ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3072/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3072/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 21 septembrie 2012 a

Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie, pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011, în temeiul art. 160

8a

C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie

sub control judiciar formulată de inculpatul A.S., aflat în stare de deținere

în baza M.A.P. nr. 8/2011, emis la data de 11 noiembrie 2011 de Curtea de Apel

Cluj, secția penală și de minori, conform măsurii dispuse prin Încheierea nr.

131 din 11 noiembrie 2011 a aceleiași instanțe.

Pentru a dispune

astfel, instanța de fond a reținut că inculpatul A.S. este cercetat pentru

săvârșirea infracțiunilor de:

- luare de mită în

formă continuată, prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din

Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (18 acte materiale);

- complicitate la

spălare de bani în formă continuată, prev. de art. 26 C. pen., rap. la art. 23

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr.

78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale);

- complicitate la

fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 26

C. pen., raportat la art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr.

78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale);

- trafic de influență

în formă continuată, prev. de art. 257 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea

nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (21 acte materiale);

- instigare la

spălare de bani în formă continuată, prev. de art. 25 C. pen. raportat la art.

23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din

Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale);

- instigare la fals

în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prev. de art. 25 C.

pen., raportat la art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr.

78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale);

- primire de foloase

necuvenite prev. de art. 256 C. pen.,

toate cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen., constând, în esență, în aceea că:

inculpata D.A. remiterea unor foloase materiale necuvenite, lăsând-o pe aceasta

să creadă că are influență pe lângă directorul R. Cluj, N.L.G., și că îl va

determina pe acesta la încheierea unor poliție de asigurare a parcului auto al

regiei, cu societatea învinuitei, primind, în perioada mai 2009 - septembrie

2011, în 21 de tranșe, suma totală de 274.330,54 RON, disimulată prin

încheierea a două contracte de asistență juridică încheiate între societatea

învinuitei, SC G.F. și Cabinetul de avocatură al învinuitei A.M.U. (21 acte

materiale).

inculpatele A.M.U. și D.A. la încheierea a două contracte de asistență juridică

și a unui număr de 21 de facturi fiscale, în perioada iulie 2008 - septembrie

2011, înscrisuri care evidențiau prestarea unor activități de consultanță

juridică nereale și care au avut drept scop disimularea adevăratei naturi a

provenienței banilor, încasând, prin virament bancar, în contul cabinetului de

avocatură al soției sale, suma de 274.330,54 RON și, totodată, pentru

ascunderea comiterii infracțiunii de trafic de influență de către inculpat (23

acte materiale).

inculpatele A.M.U. și D.A. să procedeze la încheierea fictivă a Contractelor de

asistență juridică din 1 iulie 2008 și din 1 iulie 2009, cât și a unui număr de

21 facturi fiscale emise în perioada mai 2009 - septembrie 2011, acte ce

consemnau împrejurări nereale și în scopul ascunderii infracțiunii de trafic de

influență (23 acte materiale).

primar al municipiului Cluj-Napoca, în baza unei rezoluții infracționale unice,

în cursul anului 2010, până la momentul încheierii contractului de salubrizare

al orașului Cluj-Napoca, a acceptat primirea de la inculpatul S.C.M.,

administrator al SC B.V., primirea unor foloase necuvenite, disimulate

printr-un contract de consultanță încheiat la data de 2 aprilie 2010 între

Cabinetul de avocatură al învinuitei A.M.U. și SC T.T.C., primind, în perioada

aprilie 2010 - septembrie 2011, în 18 tranșe, suma totală de 262.560 RON, în

scopul ca acesta, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, să procedeze la

semnarea contractului de salubrizare cu SC B.V., precum și să asigure derularea

ulterioară fără incidente a acestui contract, prin emiterea oricăror acte

necesare bunei desfășurări a activității societății (18 acte materiale).

moral pe inculpata A.M.U. și pe inculpatul S.C.M. să procedeze la încheierea

fictivă a Contractului de asistență juridică din 2 aprilie 2010, cât și a unui

număr de 18 facturi fiscale emise în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011,

înscrisuri care evidențiau prestarea unor activități de consultanță juridică

nereale și care au avut drept scop disimularea adevăratei naturi a provenienței

banilor, încasând, prin virament bancar în contul cabinetului de avocatură al

soției sale, suma de 262.560 RON și, totodată, pentru ascunderea comiterii

infracțiunii de luare de mită de către inculpat (19 acte materiale).

moral pe inculpata A.M.U. și pe inculpatul S.C.M. să procedeze la încheierea

fictivă a Contractului de asistență juridică din 2 aprilie 2010, cât și a unui

număr de 18 facturi fiscale emise în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011,

acte ce consemnau împrejurări nereale și în scopul ascunderii infracțiunii de

luare de mită (19 acte materiale).

primar al municipiului Cluj-Napoca, după încheierea, la data de 28 iulie 2010,

a contractului de delegare a serviciilor publice de salubrizare a municipiului

Cluj-Napoca cu SC R. SRL București, contract încheiat de acesta în exercitarea

atribuțiilor sale de serviciu, a primit de la reprezentanții acestei societăți

2 carduri de alimentare cu carburanți, din care unul a fost utilizate ulterior,

în perioada noiembrie 2010 - noiembrie 2011 de către învinuita A.M.U., care a

alimentat autovehiculele proprietate personală cu carburanți în valoare totală

de 8.826,93 RON.

Instanța a reținut că

inculpatul a fost arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 8 din

11 noiembrie 2011, pe temeiurile prevăzute de art. 148 lit. b), c) și f) C.

proc. pen., iar ulterior, pe parcursul derulării procesului, s-a apreciat că

dispozițiile art. 148 lit. b) și c) nu mai subzistă, fiind îndeplinite doar

cerințele art. 148 lit. f) C. proc. pen.

S-a mai arătat că, de

la arestarea inculpatului prin Încheierea nr. 8 din 11 noiembrie 2011 și până

în prezent, măsura arestării preventive a fost menținută în mod legal, ultima

menținere dispunându-se prin Încheierea din 28 august 2012 a Curții de Apel

Târgu Mureș, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2675 din 5 septembrie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, instanța a

mai constatat că inculpatul, pe parcursul cercetării judecătorești, a formulat

mai multe cereri de liberare provizorie sub control judiciar, cereri ce au fost

respinse.

La termenul din 17

septembrie 2012, inculpatul, prin apărător, a formulat o nouă cerere de

liberare provizorie sub control judiciar, apreciind, în esență, că cererea este

admisibilă în principiu și temeinică pe fond.

Curtea, analizând

cererea formulată, sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 160

8

C. proc. pen., vizând admisibilitatea în principiu, a apreciat că în cauză sunt

îndeplinite cerințele art. 160

6

C. proc. pen., precum și cerințele

prevăzute de art. 160

2

C. proc. pen., faptele presupuse a fi comise

de inculpat fiind sancționate de lege cu pedeapsa închisorii ce nu depășește 18

ani.

De asemenea, s-a

apreciat că din dosarul cauzei nu rezultă date că, odată pus în libertate,

inculpatul ar comite alte fapte penale sau ar încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți sau martori, constatându-se că cererea

formulată este admisibilă în principiu.

În ceea ce privește

temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-a reținut că

peste temeiurile inițiale ale luării măsurii arestării preventive nu s-au

suprapus alte temeiuri care să justifice instituirea controlului, trecerea unei

perioade de aproximativ 10 luni de la arestarea inculpatului la data de 11

noiembrie 2011 nefiind de natură a duce la concluzia că ar exista un temei nou

care să justifice instituirea controlului judiciar, durata arestării

inculpatului fiind una rezonabilă.

Astfel, Curtea a

reținut că, de la data când a fost menținută starea de arest a acestui

inculpat, din probele administrate, inclusiv la cercetarea judecătorească, s-ar

contura acele probe temeinice, prevăzute de art. 143 C. proc. pen., care ar

duce la bănuiala legitimă că este posibil ca inculpatul să fi săvârșit faptele

reținute în rechizitoriul parchetului, și chiar altele. Aceste fapte, presupus

a fi comise în perioada când acesta deținea o funcție publică, primar al

Municipiului Cluj-Napoca, ar fi fără dubiu că au generat în rândul cetățenilor

o reacție de îngrijorare și temere, reacție care nu s-a diminuat cu trecerea

timpului, apreciindu-se că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un

pericol actual și concret pentru ordinea publică.

Astfel, s-a reținut

că motivele care determină instanța în a nu da curs cererii inculpatului A.S.,

de liberare sub control judiciar, țin atât de natura și gravitatea

infracțiunilor presupuse a fi comise, numărul mare de acte materiale, cât și de

complexitatea dosarului, respectiv numărul mare de martori ce au fost și

urmează a fi audiați, fiind în interesul bunei desfășurări a procesului a nu se

dispune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului.

Ca urmare, s-a

apreciat că cererea de liberare provizorie sub control judiciar este nefondată,

fiind respinsă ca atare.

Împotriva încheierii

primei instanțe, în termen legal, inculpatul A.S. a declarat recurs, solicitând

casarea acesteia și, pe fond, admiterea cererii de liberare provizorie sub

control judiciar, pentru motivele ce urmează:

Având în vedere momentul

procesual, durata arestării preventive, circumstanțele cauzei, precum și

circumstanțele personale care îl caracterizează pe inculpat, acesta consideră

că prima instanță a respins cererea de liberare provizorie sub control

judiciar, ca neîntemeiată, în mod injust, fără a-și motiva hotărârea și fără să

țină seama de cuprinsul Deciziei nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii și de dispozițiile

art. 136 alin. (1), (2) C. proc. pen. privind scopurile măsurilor preventive și

de cele ale art. 136 alin. ultim C. proc. pen. privind criteriile de alegere a

măsurilor preventive.

Astfel, se susține că

prima instanță a prezumat în mod absolut existența pericolului concret pentru

ordinea publică, fără a analiza subzistența unicului temei în baza căruia

inculpatul se află la acest moment în arest și fără a prezenta temeiuri noi

care să justifice măsura arestării preventive.

Ori, se arată că,

prin Decizia nr. 17/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că

"judecătorul trebuie să aprecieze în funcție de datele concrete din dosar

dacă temeiurile inițiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate,

având vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul

concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei

reținute în sarcina inculpatului, vârsta, antecedentele penale și sănătatea

acestuia."

În alte cauze, Înalta

Curte a arătat că "gradul de pericol social al faptei nu trebuie confundat

cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urmă fiind necesar a fi

stabilit în baza unor probe certe" (Decizia nr. 1138 din 23 martie 2010;

Decizia 1365 din 5 aprilie 2011).

Se subliniază și că,

potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului,

pericolul concret pentru ordinea publică poate fi avut în vedere în faza

inițială a măsurii arestării, însă acest factor nu este pertinent și suficient

decât dacă s-ar baza pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea

deținutului ar tulbura realmente ordinea publică.

Așadar, instanța nu

trebuie să se mărginească numai la a face în mod abstract referire la

gravitatea faptelor și tulburarea ordinii publice, fără să motiveze caracterul

cert și actual al atingerii ordinii publice și fără să precizeze cum anume

eliberarea reclamantului ar avea un asemenea efect (Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, cauza Prencipe c. Monaco din 16 iulie 2009).

De asemenea, se

învederează că, tot cu valoare de principiu, Curtea Europeană a statuat că

potrivit tezei a doua din art. 5 § 3 din Convenție, o persoană acuzată de o

infracțiune trebuie întotdeauna să fie eliberată în cursul procedurii, dacă

autoritățile nu pot să probeze că există motive suficiente pentru justificarea

continuării detenției acesteia.

Din această

perspectivă, se arată că prima instanță a dispus menținerea arestării

preventive raportându-se, de o manieră stereotipă și abstractă, la persistența

motivelor care au justificat inițial măsura arestării, contrar prevederilor

art. 5 § 3 din Convenție, făcând referire la calitatea de primar pe care

inculpatul a avut-o la momentul comiterii presupuselor fapte, pentru a

justifica detenția, care durează de mai bine de 10 luni, ori, la data de 15

februarie 2012 acesta și-a prezentat demisia din funcție.

În acest sens, în

Cauza Begu contra României, din 15 martie 2011, Curtea a arătat că funcția

deținută de reclamant la momentul comiterii faptelor nu poate fi un factor

determinant care să contribuie la aprecierea pericolului pentru ordinea

publică.

Se arată că, în plus,

chiar dacă, potrivit legislației procesual-penale și având în vedere

jurisprudența constantă a Curții Europene, temeiul reglementat în art. 148

alin. (1) lit. f) C. proc. pen. poate justifica dispunerea măsurii arestării

preventive, se impune a fi luat în considerare și faptul că, odată cu trecerea

timpului, intervine o atenuare a temeiului mai sus arătat.

Apărătorul

inculpatului subliniază că instanța europeană a arătat în mod constant că

instanțele interne trebuie să respecte prezumția de nevinovăție cu ocazia

examinării necesității arestării preventive a unui acuzat, pentru că menținerea

în detenție nu ar putea servi la anticiparea asupra unei pedepse privative de

libertate bazându-se, în principal și în mod abstract, pe gravitatea faptelor

comise și, de asemenea, menținerea în detenție nu trebuie să fie văzută ca o

formă anticipată de executare a unei posibile pedepse ce urmează a fi aplicată.

În al doilea rând, se

arată că, în condițiile în care orice persoană beneficiază de garanția prezumției

de nevinovăție până la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și

dat fiind caracterul excepțional al măsurii arestării preventive, prima

instanță a reținut în mod greșit necesitatea intervenirii unor "elemente

noi care să justifice instituirea măsurii liberării sub control judiciar".

Dimpotrivă, cade în

sarcina instanței obligația de a prezenta temeiuri noi care să justifice

respingerea cererii de liberare provizorie și menținerea măsurii arestării; în

pofida faptului că inculpatul se află în arest preventiv de mai bine de 10

luni, instanța îi impune o obligație imposibil de a fi îndeplinită, respectiv

să prezinte "temeiuri noi care să justifice controlul judiciar".

În aceeași manieră

specifică, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit de fiecare dată că

instanțelor naționale le incumbă, în primul rând, obligația de analiza in

concreto, la fiecare termen de judecată în care este pusă în discuție măsura

arestării preventive, dacă motivele invocate inițial subzistă și dacă au apărut

"elemente noi" care să justifice menținerea.

Se arată că este

relevant faptul că până la acest moment procesual nu au intervenit elemente noi

care să probeze existența unui risc ca inculpatul să împiedice buna derulare a

cauzei sau posibilitatea comiterii unor alte fapte de natură penală.

Un alt motiv de

recurs prezentat este acela că instanța a apreciat în mod greșit durata

rezonabilă a arestării preventive, referindu-se în mod abstract la

"gravitatea faptelor presupuse a fi comise" și la "complexitatea

dosarului".

Se mai subliniază că

instanța în mod greșit a făcut referire la durata procesului, dat fiind că, în

privința măsurii arestării preventive trebuie avută în vedere durata rezonabilă

a arestării preventive, astfel cum este aceasta reglementată de art. 5 § 3 din

Convenție, iar nu durata rezonabilă a procedurilor, care este o garanție

distinctă, care privește procesul în ansamblul său, reglementată în art. 6 § 1

din Convenție.

Se mai învederează

că, din cuprinsul încheierii recurate reiese că instanța nu a făcut nicio

referire la circumstanțele personale care îl caracterizează pe inculpat, motiv

pentru care nu a analizat în mod efectiv posibilitatea luării unei măsuri

alternative, respectiv faptul că nu are antecedente penale, este căsătorit, are

doi copii minori în întreținere, o carieră universitară, iar, dată fiind durata

arestării preventive, care a devenit una considerabilă, familia sa a suferit

puternice prejudicii materiale, dar mai ales de natură morală.

Pentru toate aceste

considerente, apărarea susține că măsura arestării preventive nu se mai

justifică, la acest moment procesual nemaisubzistând niciun element de fapt

care să justifice un interes general al menținerii inculpatului în stare de

arest preventiv. Deopotrivă, inculpatul prezintă suficiente garanții care să

înlăture orice temere în legătură cu riscul de a comite noi infracțiuni sau de

a influența aflarea adevărului.

În concluzie,

apărătorul ales al recurentului-inculpat solicită admiterea recursului, casarea

încheierii atacate și, în rejudecare, pronunțarea unei hotărâri prin care să se

dispună admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar și pe

cale de consecință, punerea inculpatului în libertate.

Analizând recursul

declarat de inculpat, raportat la criticile invocate, dar și sub toate

aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru

cele ce succed.

Liberarea provizorie

sub control judiciar este o măsură limitativă de drepturi care reprezintă, în

esență, o constrângere asupra libertății persoanei mai puțin gravă decât

arestarea preventivă, instituită pentru a se asigura buna administrare a

justiției, precum și pentru a împiedica comiterea de fapte periculoase.

La fel ca și măsura

privativă de libertate instituită prin art. 136 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., liberarea provizorie presupune existența temeiurilor de fapt și de drept

care să o justifice.

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale

pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis

o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei,

Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acuzatul, odată

repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva

Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să comită noi

infracțiuni (Metznetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969,

seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva

Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51; Hendriks împotriva

Olandei, nr. 43.701/04, 5 iulie 2007).

Din această

perspectivă, se constată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

a statuat că la individualizarea măsurilor preventive - liberarea provizorie

fiind o modalitate de individualizare a scopului măsurilor preventive, se va

respecta principiul proporționalității acestora cu gravitatea acuzației aduse

unei persoane, respectiv cu cel al necesității unei astfel de măsuri, pentru

realizarea scopului legitim urmărit prin dispunerea sa.

Din coroborarea

considerentelor de mai sus rezultă că aplicarea dispozițiilor legale care

reglementează liberarea provizorie se poate justifica prin aprecierea

proporționalității cu gravitatea infracțiunilor presupuse a fi săvârșite de

inculpat, luându-se în considerare încrederea pe care o poate oferi inculpatul

că, odată lăsat în libertate, nu va mai săvârși și alte infracțiuni, că își va

îndeplini obligațiile ce i se impun și că nu va exista riscul de fugă, de

natură să împiedice desfășurarea procesului penal, aflat în faza cercetării

judecătorești. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, sub imperiul

dispozițiilor art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

"orice persoană arestată sau deținută (...) are dreptul de a fi judecată

într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în

libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la audiere".

În dreptul național,

dispozițiile art. 160

1

C. proc. pen. stabilesc că "în tot

cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere

punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune".

De asemenea,

dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. statuează că scopul măsurilor

preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar

sau pe cauțiune.

Liberarea provizorie

poate fi considerată, astfel, ca fiind o modalitate de individualizare a

măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă

sunt de natură distinctă, fiind același, și anume buna desfășurare a procesului

penal, în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului în

faza de urmărire penală și a instanței, în cursul judecății, pentru a aprecia

dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv,

menținerea, față de inculpat, a măsurii arestării preventive.

Astfel cum s-a

statuat inclusiv în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza

Neumeister împotriva Austriei), până la condamnarea sa, persoana acuzată

trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are ca scop, în esență,

să permită punerea în libertate provizorie, odată cu considerarea că menținerea

în arest încetează a mai fi rezonabilă.

Pe de altă parte,

argumentele pro și contra punerii în libertate nu trebuie să fie generale și

abstracte, iar pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale

nu poate fi invocat doar în mod abstract de autorități, cu atât mai mult cu

cât, de-a lungul desfășurării procedurilor, inculpatul a manifestat o poziție

procesuală corectă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului subliniază în mod constant că este de datoria instanțelor

interne să ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru

care ordinea publică ar fi efectiv amenințată, dacă acuzatul ar fi liber, ceea

ce în speța de față nu se regăsește, cu atât mai mult cu cât inculpatul A.S. nu

mai deține în prezent funcția publică anterioară, aceea de primar.

Față de imperativul

respectării prezumției de nevinovăție, atunci când instanțele naționale

analizează necesitatea perpetuării în timp a arestării preventive, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului reamintește în mod constant faptul că, din

această perspectivă, menținerea în detenție nu ar putea fi folosită pentru a

anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate, sprijinindu-se, în

principal și în mod abstract, pe gravitatea faptelor comise, așa cum,

esențialmente, a procedat Curtea de Apel Târgu Mureș în speță.

Așadar, continuarea

detenției nu se mai justifică într-un caz dat, decât dacă anumite indicii

concrete relevă o veritabilă cerință de interes public care prevalează, în

ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii de respectare a libertății

individuale stabilite la art. 5 din Convenție (McKay împotriva Regatului Unit,

nr. 543/03, §§ 41-42, CEDO 2006).

Aserțiunea că,

datorită gravității și reacției publicului la săvârșirea lor, unele infracțiuni

pot da naștere la tulburări de natură socială care să justifice arestarea, cel

puțin pentru o anumită perioadă, poate fi pertinentă, însă acest motiv mai

poate fi primit în prezent ca fiind întemeiat și suficient, doar dacă este

susținut de aspecte de fapt care duc la concluzia că punerea în libertate a

acuzatului ar mai tulbura ordinea publică, ceea ce nu s-a demonstrat în speță.

În ce privește

condițiile referitoare la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control

judiciar și oportunitatea admiterii acesteia, prin aprecierea asupra

proporționalității măsurii restrictive de libertate, potrivit cerințelor art.

136 alin. (1) și alin. (8) C. proc. pen., în raport de datele care

caracterizează persoana inculpatului, de stadiul procesual și de complexitatea

cauzei, Înalta Curte constată următoarele:

Este pertinent că

examinarea gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru

ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu

pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare

provizorie, în acest sens pronunțându-se în mod constant și Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, în cauze precum Degeratu contra României din 6 iulie 2010,

Scundeanu contra României din 2 februarie 2010.

În analiza necesar a

fi făcută, a subzistenței motivelor invocate inițial pentru luarea măsurii

preventive și a apariției "elementelor noi" care să justifice

menținerea celei mai severe dintre acestea, și anume - arestarea preventivă,

este relevant faptul că până la acest moment procesual nu au intervenit

asemenea elemente, care să probeze existența unui risc ca inculpatul să

împiedice buna derulare a cauzei sau posibilitatea comiterii unor alte fapte de

natură penală, din actele și lucrările dosarului neputând fi, astfel, reținut

niciun fapt concret care să justifice un interes general al menținerii

inculpatului în stare de arest preventiv sau pe care să se întemeieze, în mod

rezonabil, aprecierea că inculpatul ar săvârși sau ar întreprinde acțiuni de

natură a influența probatoriul în cauză; dimpotrivă, așa cum se va revela mai

jos, circumstanțele personale ale inculpatului constituindu-se în garanții ale

adoptării de către acesta a unei conduite adecvate față de procedura judiciară

desfășurată în ceea ce îl privește, aptă să asigure normala desfășurare a

procesului penal.

Din această

perspectivă, în consonanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, care a statuat că la luarea unei măsuri preventive, instanțele de

judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci și la alte

circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la

moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu

familia (cauza Neumeister contra Austriei, Hotărârea din 27 iunie 1968), Înalta

Curte consideră că prevalente sunt datele care țin de circumstanțierea

persoanei inculpatului, în raport de care se face și evaluarea îndeplinirii

uneia din condițiile negative prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C.

proc. pen., în sensul că nu există date din care să rezulte că inculpatul ar

încerca să zădărnicească adevărul prin influențarea unor părți, a unui martor

sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă.

Astfel, evaluând

starea de sănătate, vârsta, lipsa antecedentelor penale, poziția socială

anterioară cercetării penale - aceea de primar al unui important municipiu al

țării, perioadă care nu poate fi ștearsă sau ignorată, deoarece este

definitorie pentru profilul personal și social al persoanei care în prezent are

calitatea de inculpat, în contextul în care este probat că acesta s-a bucurat

de sprijinul și prețuirea urbei în fruntea căreia s-a aflat, precum și valorile

familiale pe care s-a sprijinit, fiind căsătorit și tată a doi copii minori,

având și o carieră universitară meritorie, Înalta Curte constată că liberarea

provizorie sub control judiciar a inculpatului A.S. nu este de natură să aducă

atingere scopului măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (8) și alin.

(1) C. proc. pen.

În acest sens, Înalta

Curte observă că, în cauza pendinte, nu sunt date concrete din care să rezulte

riscurile antrenate în caz de punere în libertate a inculpatului, doar

gravitatea faptelor, identică cu gradul de pericol social al infracțiunilor

investigate și care nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea

publică, acesta din urmă neputând fi stabilit în lipsa unor probe certe, care

nu se regăsesc la dosarul cauzei, nu poate constitui, în sine, singur temei

pentru menținerea în continuare a stării de arest a inculpatului.

Din această

perspectivă, este greșită opinia primei instanțe, care a apreciat durata

rezonabilă a arestării preventive referindu-se în mod abstract la gravitatea

faptelor presupuse a fi comise și la complexitatea dosarului.

Este contrară

jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului aprecierea că o

persoană acuzată într-o cauză de o anumită complexitate ar trebui menținută în

stare de arest până la pronunțarea unei hotărâri pe fond de către instanța de

judecată, fără posibilitatea liberării acesteia în cursul procedurii, deoarece,

numai la sfârșitul cercetării judecătorești, după administrarea tuturor

probelor, starea de fapt va putea fi lămurită sub toate aspectele.

Această apreciere

pune în discuție evaluarea și, respectiv, reținerea, în speță, a depășirii

termenului rezonabil al arestării preventive.

Raționamentul

instanței de fond contravine în mod flagrant și Deciziei nr. 17 din 17

octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, în considerarea

aceleiași jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat, de

asemenea, că acest temei nu poate să justifice în mod singular privarea de

liberate.

Astfel, în privința

măsurii arestării preventive trebuie avută în vedere durata rezonabilă a

arestării preventive astfel cum este aceasta reglementată de art. 5 § 3 din

Convenție, iar nu durata rezonabilă a procedurilor, care este o garanție

distinctă, care privește procesul în ansamblul său, reglementată în art. 6 § 1

din Convenție.

În acest sens, Curtea

Europeană a stabilit că art. 5 § 3 din Convenție nu poate fi tratat ca

autorizând detenția preventivă necondiționat, sub rezerva că nu durează mai

mult decât perioada minimă stabilită prin lege. Justificarea oricărei perioade

de detenție, indiferent cât de scurtă ar fi, trebuie să fie motivată în mod

convingător de către autorități, ceea ce, în speță, Curtea de Apel Târgu Mureș

nu a făcut.

Rezumând, Înalta

Curte apreciază că, deși infracțiunile pentru care este cercetat inculpatul

A.S., în măsura în care se va dovedi că există și că au fost săvârșite cu

vinovăție de acesta, prezintă o anumită gravitate, natura și gravitatea

faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe acesta de la

beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii, cu atât mai mult cu

cât, funcție de criteriile de apreciere a duratei rezonabile a arestării

preventive, astfel cum este aceasta reglementată de art. 5 § 3 din Convenție,

după o perioadă de 10 luni și jumătate, aceasta a devenit în sine excesivă.

În concluzie, Înalta

Curte constată nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege

pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar apreciază că,

raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana inculpatului, aceasta

este și întemeiată și oportună, scopul măsurii arestării preventive -

asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la

judecată sau executarea pedepsei putând fi realizat și prin lăsarea în

libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi și libertăți, prin

instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției

că, în caz de încălcare cu rea-credință a acestor obligații, va fi din nou

arestat.

Față de considerentele

expuse, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta

Curte va admite recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva Încheierii din

21 septembrie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze

cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011, va casa, în

parte, încheierea de ședință și, rejudecând pe fond:

În temeiul art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 160

8a

alin. (2) C. proc.

pen., va admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată

de inculpatul A.S., dispunând punerea, de îndată, în libertate provizorie a

inculpatului, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.

În temeiul 160

8a

alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 160

2

alin. (3) și alin.

(3) C. proc. pen., va stabili, pe timpul liberării provizorii a inculpatului,

următoarele obligații:

a) să nu depășească

limita teritorială a țării fără încuviințarea instanței de judecată;

b) să se prezinte la

instanța de judecată, ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la

organul de poliție în a cărei rază teritorială domiciliază, desemnat cu

supravegherea sa, conform programului de supraveghere întocmit de acesta sau

ori de câte ori este chemat;

d) să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea instanței de judecată;

e) să nu dețină, să

nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;

f) să nu se apropie

și să nu comunice, direct sau indirect, cu părțile și martorii din prezenta

cauză.

În temeiul art. 160

2

alin. (3

2

) C. proc. pen., va atrage atenția inculpatului că, în caz

de încălcare, cu rea-credință, a obligațiilor stabilite, se va lua măsura

arestării preventive.

Va menține celelalte

dispoziții ale încheierii.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare din recurs vor rămâne în

sarcina statului, onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de

25 RON, până la prezentarea apărătorul ales, urmând a se avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de inculpatul A.S. împotriva Încheierii din 21 septembrie 2012 a

Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie, pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011.

Casează, în parte,

încheierea de ședință și, rejudecând pe fond:

În temeiul art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 160

8a

alin. (2) C. proc.

pen., admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul A.S., dispunând punerea, de îndată, în libertate provizorie a

inculpatului, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.

În temeiul 160

8a

alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 160

2

alin. (3) și alin. (3

1

)

C. proc. pen., stabilește, pe timpul liberării provizorii a inculpatului,

următoarele obligații:

a) să nu depășească

limita teritorială a țării fără încuviințarea instanței de judecată;

b) să se prezinte la

instanța de judecată, ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la

organul de poliție în a cărei rază teritorială domiciliază, desemnat cu

supravegherea sa, conform programului de supraveghere întocmit de acesta sau

ori de câte ori este chemat;

d) să nu își schimbe

locuința, fără încuviințarea instanței de judecată;

e) să nu dețină, să

nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;

f) să nu se apropie

și să nu comunice, direct sau indirect, cu părțile și martorii din prezenta

cauză.

În temeiul art. 160

2

alin. (3

2

) C. proc. pen., atrage atenția inculpatului că, în caz de

încălcare, cu rea-credință, a obligațiilor stabilite, se va lua măsura

arestării preventive.

Menține celelalte

dispoziții ale încheierii.

Cheltuielile

judiciare din recurs rămân în sarcina statului.

Onorariul pentru

apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 25 RON, până la prezentarea

apărătorul ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 28 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ