ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2474/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 12 iulie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011, în conformitate cu prevederile art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului A.S. - și, pe cale de consecință, respinsă cererea de revocare a acestei măsuri formulată de inculpat, prin apărătorul său ales, ca nefondată. Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că inculpatul A.S. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de: luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (18 acte materiale); complicitate la spălare de bani în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale); complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale); trafic de influență în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

(21 acte materiale); instigare la spălare de bani în formă continuată prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale); instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale); primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Analizând conținutul prevederilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., prima instanță a constatat ca această prevedere legală continuă să fie incidență față de inculpat, deoarece acuzele care planează asupra acestuia, respectiv infracțiunile de trafic de influență, instigare la spălare de bani, luare de mită, complicitate la spălare de bani, primire de foloase necuvenite, sunt fapte penale ce sunt sancționate de legiuitorul român cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, fiecare faptă în parte. O parte din aceste infracțiuni sunt reținute a fi comise în formă continuată, iar lăsarea în libertate a inculpatului și la acest moment procesual constituie pericol concret, actual pentru ordinea publică, ca și condiție secundară a temeiurilor de drept imperativ prevăzute de legiuitorul român la analizarea menținerii acestei măsuri preventive.

Pericolul concret pentru ordinea publică rezultă din circumstanțele reale, descrise drept cadru al săvârșirii infracțiunilor, care îi sunt reținute în sarcină acestui inculpat. Interpretându-se coroborat probatoriul administrat, atât în faza urmăririi penale, cât și cel administrat în faza cercetării judecătorești, ce se derulează cu celeritate, reiese că, lăsarea în libertate a acestuia, prezintă pericol actual concret pentru ordinea publică și la acest moment. Inculpatul, chiar dacă nu a comis infracțiuni de violență, este acuzat de comiterea, într-un interval de timp substanțial, a unor infracțiuni, atât de pericol, cât și de rezultat, ce au avut, în materialitatea lor, un caracter repetativ, infracțiuni în săvârșirea cărora ar fi implicat-o și pe soția sa, ce exercită o profesie liberală la nivelului județului Cluj.

în dovedirea caracterului repetativ al conduitei ilicite a inculpatului instanța de fond a avut în vedere că pentru șase dintre infracțiunile presupus a fi comise de inculpat este reținută incidența prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen. De asemenea a mai reținut că inculpatul avea, la momentul la care se descrie că ar fi comis faptele imputate, calitatea de primar a municipiului Cluj - Napoca, funcție publică, ce implică autoritatea statului si care are Ia bază încrederea și respectul cetățenilor; cetățeni care, participând la procesul electiv, au apreciat că acesta este persoana îndreptățită să le reprezinte pe plan local și național, interesele, dar, acuzele ce planează asupra sa, demonstrează la acest moment procesual, că acesta ar fi „trădat ” încrederea ce i-a fost acordată de membrii comunității ce l-au votat și care este acum nesigură, în mod cert, față de opțiunile făcute de acesta.

Acest pericol concret, ce l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului A.S. pentru ordinea publică, rezultă și din faptul că, acesta era o notabilitate publică a municipiului Cluj Napoca, fiind cadru didactic universitar în cadrul Facultății de Medicină Veterinară din municipiul Cluj Napoca. Probatoriul ce urmează a fi administrat, atât în acuzare, cât și în apărare, procedurile de confruntare ce se preconizează a fi necesare a se realiza între inculpați, între inculpați și martori, justifică menținerea acestui inculpat în stare de arest preventiv si, pe cale de consecință, se impune respingerea cererii formulate de revocare a măsurii arestării preventive. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul A.S., solicitând, în principal, revocarea măsurii arestării preventive iar, în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 145 1 C. proc.

pen. pentru motivele care au fost prezentate pe larg în partea introductivă a acestei hotărâri. Înalta Curte pe baza lucrărilor dosarului va analiza recursul inculpatului numai sub aspectul dispoziției de menținere a măsurii arestării preventive, încheierea atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de revocare a măsurii arestării preventive, fiind avute în vedere dispozițiile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora încheierea prin care instanța de fond, în speță Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive, nu este supusă nici unei căi de atac.

Examinând recursul prin prisma dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) si art. 385 14 C. proc. pen., Înalta Curte, cu majoritate, constată că este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. Analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că inculpatul A.S.

a fost arestat preventiv, prin încheierea nr. 131 din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 1502/33/2011, pe o durată de 29 zile, cu începere de la 11 noiembrie 2011 și până la 9 decembrie 2011 inclusiv, măsură care a fost prelungită și menținută succesiv pe parcursul procesului penal.

În sarcina acestuia s-a reținut că în perioada 2009-2011, în exercitarea atribuțiilor de primar al municipiului Cluj-Napoca, ar fi condiționat încheierea diverselor contracte pentru lucrări sau servicii plătite din fonduri alocate de la bugetul local, precum și derularea acestor contracte, eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizațiilor de construire ori de comerț stradal - de primirea unor sume de bani iar pentru a disimula caracterul ilicit al primirii foloaselor necuvenite, ar fi angrenat în aceste activități și pe soția sa - învinuita A.M.U., avocat în Baroul Cluj, sumele de bani, pe care se presupune că le pretindea cu titlu de mită, fiind primite de inculpat prin intermediul cabinetului de avocatură al soției sale, sub falsa justificare a unor contracte de consultanță.

Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual cerințele art. 143 C. proc. pen. se mențin și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, în condițiile în care există indicii temeinice și suficiente, în accepțiunea dată acestei noțiuni de prevederea legală din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul A.S. a comis faptele pentru care a fost cercetat și trimis în judecată. Cât privește temeiul arestării prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se constată că inculpatul a săvârșit fapte penale pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea lui în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

La aprecierea pericolului pentru ordinea publică, trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului, ci și datele referitoare la fapte, nu de puține ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, aprecierea că justiția (cei care concură la înfăptuirea ei) nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității. Așa fiind, deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social - ca trăsătură esențială a infracțiunii - aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei.

Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele și din însuși pericolul social al infracțiunii de care este acuzat inculpatul, de reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte. Pe de altă parte, potrivit art. 5 pct. 1 lit. c) din CEDO, pentru ca o persoană să fie reținută sau arestată în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, este suficient să existe motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune. Pe cale de consecință, se constată că legea europeană este mai puțin restrictivă privitor la luarea măsurilor preventive privative de libertate, în comparație cu legea procesual penală română, care pretinde să existe probe sau indicii temeinice că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.

Într-o recentă Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea nr. 1 din 1 iulie 2008), pronunțată în cauza „Calmanovici împotriva României” și publicată în M. Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009, se arată: „Curtea observă că, chiar și în absența unei jurisprudențe naționale care să fie, în mod constant, coerentă în materie, instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței pericolului pentru ordinea publică, printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul moral al acestuia”.

Totodată, prin Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei s-a prevăzut că detenția provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârșit o infracțiune și că există motive serioase de a se crede că există cel puțin unul din următoarele pericole - pericol de fugă, pericol de obstrucționare a cursului justiției și pericol de a comite o nouă infracțiune gravă. Se mai arată în Recomandare că, dacă existența nici unuia dintre pericolele enunțate anterior nu a putut fi stabilită, detenția se poate justifica, în mod excepțional, în anumite cazuri, când se comite o infracțiune deosebit de gravă.

Raportând reglementările europene menționate mai sus la prezenta cauză, înalta Curte reține că este identificat cel puțin unul dintre pericolele care justifică menținerea arestării preventive a inculpatului, din punctul de vedere al dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (pericolul perturbării judecății), iar faptele penale de care este acuzat aceasta au un caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanțele concrete în care au fost comise. Datele care caracterizează persoana inculpatului, trebuie avute în vedere la aprecierea pericolului concret al acestuia pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât, calitatea sa socială și profesională îl situa într-o poziție din care, într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la săvârșirea de acte și fapte de corupție.

Prin urmare, funcția pe care inculpatul a deținut-o și exigențele cărora aceasta se impunea a se supune prin prisma poziției sale de primar a municipiului Cluj - Napoca, funcție publică, ce implică autoritatea statului, dar și de cadru didactic universitar în cadrul Facultății de Medicină Veterinară implicat în procesul educațional al multor persoane, rezonanța negativă creată în rândul comunității, justifică pe deplin menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului. Măsura este necesară la acest moment al judecății pentru buna desfășurare a procesului penal, acesta fiind unul dintre scopurile măsurilor preventive enumerate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și, totodată, este justificată de considerente ce țin de existența unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpatul să împiedice administrarea justiției.

În același timp, așa cum s-a statuat constant și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă măsura arestării preventive are un caracter excepțional, prezervarea ordinii publice este apreciată ca un element pertinent și suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura în mod real ordinea publică (cazul Letellier contra Franței). În speță se constată că deși nu pot fi ignorate elementele de circumstanțiere, relevante pentru inculpat, se impune însă a se acorda o pondere semnificativă naturii activității infracționale a acestuia, condițiilor concrete în care a acționat, astfel cum au fost expuse în actul de sesizare a instanței.

Pe de altă parte, motivele avute în vedere la momentul arestării inculpatului constituie, inclusiv în opinia curții europene, un risc pertinent de natură a justifica menținerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza Ringeisen vs. Austria), aceasta impunându-se în cauze de o anumită complexitate, pentru a nu se perturba desfășurarea procesului (cauza Matznetter vs. Austria). Așadar, lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, existând și posibilitatea apariției unui ecou negativ în societate cu privire la capacitatea de reacție a autorităților în asemenea situații și, în plus, un risc de influențare negativă a modului de derulare a procesului penal.

În ceea ce privește posibilitatea instanțelor de a analiza posibilitatea luării unei măsuri preventive alternative, în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi tara, Înalta Curte apreciază că măsurile preventive pot fi înlocuite sau revocate în condițiile art. 139 C. proc. pen.; înlocuirea măsurilor preventive, presupune, potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen., schimbarea temeiurilor care au determinat dispunerea acesteia. Se reține că dispozițiile legale invocate nu au aplicabilitate în cauza supusă analizei, nefiind îndeplinite condițiile legale care să justifice aplicarea dispozițiilor art. 139 C. proc. pen., prima instanță apreciind în mod just că în cauză temeiurile care au justificat arestarea preventivă a inculpatului se mențin și impun în continuare privarea de libertate.

Restrângerea dreptului la libertate apare ca proporțională cu scopul urmărit, cel al ocrotirii ordinii publice și de drept, măsura fiind necesară într-o societate democratică pentru salvgardarea interesului public și a încrederii societății în instituțiile statului de drept și în efectele exercitării funcțiilor acestora. În concluzie, întrucât nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar privarea de libertate este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, soluția primei instanțe a fost adoptată cu respectarea dispozițiilor legale evocate. Față de considerentele ce preced, constatând nefondate criticile invocate, Înalta Curte, cu majoritate, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.F. și, obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva încheierii din 12 iulie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 25 iulie 2012.

OPINIE SEPARATĂ

În sensul admiterii recursului declarat de inculpatul A.S. împotriva încheierii din 12 iulie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011, casării în parte a încheierii și înlocuirii măsurii preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 145 1 C. proc. pen., cu instituirea măsurilor prevăzute de art. 145 1 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (1) 1 C. proc. pen. În acest sens, se are în vedere împrejurare că, deși din datele existente în cauză sunt suficiente indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul A.S.

a săvârșit faptele prevăzute de legea penală, în prezent, la acest moment procesual, după ascultarea de către instanță a inculpatului, la care se mai adaugă și împrejurarea că de la data luării măsurii arestării preventive a inculpatului a trecut o perioadă de 8 luni, se apreciază că temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au schimbat. Se constată că, deși inițial natura faptelor imputate inculpatului au justificat concluzia existenței unei stări de pericol pentru ordinea publică, în prezent, după 8 luni de la luarea acestei măsuri, împrejurările respective nu mai pot constitui fundamentul legal al privării de libertate, în condițiile în care nu există nici date că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă.

În plus, nu se identifică date sau fapte concrete și pertinente care să conducă în mod rezonabil la concluzia unui pericol real și actual pentru ordinea publică, neexistând nici o dovadă că aceasta ar fi efectiv amenințată prin lăsarea în libertate a inculpatului. Art. 5 paragraful 3 din Convenție impune instanțelor naționale, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o măsură de arestare preventivă să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională (cauza Mihuță împotriva României). Or, se observă că instanța de fond nu a motivat suficient respingerea cererii de punere în libertate a inculpatului și nu a luat în considerare posibilitatea unor măsuri alternative, astfel cum impun art. 5 paragraful 3 din Convenție dar și prevederile art. 136 alin. (8) C. proc.

pen., reiterând aceleași argumente pentru menținerea arestării preventive a inculpatului A.S.: pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, prin raportare la modalitatea concretă de săvârșire a faptelor și la circumstanțele personale ale inculpatului. Și în acest context trebuie reamintită jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că detenția preventivă nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile, independente de faptul că ea se va imputa sau nu din pedeapsă (Wemhoff contra Germaniei) cât și faptul că doar gravitatea acuzațiilor îndreptate contra unei persoane nu poate justifica detenția acesteia (în acest sens, Hotărârea din 9 ianuarie 2003 în cauza Shishkov contra Bulgariei și Hotărârea din 30 noiembrie 2004 în cauza Klyakhin contra Federația Rusă).

Se constată că în prezent, pericolul concret pentru ordinea publică nu mai este actual, nefiind de natură a genera un impact negativ asupra relațiilor sociale. În concluzie, se apreciază că măsura preventivă a inculpatului A.S. nu se mai justifică, în cadrul măsurii preventive prev. de art. 145 1 C. proc. pen. fiind prevăzute suficiente obligații de natură să garanteze buna desfășurare a procesului penal precum și sancțiunea neîndeplinirii acestor obligații, care este aceea a luării din nou a măsurii arestării preventive.