ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3072/2012

A pretins de la inculpata D.A. remiterea unor foloase materiale necuvenite, lăsând-o pe aceasta să creadă că are influență pe lângă directorul R. Cluj, N.L.G., și că îl va determina pe acesta la încheierea unor poliție de asigurare a parcului auto al regiei, cu societatea învinuitei, primind, în perioada mai 2009 - septembrie 2011, în 21 de tranșe, suma totală de 274.330,54 RON, disimulată prin încheierea a două contracte de asistență juridică încheiate între societatea învinuitei, SC G.F. și Cabinetul de avocatură al învinuitei A.M.U. (21 acte materiale).

Le-a instigat pe inculpatele A.M.U. și D.A. la încheierea a două contracte de asistență juridică și a unui număr de 21 de facturi fiscale, în perioada iulie 2008 - septembrie 2011, înscrisuri care evidențiau prestarea unor activități de consultanță juridică nereale și care au avut drept scop disimularea adevăratei naturi a provenienței banilor, încasând, prin virament bancar, în contul cabinetului de avocatură al soției sale, suma de 274.330,54 RON și, totodată, pentru ascunderea comiterii infracțiunii de trafic de influență de către inculpat (23 acte materiale).

Le-a instigat pe inculpatele A.M.U. și D.A. să procedeze la încheierea fictivă a Contractelor de asistență juridică din 1 iulie 2008 și din 1 iulie 2009, cât și a unui număr de 21 facturi fiscale emise în perioada mai 2009 - septembrie 2011, acte ce consemnau împrejurări nereale și în scopul ascunderii infracțiunii de trafic de influență (23 acte materiale).

În calitate de primar al municipiului Cluj-Napoca, în baza unei rezoluții infracționale unice, în cursul anului 2010, până la momentul încheierii contractului de salubrizare al orașului Cluj-Napoca, a acceptat primirea de la inculpatul S.C.M., administrator al SC B.V., primirea unor foloase necuvenite, disimulate printr-un contract de consultanță încheiat la data de 2 aprilie 2010 între Cabinetul de avocatură al învinuitei A.M.U. și SC T.T.C., primind, în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, în 18 tranșe, suma totală de 262.560 RON, în scopul ca acesta, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, să procedeze la semnarea contractului de salubrizare cu SC B.V., precum și să asigure derularea ulterioară fără incidente a acestui contract, prin emiterea oricăror acte necesare bunei desfășurări a activității societății (18 acte materiale).

I-a sprijinit moral pe inculpata A.M.U. și pe inculpatul S.C.M. să procedeze la încheierea fictivă a Contractului de asistență juridică din 2 aprilie 2010, cât și a unui număr de 18 facturi fiscale emise în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, înscrisuri care evidențiau prestarea unor activități de consultanță juridică nereale și care au avut drept scop disimularea adevăratei naturi a provenienței banilor, încasând, prin virament bancar în contul cabinetului de avocatură al soției sale, suma de 262.560 RON și, totodată, pentru ascunderea comiterii infracțiunii de luare de mită de către inculpat (19 acte materiale).

I-a sprijinit moral pe inculpata A.M.U. și pe inculpatul S.C.M. să procedeze la încheierea fictivă a Contractului de asistență juridică din 2 aprilie 2010, cât și a unui număr de 18 facturi fiscale emise în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, acte ce consemnau împrejurări nereale și în scopul ascunderii infracțiunii de luare de mită (19 acte materiale).

În calitate de primar al municipiului Cluj-Napoca, după încheierea, la data de 28 iulie 2010, a contractului de delegare a serviciilor publice de salubrizare a municipiului Cluj-Napoca cu SC R. SRL București, contract încheiat de acesta în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, a primit de la reprezentanții acestei societăți 2 carduri de alimentare cu carburanți, din care unul a fost utilizate ulterior, în perioada noiembrie 2010 - noiembrie 2011 de către învinuita A.M.U., care a alimentat autovehiculele proprietate personală cu carburanți în valoare totală de 8.826,93 RON. Instanța a reținut că inculpatul a fost arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 8 din 11 noiembrie 2011, pe temeiurile prevăzute de art. 148 lit. b), c) și f) C. proc. pen., iar ulterior, pe parcursul derulării procesului, s-a apreciat că dispozițiile art. 148 lit. b) și c) nu mai subzistă, fiind îndeplinite doar cerințele art. 148 lit. f) C. proc. pen. S-a mai arătat că, de la arestarea inculpatului prin Încheierea nr. 8 din 11 noiembrie 2011 și până în prezent, măsura arestării preventive a fost menținută în mod legal, ultima menținere dispunându-se prin Încheierea din 28 august 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2675 din 5 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, instanța a mai constatat că inculpatul, pe parcursul cercetării judecătorești, a formulat mai multe cereri de liberare provizorie sub control judiciar, cereri ce au fost respinse. La termenul din 17 septembrie 2012, inculpatul, prin apărător, a formulat o nouă cerere de liberare provizorie sub control judiciar, apreciind, în esență, că cererea este admisibilă în principiu și temeinică pe fond. Curtea, analizând cererea formulată, sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 160 8 C. proc. pen., vizând admisibilitatea în principiu, a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 160 6 C. proc. pen., precum și cerințele prevăzute de art. 160 2 C. proc. pen., faptele presupuse a fi comise de inculpat fiind sancționate de lege cu pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani. De asemenea, s-a apreciat că din dosarul cauzei nu rezultă date că, odată pus în libertate, inculpatul ar comite alte fapte penale sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți sau martori, constatându-se că cererea formulată este admisibilă în principiu. În ceea ce privește temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-a reținut că peste temeiurile inițiale ale luării măsurii arestării preventive nu s-au suprapus alte temeiuri care să justifice instituirea controlului, trecerea unei perioade de aproximativ 10 luni de la arestarea inculpatului la data de 11 noiembrie 2011 nefiind de natură a duce la concluzia că ar exista un temei nou care să justifice instituirea controlului judiciar, durata arestării inculpatului fiind una rezonabilă. Astfel, Curtea a reținut că, de la data când a fost menținută starea de arest a acestui inculpat, din probele administrate, inclusiv la cercetarea judecătorească, s-ar contura acele probe temeinice, prevăzute de art. 143 C. proc. pen., care ar duce la bănuiala legitimă că este posibil ca inculpatul să fi săvârșit faptele reținute în rechizitoriul parchetului, și chiar altele. Aceste fapte, presupus a fi comise în perioada când acesta deținea o funcție publică, primar al Municipiului Cluj-Napoca, ar fi fără dubiu că au generat în rândul cetățenilor o reacție de îngrijorare și temere, reacție care nu s-a diminuat cu trecerea timpului, apreciindu-se că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol actual și concret pentru ordinea publică. Astfel, s-a reținut că motivele care determină instanța în a nu da curs cererii inculpatului A.S., de liberare sub control judiciar, țin atât de natura și gravitatea infracțiunilor presupuse a fi comise, numărul mare de acte materiale, cât și de complexitatea dosarului, respectiv numărul mare de martori ce au fost și urmează a fi audiați, fiind în interesul bunei desfășurări a procesului a nu se dispune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului. Ca urmare, s-a apreciat că cererea de liberare provizorie sub control judiciar este nefondată, fiind respinsă ca atare. Împotriva încheierii primei instanțe, în termen legal, inculpatul A.S. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și, pe fond, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, pentru motivele ce urmează: Având în vedere momentul procesual, durata arestării preventive, circumstanțele cauzei, precum și circumstanțele personale care îl caracterizează pe inculpat, acesta consideră că prima instanță a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar, ca neîntemeiată, în mod injust, fără a-și motiva hotărârea și fără să țină seama de cuprinsul Deciziei nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii și de dispozițiile art. 136 alin. (1), (2) C. proc. pen. privind scopurile măsurilor preventive și de cele ale art. 136 alin. ultim C. proc. pen. privind criteriile de alegere a măsurilor preventive. Astfel, se susține că prima instanță a prezumat în mod absolut existența pericolului concret pentru ordinea publică, fără a analiza subzistența unicului temei în baza căruia inculpatul se află la acest moment în arest și fără a prezenta temeiuri noi care să justifice măsura arestării preventive. Ori, se arată că, prin Decizia nr. 17/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "judecătorul trebuie să aprecieze în funcție de datele concrete din dosar dacă temeiurile inițiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reținute în sarcina inculpatului, vârsta, antecedentele penale și sănătatea acestuia." În alte cauze, Înalta Curte a arătat că "gradul de pericol social al faptei nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urmă fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe" (Decizia nr. 1138 din 23 martie 2010; Decizia 1365 din 5 aprilie 2011). Se subliniază și că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, pericolul concret pentru ordinea publică poate fi avut în vedere în faza inițială a măsurii arestării, însă acest factor nu este pertinent și suficient decât dacă s-ar baza pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea deținutului ar tulbura realmente ordinea publică. Așadar, instanța nu trebuie să se mărginească numai la a face în mod abstract referire la gravitatea faptelor și tulburarea ordinii publice, fără să motiveze caracterul cert și actual al atingerii ordinii publice și fără să precizeze cum anume eliberarea reclamantului ar avea un asemenea efect (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Prencipe c. Monaco din 16 iulie 2009). De asemenea, se învederează că, tot cu valoare de principiu, Curtea Europeană a statuat că potrivit tezei a doua din art. 5 § 3 din Convenție, o persoană acuzată de o infracțiune trebuie întotdeauna să fie eliberată în cursul procedurii, dacă autoritățile nu pot să probeze că există motive suficiente pentru justificarea continuării detenției acesteia. Din această perspectivă, se arată că prima instanță a dispus menținerea arestării preventive raportându-se, de o manieră stereotipă și abstractă, la persistența motivelor care au justificat inițial măsura arestării, contrar prevederilor art. 5 § 3 din Convenție, făcând referire la calitatea de primar pe care inculpatul a avut-o la momentul comiterii presupuselor fapte, pentru a justifica detenția, care durează de mai bine de 10 luni, ori, la data de 15 februarie 2012 acesta și-a prezentat demisia din funcție. În acest sens, în Cauza Begu contra României, din 15 martie 2011, Curtea a arătat că funcția deținută de reclamant la momentul comiterii faptelor nu poate fi un factor determinant care să contribuie la aprecierea pericolului pentru ordinea publică. Se arată că, în plus, chiar dacă, potrivit legislației procesual-penale și având în vedere jurisprudența constantă a Curții Europene, temeiul reglementat în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. poate justifica dispunerea măsurii arestării preventive, se impune a fi luat în considerare și faptul că, odată cu trecerea timpului, intervine o atenuare a temeiului mai sus arătat. Apărătorul inculpatului subliniază că instanța europeană a arătat în mod constant că instanțele interne trebuie să respecte prezumția de nevinovăție cu ocazia examinării necesității arestării preventive a unui acuzat, pentru că menținerea în detenție nu ar putea servi la anticiparea asupra unei pedepse privative de libertate bazându-se, în principal și în mod abstract, pe gravitatea faptelor comise și, de asemenea, menținerea în detenție nu trebuie să fie văzută ca o formă anticipată de executare a unei posibile pedepse ce urmează a fi aplicată. În al doilea rând, se arată că, în condițiile în care orice persoană beneficiază de garanția prezumției de nevinovăție până la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și dat fiind caracterul excepțional al măsurii arestării preventive, prima instanță a reținut în mod greșit necesitatea intervenirii unor "elemente noi care să justifice instituirea măsurii liberării sub control judiciar". Dimpotrivă, cade în sarcina instanței obligația de a prezenta temeiuri noi care să justifice respingerea cererii de liberare provizorie și menținerea măsurii arestării; în pofida faptului că inculpatul se află în arest preventiv de mai bine de 10 luni, instanța îi impune o obligație imposibil de a fi îndeplinită, respectiv să prezinte "temeiuri noi care să justifice controlul judiciar". În aceeași manieră specifică, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit de fiecare dată că instanțelor naționale le incumbă, în primul rând, obligația de analiza in concreto, la fiecare termen de judecată în care este pusă în discuție măsura arestării preventive, dacă motivele invocate inițial subzistă și dacă au apărut "elemente noi" care să justifice menținerea. Se arată că este relevant faptul că până la acest moment procesual nu au intervenit elemente noi care să probeze existența unui risc ca inculpatul să împiedice buna derulare a cauzei sau posibilitatea comiterii unor alte fapte de natură penală. Un alt motiv de recurs prezentat este acela că instanța a apreciat în mod greșit durata rezonabilă a arestării preventive, referindu-se în mod abstract la "gravitatea faptelor presupuse a fi comise" și la "complexitatea dosarului". Se mai subliniază că instanța în mod greșit a făcut referire la durata procesului, dat fiind că, în privința măsurii arestării preventive trebuie avută în vedere durata rezonabilă a arestării preventive, astfel cum este aceasta reglementată de art. 5 § 3 din Convenție, iar nu durata rezonabilă a procedurilor, care este o garanție distinctă, care privește procesul în ansamblul său, reglementată în art. 6 § 1 din Convenție. Se mai învederează că, din cuprinsul încheierii recurate reiese că instanța nu a făcut nicio referire la circumstanțele personale care îl caracterizează pe inculpat, motiv pentru care nu a analizat în mod efectiv posibilitatea luării unei măsuri alternative, respectiv faptul că nu are antecedente penale, este căsătorit, are doi copii minori în întreținere, o carieră universitară, iar, dată fiind durata arestării preventive, care a devenit una considerabilă, familia sa a suferit puternice prejudicii materiale, dar mai ales de natură morală. Pentru toate aceste considerente, apărarea susține că măsura arestării preventive nu se mai justifică, la acest moment procesual nemaisubzistând niciun element de fapt care să justifice un interes general al menținerii inculpatului în stare de arest preventiv. Deopotrivă, inculpatul prezintă suficiente garanții care să înlăture orice temere în legătură cu riscul de a comite noi infracțiuni sau de a influența aflarea adevărului. În concluzie, apărătorul ales al recurentului-inculpat solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate și, în rejudecare, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar și pe cale de consecință, punerea inculpatului în libertate. Analizând recursul declarat de inculpat, raportat la criticile invocate, dar și sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru cele ce succed. Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură limitativă de drepturi care reprezintă, în esență, o constrângere asupra libertății persoanei mai puțin gravă decât arestarea preventivă, instituită pentru a se asigura buna administrare a justiției, precum și pentru a împiedica comiterea de fapte periculoase. La fel ca și măsura privativă de libertate instituită prin art. 136 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., liberarea provizorie presupune existența temeiurilor de fapt și de drept care să o justifice. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să comită noi infracțiuni (Metznetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51; Hendriks împotriva Olandei, nr. 43.701/04, 5 iulie 2007). Din această perspectivă, se constată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că la individualizarea măsurilor preventive - liberarea provizorie fiind o modalitate de individualizare a scopului măsurilor preventive, se va respecta principiul proporționalității acestora cu gravitatea acuzației aduse unei persoane, respectiv cu cel al necesității unei astfel de măsuri, pentru realizarea scopului legitim urmărit prin dispunerea sa. Din coroborarea considerentelor de mai sus rezultă că aplicarea dispozițiilor legale care reglementează liberarea provizorie se poate justifica prin aprecierea proporționalității cu gravitatea infracțiunilor presupuse a fi săvârșite de inculpat, luându-se în considerare încrederea pe care o poate oferi inculpatul că, odată lăsat în libertate, nu va mai săvârși și alte infracțiuni, că își va îndeplini obligațiile ce i se impun și că nu va exista riscul de fugă, de natură să împiedice desfășurarea procesului penal, aflat în faza cercetării judecătorești. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, sub imperiul dispozițiilor art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană arestată sau deținută (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere". În dreptul național, dispozițiile art. 160 1 C. proc. pen. stabilesc că "în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune". De asemenea, dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. statuează că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Liberarea provizorie poate fi considerată, astfel, ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură distinctă, fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal, în ansamblul său. Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului în faza de urmărire penală și a instanței, în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a măsurii arestării preventive. Astfel cum s-a statuat inclusiv în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Neumeister împotriva Austriei), până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are ca scop, în esență, să permită punerea în libertate provizorie, odată cu considerarea că menținerea în arest încetează a mai fi rezonabilă. Pe de altă parte, argumentele pro și contra punerii în libertate nu trebuie să fie generale și abstracte, iar pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat doar în mod abstract de autorități, cu atât mai mult cu cât, de-a lungul desfășurării procedurilor, inculpatul a manifestat o poziție procesuală corectă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază în mod constant că este de datoria instanțelor interne să ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv amenințată, dacă acuzatul ar fi liber, ceea ce în speța de față nu se regăsește, cu atât mai mult cu cât inculpatul A.S. nu mai deține în prezent funcția publică anterioară, aceea de primar. Față de imperativul respectării prezumției de nevinovăție, atunci când instanțele naționale analizează necesitatea perpetuării în timp a arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește în mod constant faptul că, din această perspectivă, menținerea în detenție nu ar putea fi folosită pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate, sprijinindu-se, în principal și în mod abstract, pe gravitatea faptelor comise, așa cum, esențialmente, a procedat Curtea de Apel Târgu Mureș în speță. Așadar, continuarea detenției nu se mai justifică într-un caz dat, decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerință de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii de respectare a libertății individuale stabilite la art. 5 din Convenție (McKay împotriva Regatului Unit, nr. 543/03, §§ 41-42, CEDO 2006). Aserțiunea că, datorită gravității și reacției publicului la săvârșirea lor, unele infracțiuni pot da naștere la tulburări de natură socială care să justifice arestarea, cel puțin pentru o anumită perioadă, poate fi pertinentă, însă acest motiv mai poate fi primit în prezent ca fiind întemeiat și suficient, doar dacă este susținut de aspecte de fapt care duc la concluzia că punerea în libertate a acuzatului ar mai tulbura ordinea publică, ceea ce nu s-a demonstrat în speță. În ce privește condițiile referitoare la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar și oportunitatea admiterii acesteia, prin aprecierea asupra proporționalității măsurii restrictive de libertate, potrivit cerințelor art. 136 alin. (1) și alin. (8) C. proc. pen., în raport de datele care caracterizează persoana inculpatului, de stadiul procesual și de complexitatea cauzei, Înalta Curte constată următoarele: Este pertinent că examinarea gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens pronunțându-se în mod constant și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauze precum Degeratu contra României din 6 iulie 2010, Scundeanu contra României din 2 februarie 2010. În analiza necesar a fi făcută, a subzistenței motivelor invocate inițial pentru luarea măsurii preventive și a apariției "elementelor noi" care să justifice menținerea celei mai severe dintre acestea, și anume - arestarea preventivă, este relevant faptul că până la acest moment procesual nu au intervenit asemenea elemente, care să probeze existența unui risc ca inculpatul să împiedice buna derulare a cauzei sau posibilitatea comiterii unor alte fapte de natură penală, din actele și lucrările dosarului neputând fi, astfel, reținut niciun fapt concret care să justifice un interes general al menținerii inculpatului în stare de arest preventiv sau pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul ar săvârși sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul în cauză; dimpotrivă, așa cum se va revela mai jos, circumstanțele personale ale inculpatului constituindu-se în garanții ale adoptării de către acesta a unei conduite adecvate față de procedura judiciară desfășurată în ceea ce îl privește, aptă să asigure normala desfășurare a procesului penal. Din această perspectivă, în consonanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că la luarea unei măsuri preventive, instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza Neumeister contra Austriei, Hotărârea din 27 iunie 1968), Înalta Curte consideră că prevalente sunt datele care țin de circumstanțierea persoanei inculpatului, în raport de care se face și evaluarea îndeplinirii uneia din condițiile negative prevăzute de art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că nu există date din care să rezulte că inculpatul ar încerca să zădărnicească adevărul prin influențarea unor părți, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă. Astfel, evaluând starea de sănătate, vârsta, lipsa antecedentelor penale, poziția socială anterioară cercetării penale - aceea de primar al unui important municipiu al țării, perioadă care nu poate fi ștearsă sau ignorată, deoarece este definitorie pentru profilul personal și social al persoanei care în prezent are calitatea de inculpat, în contextul în care este probat că acesta s-a bucurat de sprijinul și prețuirea urbei în fruntea căreia s-a aflat, precum și valorile familiale pe care s-a sprijinit, fiind căsătorit și tată a doi copii minori, având și o carieră universitară meritorie, Înalta Curte constată că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului A.S. nu este de natură să aducă atingere scopului măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (8) și alin. (1) C. proc. pen. În acest sens, Înalta Curte observă că, în cauza pendinte, nu sunt date concrete din care să rezulte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a inculpatului, doar gravitatea faptelor, identică cu gradul de pericol social al infracțiunilor investigate și care nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urmă neputând fi stabilit în lipsa unor probe certe, care nu se regăsesc la dosarul cauzei, nu poate constitui, în sine, singur temei pentru menținerea în continuare a stării de arest a inculpatului. Din această perspectivă, este greșită opinia primei instanțe, care a apreciat durata rezonabilă a arestării preventive referindu-se în mod abstract la gravitatea faptelor presupuse a fi comise și la complexitatea dosarului. Este contrară jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului aprecierea că o persoană acuzată într-o cauză de o anumită complexitate ar trebui menținută în stare de arest până la pronunțarea unei hotărâri pe fond de către instanța de judecată, fără posibilitatea liberării acesteia în cursul procedurii, deoarece, numai la sfârșitul cercetării judecătorești, după administrarea tuturor probelor, starea de fapt va putea fi lămurită sub toate aspectele. Această apreciere pune în discuție evaluarea și, respectiv, reținerea, în speță, a depășirii termenului rezonabil al arestării preventive. Raționamentul instanței de fond contravine în mod flagrant și Deciziei nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, în considerarea aceleiași jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat, de asemenea, că acest temei nu poate să justifice în mod singular privarea de liberate. Astfel, în privința măsurii arestării preventive trebuie avută în vedere durata rezonabilă a arestării preventive astfel cum este aceasta reglementată de art. 5 § 3 din Convenție, iar nu durata rezonabilă a procedurilor, care este o garanție distinctă, care privește procesul în ansamblul său, reglementată în art. 6 § 1 din Convenție. În acest sens, Curtea Europeană a stabilit că art. 5 § 3 din Convenție nu poate fi tratat ca autorizând detenția preventivă necondiționat, sub rezerva că nu durează mai mult decât perioada minimă stabilită prin lege. Justificarea oricărei perioade de detenție, indiferent cât de scurtă ar fi, trebuie să fie motivată în mod convingător de către autorități, ceea ce, în speță, Curtea de Apel Târgu Mureș nu a făcut. Rezumând, Înalta Curte apreciază că, deși infracțiunile pentru care este cercetat inculpatul A.S., în măsura în care se va dovedi că există și că au fost săvârșite cu vinovăție de acesta, prezintă o anumită gravitate, natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe acesta de la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii, cu atât mai mult cu cât, funcție de criteriile de apreciere a duratei rezonabile a arestării preventive, astfel cum este aceasta reglementată de art. 5 § 3 din Convenție, după o perioadă de 10 luni și jumătate, aceasta a devenit în sine excesivă. În concluzie, Înalta Curte constată nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar apreciază că, raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana inculpatului, aceasta este și întemeiată și oportună, scopul măsurii arestării preventive - asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la judecată sau executarea pedepsei putând fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi și libertăți, prin instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că, în caz de încălcare cu rea-credință a acestor obligații, va fi din nou arestat. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva Încheierii din 21 septembrie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011, va casa, în parte, încheierea de ședință și, rejudecând pe fond: În temeiul art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 160 8a alin. (2) C. proc. pen., va admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.S., dispunând punerea, de îndată, în libertate provizorie a inculpatului, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză. În temeiul 160 8a alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 160 2 alin. (3) și alin. (3) C. proc. pen., va stabili, pe timpul liberării provizorii a inculpatului, următoarele obligații: a) să nu depășească limita teritorială a țării fără încuviințarea instanței de judecată; b) să se prezinte la instanța de judecată, ori de câte ori este chemat; c) să se prezinte la organul de poliție în a cărei rază teritorială domiciliază, desemnat cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat; d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței de judecată; e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; f) să nu se apropie și să nu comunice, direct sau indirect, cu părțile și martorii din prezenta cauză. În temeiul art. 160 2 alin. (3 2 ) C. proc. pen., va atrage atenția inculpatului că, în caz de încălcare, cu rea-credință, a obligațiilor stabilite, se va lua măsura arestării preventive. Va menține celelalte dispoziții ale încheierii. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare din recurs vor rămâne în sarcina statului, onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 25 RON, până la prezentarea apărătorul ales, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiției.