ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 233/2016

Decizia nr. 233/2016

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâtele Administrația Domeniului Public Sector 5, Sectorul 5 București prin Primar Sector 5 București, Municipiul București reprezentată prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 5 București, solicitându-se instanței ca acestea să fie obligate, în solidar, să achite suma de 4.812.601,24 RON, reprezentând contravaloare materiale și manoperă pentru executarea de lucrări suplimentare celor executate în baza contractului de lucrări din 10 martie 2008.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1345 din noul C. civ. privind îmbogățirea fără justă cauză.

Prin sentința nr. 1697 de la 04 aprilie 2014 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă,

s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Domeniului Public Sector 5, Sectorul 5 București prin Primar, Municipiul București reprezentată prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 5 București, ca fiind prescrisă.

Considerentele instanței de fond au fost, în esență, următoarele:

Reclamanta a chemat în judecată pârâtele, solicitând obligarea acestora în solidar la plata sumei de 4.812.601,24 RON, reprezentând contravaloarea unor lucrări suplimentare (lucrări de apă, canal, drum), executate în temeiul contractului de lucrări din 10 martie 2008, conform facturilor din 23 decembrie 2009.

În scopul recuperării contravalorii lucrărilor suplimentare efectuate în temeiul contractului 5017/2008, reclamanta a mai introdus o ordonanță de plată (Dosarul nr. x/3/2009 al Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal) care a fost respinsă, precum și o acțiune care a și fost admisă parțial, în temeiul art. 969 din vechiul C. civ. (Dosarul nr. x/3/2010), prin sentința civilă nr. 1986 din 15 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1399 din 27 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

La data emiterii facturilor erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 167/1958 potrivit cărora, în cazul îmbogățiri fără just temei, termenul de prescripție de trei ani începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Întrucât prin sentința pronunțată la 02 martie 2010, Tribunalul București a respins cererea privind emiterea ordonanței de plată, de la acest moment începe să curgă termenul de prescripție de trei ani. întrucât cererea de fața s-a promovat la data de 28 iunie 2013, dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, susținându-se că hotărârea este netemeinică și nelegală.

Prin decizia civilă nr. 156/A din 06 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă,

a admis apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 1697 din 04 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu intimații Administrația Domeniului Public Sector 5, Sectorul 5 București prin Primar Sector 5 București, Municipiul București reprezentat prin Primar General; a anulat sentința și a trimis cauza spre judecare aceleași instanțe.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ce privește calculul termenului de prescripție, care potrivit instanței de fond, începe să curgă de la respingerea cererii pentru ordonanță de plată (02 martie 2010), aceasta fiind data la care reclamanta ar fi cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, cu consecința respingerii ca prescrise a acțiunii promovate la 28 iunie 2013, acesta nu este corect.

Actio de in rem verso

are un caracter subsidiar și, în consecință, poate fi exercitată numai în absența oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. Prin urmare, nu putea fi promovată acțiunea în îmbogățire fără justă cauză, în măsura în care reclamantul avea la dispoziție acțiunea bazată pe contract.

Astfel, în speță, după respingerea ordonanței de plată, reclamanta a înțeles să uzeze din data de 13 septembrie 2010, de un alt mijloc juridic, respectiv o acțiune contractuală pentru repararea pagubei suferite ca urmare a executării lucrărilor suplimentare.

Dreptul la acțiune s-a născut abia în momentul în care s-a stabilit în mod irevocabil, prin decizia Curții de Apel București nr. 1399 din data de 27 iunie 2012, că nu avea la îndemână acțiunea contractuală, lucrările suplimentare efectuate excedând cadrul contractual, astfel încât singurul mijloc juridic de care mai putea uza era acțiunea întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Atâta timp cât reclamanta apelantă a dedus judecății pretențiile privind plata lucrărilor suplimentare efectuate față de cele convenite prin contractul din 10 martie 2008, nu i se putea imputa neglijența de a lăsa să se împlinească prescripția fără a acționa (iura vigilantibus, tarde venientibus ossa).

Nu se pune nici problema unui caracter întreruptiv al acestei acțiuni, întrucât acțiunea în îmbogățire fără justă cauză avea doar un caracter subsidiar și, prin urmare, nu ar fi putut fi exercitată efectiv decât în absența altui mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite, cum este acțiunea în răspundere contractuală, soluționată irevocabil la data de 27 iunie 2012.

Rezultă, deci, că la data de 28 iunie 2013, când a fost introdusă acțiunea în speță, nu se împlinise termenul de prescripție de 3 ani, iar apelul a fost admis în temeiul art. 480 alin. (3) din noul C. proc. civ., cu consecința anulării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Împotriva deciziei civile nr. 156/A din 06 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, au declarat recurs pârâtele Administrația Domeniului Public Sector 5 și Municipiul București reprezentată prin Primar General.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-pârâte Municipiul București reprezentată prin Primar General și dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile ait. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și art. 483 și urm. C. proc. civ., precum și art. 1348 C. civ. și pe cele ale Decretului nr. 167/1958.

În raport de acest motiv de casare, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se stabili în mod corect momentul de la care se calculează termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în prezenta cauză.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a aplicat greșit normele care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel, în primul rând acțiunea de față - de in rem verso - formulată în lipsa unui contract care să acopere lucrările necomandate de A.D.P. Sector 5, putea fi formulată încă de la momentul emiterii facturilor sau de la momentul refuzului de plată al acestora, pentru că de la acel moment reclamanta cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască faptul că a efectuat lucrări care nu sunt recunoscute de beneficiar.

În al doilea rând, pârâta susține că reclamanta nu a avut niciodată deschisă o acțiune ex contractu față de Municipiul București, întrucât nu a fost parte în contractul încheiat de către reclamantă cu A.D.P. Sector 5 și nici nu a figurat ca pârât în cauzele care au privit ordonanța de plată sau acțiunea ex contractu.

În raport de aceste considerente, în mod greșit a apreciat instanța de apel, cu încălcarea normelor care guvernează îmobogățirea fără justă cauză că reclamanta trebuia să pornească mai întâi o acțiune ex contractu, iar de abia după epuizarea acesteia avea la dispoziție acțiunea în restituire fără justă cauză.

O altă critică subsumată acestui motiv de casare este reprezentată de aplicarea greșită a normelor de drept material, prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Termenul de prescripție al acțiunii de in rem verso este de 3 ani și curge de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea încă din anul 2009 sau martie 2010 cel mai târziu. Recurenta-pârâtă se raportează la data de 02 martie 2010, dată la care Tribunalul București a respins cererea privind emiterea ordonanței de plată, moment de la care începe să curgă termenul de prescripție.

În ce privește existența pe rolul instanțelor a Dosarului nr. x/3/2010 recurenta-pârâtă apreciază că nu reprezintă o cauză de întrerupere a prescripției și nici de amânare a începerii cursului.

În consecință, recurenta-pârâtă apreciază că se impune ca instanța de recurs să stabilească data de la care termenul de prescripție a început să curgă, prin dispoziții obligatorii pentru instanța de rejudecare după casare.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-pârâte Administrația Domeniului Public Sector 5 și dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei și menținerea soluției pronunțată de prima instanță.

În susținerea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-pârâtă susține aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Din acest punct de vedere, reclamanta trebuia să introducă acțiunea de față în termen de 3 ani de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât și pe cel care răspunde de ea și nicidecum după epuizarea tuturor celorlalte mijloace juridice de recuperare a prejudiciului.

Recurenta-pârâtă mai arată că sumele reprezentând contravaloare lucrări suplimentare au fost realizate în afara contractului, fără să existe temei juridic pentru solicitarea acestora. Insă momentul care marchează începerea curgerii termenului de prescripție nu este condiționat de caracterul subsidiar al acestei acțiuni.

În consecință, momentul de început al curgerii termenului de prescripție este reprezentat de data de 02 martie 2010, dată la care s-a respins ordonanța de plată. De asemenea, recurenta-pârâtă mai arată că nu sunt incidente nici cauzele de suspendare/întrerupere invocate de către reclamantă.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat în principal respingerea recursului ca nefondat.

Investită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a procedat, la 27 august 2015, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu.

Completul de filtru, la 19 noiembrie 2015, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părților, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților.

Analizând recursurile, Înalta Curte le va admite, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru considerentele care succed.

Recursul ambelor pârâte a fost fundamentat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și supune analizei instanței de recurs greșita aplicare a normelor de drept material, din perspectiva, pe de o parte, a greșitei interpretări a normelor care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză și pe de altă parte, a aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În analiza recursurilor, Înalta Curte reține că acțiunea dedusă judecății este una în restituire pentru îmbogățire fără justă cauză, fundamentată pe dispozițiile art. 1345 C. civ.

Greșita aplicare a legii de către curtea de apel se referă Ia stabilirea, în mod eronat, a faptului că dreptul la acțiune s-a născut în momentul în care s-a stabilit în mod irevocabil, prin decizia Curții de Apel București nr. 1399 din 27 iunie 2012 că reclamanta SC A. SRL nu avea la îndemână acțiunea contractuală, lucrările suplimentare excedând cadrului contractual, astfel încât singurul mijloc juridic de care mai putea uza era acțiunea întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Criticile recurentelor-pârâte deduc instanței împrejurarea că acțiunea de in rem verso poate fi pornită în absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite, iar în lipsa unui contract care să acopere lucrările necomandate de A.D.P. Sector 5, reclamanta ar fi putut să promoveze acțiunea de față încă de la momentul emiterii facturilor sau de la momentul refuzului de plată al acestora, pentru că din acel moment cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască faptul că a efectuat lucrări care nu îi sunt recunoscute de beneficiar.

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs analizat este fondat.

În primul rând este de menționat că promovarea acțiunii de in rem verso este subordonată îndeplinirii a două grupe de condiții cumulative, și anume: condiții materiale - să existe o mărire a patrimoniului pârâtului și o scădere a patrimoniului reclamantului; între sporirea patrimoniului pârâtului și diminuarea patrimoniului reclamantului să existe o legătură (să fie efectul unei cauze unice); și condiții juridice - îmbogățirea și sărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice; îmbogățitul să fie de bună-credință; buna lui credință fiind prezumată, nu trebuie dovedită; sărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului sau de creanță împotriva pârâtului.

Acțiunea are caracter subsidiar și, în consecință, poate fi exercitată în absența oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite, în cazul în care sărăcitul reclamant are la dispoziție acțiunea bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligații.

Înalta Curte reține că instanța de apel, referindu-se la momentul de început al calculului termenului de prescripție, și stabilind că dreptul la acțiune s-a născut abia în momentul în care s-a stabilit în mod irevocabil, prin decizia Curții de Apel București nr. 1399 din 27 iunie 2012, că reclamanta SC A. SRL nu avea la îndemână acțiunea contractuală, a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, aplicabile în speța de față, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Relevante în dezlegarea momentului de început al curgerii termenului de prescripție sunt și dispozițiile art. 1348 C. civ., care dispun în sensul că „Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat”.

Subliniem că interpretarea greșită a textelor de lege incidente în cauză rezultă din greșita apreciere a caracterului subsidiar al acțiunii de in rem verso. Astfel, în interpretarea dată de instanța de apel, caracterul subsidiar al acestei acțiuni este concretizat prin posibilitatea pentru parte de a promova inițial o acțiune ex contractu și în măsura respingerii sale, prin posibilitatea abia la acest moment de promovare a acțiunii de in rem verso.

Or, textul legal trebuie interpretat în sensul că actio de in rem verso este inadmisibilă în situația existenței unei alte acțiuni care dă dreptul părții de a obține ceea ce îi este datorat. Cu alte cuvinte, subsidiaritatea acțiunii de in rem verso nu presupune ca premisă inițială epuizarea tuturor celorlalte acțiuni pe care le are partea.

În consecință, argumentele instanței de apel, care stabilesc momentul de început al curgerii termenului de prescripție în raport de caracterul subsidiar al acțiunii în restituire pentru îmbogățire fără justă cauză sunt greșite, opțiunea formulării unei acțiuni ex contractu sau a acțiunii de in rem verso existând încă de la momentul emiterii facturilor sau de la momentului refuzului de plată al acestora.

Înalta Curte arată că în condițiile în care în care criticile din recursurile declarate de către pârâte au fost considerate fondate, determinând casarea, prin dezlegările date se trasează instanței de apel obligația de a reevalua stabilirea momentului de la care se calculează termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în prezenta speță, chestiunile legate de acest aspect urmând a fi reanalizate în cadrul unei noi cercetări.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, care a pronunțat hotărârea casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții Municipiul București, reprezentată prin Primar General și Administrația Domeniului Public Sector 5 împotriva deciziei civile nr. 156/A din 06 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2016.