribunal), echivalentul în euro al acestei sume fiind de 276.140 euro, conform chiar susținerilor acestuia (f. 76 dosar tribunal, precizarea de acțiune depusă la termenul din 18 iunie 2010). Din această sumă, pârâta a achitat, prin virament bancar, suma de 190.000 euro în contul promitentului vânzător, la data de 18 decembrie 2007 (f. 22 din același dosar), iar diferența de 85.940,53 euro a fost transferată a doua zi, respectiv la 19 decembrie 2007, din contul pârâtei în contul reclamantului, conform dispoziției de transfer bancar de la fila 37 din dosarul primei instanțe.

Din această sumă, ulterior, s-a plătit diferența de preț de 30.000 euro, la data de 21 mai 2008, așa cum rezultă din actul adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 2007 (f. 38). Restul sumei, conform răspunsului reclamantului la interogator, necontestat de pârâți, a fost folosită pentru finisarea duplexului cumpărat. În legătură cu titlul cu care reclamantul a dat sumele de bani pârâților, între părți au existat contradicții. Pârâții au susținut că reclamantul a intenționat să le doneze suma de bani pentru a-și cumpăra o locuință, întrucât, neavând familie, îi îndrăgea ca pe copiii săi, acesta fiind și motivul pentru care a testat în favoarea lor averea sa, răzgândindu-se ulterior, și hotărându-se să cheltuiască banii împreună încă în timpul vieții testatorului.

Reclamantul a arătat că între acesta și pârâți era o relație de încredere, că le-a mai dat acestora sume de bani mai mici, care i-au fost restituite la timp, că nu a dorit să le facă un dar, ci doar să-i ajute, recunoscând că le-a trimis sumele de bani pentru cumpărarea a două apartamente, unul pentru reclamant și unul pentru ei. Așa cum rezultă din încheierea de amânare a pronunțării din 17 martie 2011, în care a fost consemnat interogatoriul reclamantului, acesta a fost întrebat de instanță de unde credea că ar putea pârâții să-i restituie suma de bani pentru casa cumpărată pentru ei, iar acesta a arătat că nu și-a imaginat că-i vor fi returnați toți banii, ci doar o parte substanțială din aceștia, sub forma trecerii pe numele său a unui apartament care valora 67.000 euro, despre care a precizat că este un apartament din Cluj-Napoca, Cartierul Mănăștur, str. Huedinului, în care i-a vizitat pe pârâți în România.

Pârâții au contestat această împrejurare, depunând la dosar contractul de vânzare-cumpărare pe numele părinților pârâtei (f. 43-44 dosar curte și copia cărții funciare f. 45-46 din același dosar), precum și copia certificatului de căsătorie (f. 48). Declarațiile din interogatoriul reclamantului se contrazic chiar cu motivele sale de apel, din care rezultă că pârâții l-au indus în eroare, făcându-l să creadă că prețul apartamentului cumpărat pentru el este dublu față de cel real, pentru ca ei, la rândul lor, să-și poată cumpăra, din diferența de bani, un apartament, iar, ulterior, prinși asupra faptului, au refuzat să treacă apartamentul cumpărat pentru ei pe numele reclamantului, declarație contrazisă, de altfel, chiar de cuprinsul antecontractului și contractului de vânzare cumpărare semnate de reclamant, cu privire la cumpărarea a două apartamente, unul pe numele său, unul pe numele pârâților.

Din aceste probe, curtea a apreciat că intenția reală a reclamantului a fost de a-i gratifica pe pârâți, dorind să le doneze în timpul vieții sumele de bani pe care, inițial, dorea să le lase acestora după moartea sa, donația neputând fi revocată decât în condițiile rezultând din dispozițiile art. 829 și urm. C. civil. Ulterior, reclamantul s-a răzgândit, pentru că a constatat că suma de bani adusă din Anglia în România nu avea valoarea pe care o credea el raportat la nivelul general de trai din cele două țări, acesta fiind motivul pentru care a dorit să revină asupra donației, restituirea sumei de bani fiind solicitată pentru simplul fapt că a constatat că nu mai are din ce să se întrețină în România sau, cel puțin, nu la nivelul la care și-a imaginat, atunci când a decis să se mute în această tară.

Nefiind vorba, nici de un împrumut, nici de o plată nedatorată, nici de o îmbogățire fără justă cauză, nici de un contract de mandat de care mandatarul să fi abuzat, ci de o donație, nu există temei pentru restituirea sumei cu care i-a gratificat pe pârâți, motiv pentru care, soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală și temeinică, fiind confirmată și de probele suplimentare administrate în apel. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamantul W.R.L. criticând-o pentru nelegalitate, cale de atac întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ și în dezvoltarea căreia au fost invocate următoarele motive: - la pronunțarea hotărârii, instanța de apel a încălcat legea ce guverna raportul juridic litigios, reținând, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc.

civ., o stare de fapt și de drept greșită, această premisă falsă determinând pronunțarea unei hotărâri nelegale. S-a relevant astfel că, în analiza cauzei deduse judecății, instanța de apel omite un fapt esențial, confirmat de altfel și de către pârâții intimați, constând în aceea că între părți a existat o înțelegere prin care aceștia din urmă s-au angajat să identifice un imobil cu destinația de locuință în vederea cumpărării de către reclamant, scop în care acesta din urmă le-a trimis prin virament bancar suma de 200.027 lire sterline echivalent al sumei de 276.140 euro, în contul pârâtei C.O.M. Înțelegerea intervenită între părți nu stabilea că această sumă de bani ar reprezenta o donație sau un dar manual făcut de către acesta pârâtei și soțului său (aspect confirmat și de răspunsurile la interogatoriul luat reclamantului, în care acesta a relevat expres că prin trimiterea sumei de bani menționate nu a dorit să le facă un dar, ci doar să îi ajute).

De asemenea, cu ocazia administrării aceleași probe, reclamantul a relevat, referitor la aspectul privind posibilitatea materială a pârâților de a-i restitui sumele trimise, că pentru o mare parte din această sumă, pârâții i-au promis un apartament situat în Cluj-Napoca, care la epoca înțelegerii era evaluat la suma de 76.000 euro. Pârâții i-au ascuns însă reclamantului faptul că respectivul apartament nu constituia proprietatea lor, ci a mamei pârâtei C., împrejurare de care a luat la cunoștință numai din răspunsurile pârâților la interogatoriu, precum și din înscrisurile depuse în cursul desfășurării prezentei proceduri. - un alt aspect de nelegalitate a hotărârii atacate constă în denaturarea semnificației juridice a plății făcută de reclamant cu privire la suma de 30.000 de euro, ca diferență de preț pentru apartamentul proprietatea promitentului vânzător Ș.H.

Din probele dosarului a rezultat, opus constatărilor instanței, că plata acestei sume s-a făcut direct de către reclamant pe numele vânzătorului și nu din suma transferată prin virament bancar în contul pârâților - greșit a reținut instanța de apel că suma de 110.000 euro pretinsă de reclamant a fost oferită pârâților cu titlu de donație, concluzie contrazisă de probațiunea administrată în cauză care infirmă constatările instanței relativ la natura juridică a convenției părților cât privește suma menționată. S-a arătat că transferul sumei menționate s-a făcut în contul pârâților în scopul achiziționării unui imobil tip duplex. Nu a fost nici un moment animat de intenția de a dona pârâților suma reprezentând prețul acestuia pentru apartamentul achiziționat pentru ei înșiși, scopul fiind, așa cum a arătat explicit în interogatoriul luat de instanță, să îi ajute pe pârâți.

Celelalte împrejurări rezultate din actele cauzei, confirmă și susțin poziția reclamantului care, pe fondul încrederii depline pe care o avea față de pârâți, a înțeles să le ofere un sprijin, iar nicidecum să le doneze o sumă de bani, aspect esențial omis de instanța de apel în stabilirea stării de fapt, care, în final, reținând că în speță nu este vorba nici de împrumut, nici de o plată nedatorată, nici de îmbogățire fără justă cauză, nici de un contract de mandat, să stabilească că înțelegerea părților constituie o donație. Relativ la acest aspect a arătat reclamantul că în condițiile în care instanța de apel nu a arătat motivat care sunt considerentele pentru care a considerat ca inexistente aceste operații juridice, invocate atât la judecata în fața primei instanțe, cât și în apel, hotărârea instanței de apel este nemotivată și astfel lovită de nulitate absolută.

A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul W.R.L. a solicitat, întemeindu-și pretenția pe dispozițiile art. 992-993 C. civ. și art. 591 și urm C. civ., în contradictoriu cu pârâții C.O.M. si C.V.A., obligarea sa-i restituie suma de 191.140 de euro, pe care a virat-o în contul acestora prin virament bancar, cu titlu de plată nedatorată. A susținut reclamantul că a virat în contul pârâtei suma de 276.140 euro din care, la data de 18 decembrie 2007 s-a achitat numitului H.Ș.

suma de 190.000 euro din totalul de 230.000 euro stabilit cu titlu de preț imobil, astfel încât fiecare dintre cumpărători avea de achitat suma de 115.000 euro. Această sumă a fost achitată integral, respectiv suma de 10.000 euro, în solidar, cu titlu de arvună, 190.000 euro prin ordin de plată de către pârâta C.O. și 30.000 euro anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare. Ulterior, prin precizare de acțiune (f.54), reclamantul a indicat câtimea obiectului cererii ca fiind suma de 135.000 euro solicitată cu titlu de plată nedatorată, indicând drept temei al cererii, dispozițiile art. 992-993 C. civ. Prin reformularea precizării de acțiune (f.75 dosar fond) reclamantul indică suma solicitată cu titlu de plată nedatorată și detaliază modalitatea de calcul a acesteia,ca fiind de 110.199,47 euro.

Analizând acțiunea reclamantului prin raportare la dispozițiile legale invocate drept temei al cererii deduse judecății, art. 992-993 C. civ., respectiv în raport de principiul îmbogățirii fără justă cauză, prima instanță a reținut ca nefiind îndeplinite condițiile pretinse de lege pentru intentarea acțiunii în restituire (action de in rem verso), și nici cele ale plății nedatorate, justificat de existența înțelegerii/ convenției părților, conchizând în sensul că „obligația de restituire este născută pe un alt temei juridic, respectiv contractual”, cu trimitere la contractul de mandat. Prima instanța nu a analizat cauza în raport de cele ce ea însăși constatase și de altfel relevate și în notele scrise depuse la dosar, pe considerentul că nu sunt incidente dispozițiile art. 132 C. proc.

civ. La rândul său, instanța de apel după ce a expus situația de fapt, a ajuns la o altă concluzie decât cea reținută de prima instanță, cât privește natura juridică a convenției părților (reținând și de această dată natura contractuală a litigiului), respectiv, că suma transferată în contul pârâților ar fi constituit o donație, materializând intenția reclamantului de a-i gratifica pe pârâți de care era foarte apropiat și că, în raport de realitățile pieței imobiliare interne la nivelul anilor 2007-2008, reclamantul s-a răzgândit, opțiune care însă nu-i mai era permisă de dispozițiile art. 829 și urm. C. civ. Considerentele celor două instanțe sunt însă greșite, consecință a reținerii eronate a normelor juridice aplicabile raportului juridic litigios, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârilor astfel pronunțate.

Potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ. „cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare”. Iar art. 129 alin. (5) C. proc. civ dispune că „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele.

De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.” Normele procesuale evocate consfințesc principii fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul rolului activ al judecătorului și pe cel al aflării adevărului (judiciar), acesta din urmă esențial în soluționarea oricărei proceduri judiciare. În acest scop, legea instituie obligația judecătorului de a cere părților explicații și de a administra orice probă pe care o consideră necesară, în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, finalitatea fundamentală a oricărui proces civil, evident cu respectarea principiilor nemijlocirii și a celui al contradictorialității.

Era imperios necesar ca instanțele să stabilească, prin raportate la condițiile de validitate ale acordului de voință intervenit între părți, calificarea corectă a acestuia și, prin raportare la aceasta, temeinicia cererii de restituire deduse judecații. Constatării instanței de apel i se opune realitatea factuală a cauzei, de altfel reținută de aceasta, care confirmă că reclamantul, anterior luării deciziei de a vira suma pretinsă în contul pârâților, i-a împrumutat în mai multe rânduri cu diverse sume de bani, care, de fiecare dată i-au fost restituite, ceea ce susține încrederea pe care acesta o avea față de aceștia, și care astfel ar justifica ideea susținută de reclamant că, în considerarea relațiilor existente anterior, a înțeles, și de această dată să le ofere un ajutor pârâților, nicidecum să-i gratifice.

Nu poate fi considerată drept donație, transferul/ plata unor sume considerabile de bani în contul/ către pârâți, persoane străine reclamantului, între care au existat la un moment dat strânse relații de prietenie. Nimic nu justifică, iar aceasta a fost principala susținere a reclamantului, voința reclamantului de a transfera suma pretinsă către pârâți, cu scopul reținut de instanța de apel, de a-i gratifica. Pe de alta parte, donația, tocmai în considerarea caracterului său de liberalitate, ca și a consecințelor sale patrimoniale, de diminuare a patrimoniului donatarului cu consecința măririi corespunzătoare a celui al donatatului, impune, prin dispozițiile art. 813 C. civ., drept condiție de validitate a acestei convenții, forma solemnă, cerință neîndeplinită în cauză și care face a fi oprit a se reține o atare calificare a acordului de voință intervenit între părți.

Ceea ce este cert, până în acest moment procesual, este împrejurarea că fundamentul pretențiilor părților își are sorgintea într-un acord de voință/convenție intervenită între părți, fiind în căderea instanțelor fondului să stabilească natura juridică a acesteia si, în raport de aceasta, temeinicia cererii în pretenții dedusă judecății. Se reține totodată că, în speță, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au refuzat a lămuri pe deplin elementele cauzei și astfel a stabili natura juridică reală a convenției părților, în condițiile în care nu au pus în discuția părților calificarea juridică a acesteia, pronunțând astfel hotărârile cu încălcarea principiilor legale evocate, cu consecința nelegalității acestora.

Relativ la acest aspect se constată că, deși prima instanță a constatat că înțelegerea părților se plasează pe tărâm contractual, stabilind explicit că obligația de restituire și-ar avea fundamentul într-un contract de mandat, aspect de altfel relevat și în notele scrise depuse la dosarul acestei instanțe, refuză să o pună în discuția părților și să o analizeze din această perspectivă, deși o menționează în considerentele hotărârii. Intr-o manieră asemănătoare procedează instanța de apel, care, fără a pune în discuția părților, reține de asemenea că originea pretențiilor reclamantei o constituie convenția părților (esențială pentru dezlegarea și soluționarea raportului juridic litigios), stabilind, de asemenea în considerentele sale că înțelegerea părților se plasează pe același tărâm contractual, dar a calificat-o ca fiind o donație, chestiune ce de asemenea nu a constituit obiect de dezbatere.

Modalitatea în care s-a desfășurat procedura judiciară în cauza de față, astfel cum s-a relevat mai sus, criticată prin recurs, a condus, în condițiile nelămuririi tuturor elementelor de fapt și de drept ale pricinii, în realitate, la nesoluționarea fondului pretențiilor deduse în justiție. Atâta vreme cât nici una dintre cele două instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat, în condițiile legale stipulate, asupra pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, se vădesc ca fondate criticile invocate în recurs. În acest scop și pentru suplimentarea probatoriului în scopul lămuririi depline a împrejurărilor pricinii, ce nu este posibilă în raport de limitele controlului judiciar în prezenta etapă procesuală, constatând incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., și în raport de art. 314 C. proc. civ., urmează a se admite recursul reclamantului cu consecința casării ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul W.R.L. împotriva deciziei nr. 193/ A din 24 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Casează decizia, precum și Sentința nr. 784 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj și trimite cauza spre rejudecare la tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2012.