ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 394/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 394/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului D.I.I.C.O.T. -

Serviciul Teritorial Craiova cu nr.

54D/P/2012,

au fost trimiși în judecată inculpații M.I.A. și

P.M.M., în stare de

arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc

prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr.

143/2000

modificată, inculpatul M.S.D., arestat în lipsă, pentru

săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de

risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din

Legea

nr. 143/2000 modificată respectiv trafic internațional de droguri de risc

prevăzută de art. 3 pct. 1 din Legea nr. 143/2000

modificată și inculpata N.

M.S., în

stare de libertate, pentru săvârșirea infracțiunilor de

complicitate la trafic de droguri de risc

prevăzute de art. 26 raportat la art. 2 pct. 1 din

Legea nr. 143/2000 modificată și favorizarea

infractorului, prevăzute de art. 264

alin. (1) C. pen., cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen.

În fapt, s-a reținut că, la data de 26 februarie

2012, D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial

Craiova, a fost sesizat de către B.C.C.O. Craiova - Serviciul Antidrog,

cu privire

la faptul că inculpatul M.I.A.

se ocupa cu distribuirea de

rezină de

cannabis (hașiș), adusă din Spania și care era vândută ulterior, pe

raza

mun. Craiova cu prețul de 50 lei/gram.

În acest sens, în cauză a fost autorizat investigatorul

sub acoperire cu

nume de cod P.I. precum

și colaboratorul autorizat cu nume de cod

M.D., acesta primind de la M.I.A.

cantitatea de

aproximativ 40 gr. rezină de

cannabis pe care trebuia să primească suma de

1.500 lei.

Conform

raportului de constatare tehnico - științifică nr.

2156491 din 16 martie 2012 proba înaintată în cauza privind pe M.l.

A. era constituită din 39,18 gr. rezină de

cannabis, care a pus în evidență

THC,

substanță psihotropă biosintetizată de planta cannabis, aflată pe Tabelul

nr.

îîî

Ă

Anexă la Legea nr. 143/2000.

În raport de actele și lucrările dosarului,

instanța de apel a reținut că în

cauză

există indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (1) C. proc. pen.,

coroborat cu art. 68

1

C. proc. pen.

Astfel, a apreciat că probele

administrate,

respectiv: procese verbale, rapoarte și procese verbale ale

investigatorului sub acoperire autorizat, rapoarte

de constatare tehnico-

științifică,

procese verbale de percheziție domiciliară, supravegheri operative efectuate în

cauză, declarațiile martorilor audiați în faza de urmărirea penală,

susțin presupunerea rezonabilă că inculpatul este

autorul actelor materiale

pentru

care este cercetat. De asemenea, a reținut că, în cauză sunt îndeplinite

și condițiile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.,

respectiv, pedeapsa este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea în libertate

a inculpatului, în contextul amplorii fenomenului infracțional, ar putea

conduce la o reacție negativă în

comunitate.

Totodată, instanța de apel a apreciat că

temeiurile care au determinat

arestarea

preventivă a inculpatului subzistă și în prezent, nu au încetat și nici

nu s-au schimbat, astfel că nu se impune

înlocuirea acestei măsuri privative

de

libertate cu o altă măsură neprivativă de libertate, respectiv obligarea de a

nu părăsi țara prevăzută de art. 136 lit. c) C.

proc. pen., deoarece, chiar

prin

obligațiile pe care le-ar impune în mod expres la acest moment procesual

nu s-ar asigura apărarea interesului public

superior, lăsarea în libertate a inculpatului prezintă în continuare, pericol

pentru ordinea publică, pericol ce constă și în modul și împrejurările în care

se presupune că s-a comis fapta

raportat și la persoana inculpatului.

Față de considerente arătate, Curtea de Apel

Craiova, în baza art. 300

2

C.

proc. pen., raportat la art. 160

b

C. proc. pen., a menținut

măsura arestării preventive a inculpatului M.l.A.

În termenul

legal, împotriva acestei încheieri a declarat recurs

inculpatul M.l.A. criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În susținerea

recursului, s-a arătat în esență că, în speță, nu mai

subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive, iar

cele 11 luni scurse

de la data luării măsurii arestării preventive au depășit

termenul rezonabil, astfel cum acesta este definit

de jurisprudența C.E.D.O. și

art. 5 din Convenție.

Înalta Curte, examinând recursul declarat de

inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că

acesta nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin.

(1) și (3) C. proc. pen.,

instanța de judecată, în exercitarea

atribuțiilor de control judiciar, este

obligată

să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive iar

dacă constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare

privarea

de libertate, dispune, prin încheiere motivata, menținerea măsurii

arestării

preventive.

Față de criticile formulate de inculpat, Înalta

Curte constată că în speță

sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., care

impun menținerea în continuare a măsurii

arestării preventive.

Temeiurile avute în vedere la momentul dispunerii

sau prelungirii unei

măsuri

restrictive de libertate trebuie să se bazeze pe probele existente la

dosar, de natură să creeze convingerea

judecătorului că o astfel de măsură

este

necesar a fi luată. Modificarea temeiurilor presupune modificarea

elementelor pe care acestea se bazează, respectiv

existența unor probe sau

împrejurări

noi de natură să determine convingerea judecătorului că, față de

probele sau situațiile noi apărute, măsura

restrictivă de libertate dispusă nu

mai este necesară.

Astfel, în aprecierea subzistenței temeiurilor

care au stat la baza arestării

preventive,

Înalta Curte va avea în vedere situația de fapt, gravitatea faptelor,

consecințele acestora, gradul de implicare a

inculpaților în ansamblul

activităților

infracționale desfășurate, precum și stadiul procesual al cauzei.

Se constată că, în cauză, există indicii temeinice

în accepțiunea dată de

art. 68

1

C. proc. pen., că inculpatul a săvârșit faptele reținute în

sarcina sa,

fiind de altfel pronunțată o hotărâre judecătorească de condamnare,

nedefinitivă.

În acest context, Înalta Curte va avea în vedere

rapoartele și procese verbale ale investigatorului sub acoperire autorizat,

rapoartele de constatare

tehnico-științifică,

procesele verbale de percheziție domiciliară, supravegherile

operative efectuate în cauză și declarațiile

martorilor din acte audiați la

urmărirea penală.

Totodată, sunt îndeplinite și condițiile

prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea

pentru care inculpatul este cercetat fiind

închisoarea mai mare de 4 ani și

existând

probe certe că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret

pentru ordinea publică și pentru desfășurarea

ulterioară a procesului penal,

Înalta

Curte reținând și aspectul că recurentul inculpat este recidivist.

În aprecierea pericolului concret pentru ordinea

publică, Înalta Curte are

în vedere

jurisprudența C.E.D.O. care a definit noțiunea de pericol concret pentru

ordinea publică ca „reacția colectivă față de

infracțiunea săvârșită”, care, prin

rezonanța

ei, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare și

dezaprobare, de temere și insecuritate socială,

stimulează temerea că justiția

nu

acționează eficient de ferm împotriva unor manifestări infracționale de

accentuat pericol social și poate încuraja alte

persoane să comită fapte

asemănătoare.

În speță, se constată faptul că inculpatul este

cercetat pentru săvârșirea

unor

fapte deosebit de grave, traficul de droguri fiind o activitate de natură a

pune

în pericol sănătatea persoanelor care, consumând substanțele periculoase

dezvoltă o adicție față de acestea.

Se mai reține totodată și faptul că inculpatul

este recidivist, suferind

anterior o

condamnare pentru infracțiuni ce aduc atingere normelor de

conviețuire

socială, a ordinii și liniștii publice, ceea ce demonstrează

persistența acestuia în activitatea infracțională

și faptul că, deși a suferit condamnări anterioare, nu a demonstrat o atitudine

de îndreptare față de

societate

manifestând în continuare lipsă de respect față de una dintre valorile

esențiale protejate de lege, respectiv

integritatea corporală și sănătatea

persoanei.

Este adevărat că în aprecierea necesității

menținerii stării de arest

preventiv,

instanța trebuie să aibă în vedere cu prioritate prezumția de

nevinovăție, însă, aceasta, trebuie apreciată în

raport de toate elementele

dosarului

și de gradul de pericol social pe care îl prezintă inculpatul.

În ceea ce privește rezonabilitatea perioadei de

detenție, Înalta Curte

apreciază că

nu a fost depășită durata rezonabilă astfel cum aceasta este

definită în jurisprudența C.E.D.O., având în

vedere faptul că durata acesteia nu

poate

fi apreciată ut singuli doar prin prisma duratei în sine, ci trebuie privită

în contextul procesual în care inculpatul a

primit o condamnare în primă

instanță,

menținută de instanța de apel, natura și gravitatea faptelor reținute

în sarcina inculpatului, modalitatea în care

acestea au fost comise, toate

acestea

justificând temerea că, pus în libertate, se poate crea în rândul opiniei

publice un sentiment de insecuritate și de

neîncredere în activitatea justiției.

Mai mult, la luarea măsurii preventive au fost

avute în vedere criteriile

prevăzute

de art. 136 alin. (8) C. proc. pen., măsura arestării fiind justificată și

aptă să asigure  buna desfășurare a procesului

penal și scopul măsurilor

preventive, în cauză nu sunt elemente mai

favorabile inculpatului care să justifice revocarea măsurii arestării

preventive.

Ca atare,

detenția provizorie este licită, fiind respectate atât exigențele ce decurg din

legea internă, cât și cele prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. a)

din C.E.D.O.L.F.,

impunându-se menținerea

în continuare a acesteia.

Așa fiind, Înalta

Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefundat, recursul formulat de

inculpatul M.I.A.

Conform art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I.A. împotriva încheierii din 28

ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori,

pronunțată în dosarul nr. 4693/63/2012.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 4 februarie 2013.