ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2474/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2474/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin încheierea din 12 iulie 2012 a

Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011, în conformitate cu prevederile art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. a fost menținută

starea de arest preventiv a inculpatului A.S. - și, pe cale de consecință,

respinsă cererea de revocare a acestei măsuri formulată de inculpat, prin

apărătorul său ales, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, instanța de

fond a reținut că inculpatul A.S. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea

infracțiunilor de: luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 254 alin.

(1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. (18 acte materiale); complicitate la spălare de bani în formă

continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale); complicitate la fals în înscrisuri

sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen.

raportat la art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale); trafic de influență

în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea

nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (21 acte materiale);

instigare la spălare de bani în formă continuată prevăzută de art. 25 C. pen.

raportat la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17

lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte

materiale); instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă

continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. raportat

la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

(23 acte materiale); primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 C.

pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Analizând

conținutul prevederilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prima

instanță a constatat ca această prevedere legală continuă să fie incidență față

de inculpat, deoarece acuzele care planează asupra acestuia, respectiv

infracțiunile de trafic de influență, instigare la spălare de bani, luare de

mită, complicitate la spălare de bani, primire de foloase necuvenite, sunt

fapte penale ce sunt sancționate de legiuitorul român cu pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani, fiecare faptă în parte. O parte din aceste infracțiuni sunt

reținute a fi comise în formă continuată, iar lăsarea în libertate a

inculpatului și la acest moment procesual constituie pericol concret, actual

pentru ordinea publică, ca și condiție secundară a temeiurilor de drept

imperativ prevăzute de legiuitorul român la analizarea menținerii acestei

măsuri preventive. Pericolul concret pentru ordinea publică rezultă din

circumstanțele reale, descrise drept cadru al săvârșirii infracțiunilor, care

îi sunt reținute în sarcină acestui inculpat.

Interpretându-se

coroborat probatoriul administrat, atât în faza urmăririi penale, cât și cel

administrat în faza cercetării judecătorești, ce se derulează cu celeritate,

reiese că, lăsarea în libertate a acestuia, prezintă pericol actual concret

pentru ordinea publică și la acest moment. Inculpatul, chiar dacă nu a comis

infracțiuni de violență, este acuzat de comiterea, într-un interval de timp

substanțial, a unor infracțiuni, atât de pericol, cât și de rezultat, ce au

avut, în materialitatea lor, un caracter repetativ, infracțiuni în săvârșirea cărora

ar fi implicat-o și pe soția sa, ce exercită o profesie liberală la nivelului

județului Cluj. în dovedirea caracterului repetativ al conduitei ilicite a

inculpatului instanța de fond a avut în vedere că pentru șase dintre

infracțiunile presupus a fi comise de inculpat este reținută incidența

prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen.

De asemenea a mai reținut că

inculpatul avea, la momentul la care se descrie că ar fi comis faptele

imputate, calitatea de primar a municipiului Cluj - Napoca, funcție publică, ce

implică autoritatea statului si care are Ia bază încrederea și respectul

cetățenilor; cetățeni care, participând la procesul electiv, au apreciat că

acesta este persoana îndreptățită să le reprezinte pe plan local și național,

interesele, dar, acuzele ce planează asupra sa, demonstrează la acest moment

procesual, că acesta ar fi „trădat

”

încrederea ce i-a fost acordată de membrii comunității ce l-au votat și care

este acum nesigură, în mod cert, față de opțiunile făcute de acesta. Acest

pericol concret, ce l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului A.S.

pentru ordinea publică, rezultă și din faptul că, acesta era o notabilitate

publică a municipiului Cluj Napoca, fiind cadru didactic universitar în cadrul

Facultății de Medicină Veterinară din municipiul Cluj Napoca.

Probatoriul

ce urmează a fi administrat, atât în acuzare, cât și în apărare, procedurile de

confruntare ce se preconizează a fi necesare a se realiza între inculpați,

între inculpați și martori, justifică menținerea acestui inculpat în stare de

arest preventiv si, pe cale de consecință, se impune respingerea cererii

formulate de revocare a măsurii arestării preventive.

Împotriva

acestei încheieri a declarat recurs inculpatul A.S., solicitând, în principal,

revocarea măsurii arestării preventive iar, în subsidiar, înlocuirea măsurii

arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara

prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen. pentru motivele care au fost

prezentate pe larg în partea introductivă a acestei hotărâri.

Înalta Curte

pe baza lucrărilor dosarului va analiza recursul inculpatului numai sub

aspectul dispoziției de menținere a măsurii arestării preventive, încheierea

atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce privește dispoziția de

respingere a cererii de revocare a măsurii arestării preventive, fiind avute în

vedere dispozițiile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora încheierea

prin care instanța de fond, în speță Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și

pentru cauze penale cu minori și de familie, a respins cererea de revocare a

măsurii arestării preventive, nu este supusă nici unei căi de atac.

Examinând

recursul prin prisma dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) si art. 385

14

C. proc. pen., Înalta Curte, cu majoritate, constată că este nefondat pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 160

b

alin.

(1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin.

(3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Analizând

actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că inculpatul A.S. a fost

arestat preventiv, prin încheierea nr. 131 din 10 noiembrie 2011 a Curții de

Apel Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 1502/33/2011, pe o durată de 29 zile, cu

începere de la 11 noiembrie 2011 și până la 9 decembrie 2011 inclusiv, măsură

care a fost prelungită și menținută succesiv pe parcursul procesului penal.

În sarcina

acestuia s-a reținut că în perioada 2009-2011, în exercitarea atribuțiilor de

primar al municipiului Cluj-Napoca, ar fi condiționat încheierea diverselor

contracte pentru lucrări sau servicii plătite din fonduri alocate de la bugetul

local, precum și derularea acestor contracte, eliberarea certificatelor de

urbanism, a autorizațiilor de construire ori de comerț stradal - de primirea

unor sume de bani iar pentru a disimula caracterul ilicit al primirii

foloaselor necuvenite, ar fi angrenat în aceste activități și pe soția sa - învinuita

A.M.U., avocat în Baroul Cluj, sumele de bani, pe care se presupune că le

pretindea cu titlu de mită, fiind primite de inculpat prin intermediul

cabinetului de avocatură al soției sale, sub falsa justificare a unor contracte

de consultanță.

Înalta Curte

apreciază că, la acest moment procesual cerințele art. 143 C. proc. pen. se

mențin și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, în

condițiile în care există indicii temeinice și suficiente, în accepțiunea dată

acestei noțiuni de prevederea legală din care rezultă suspiciunea rezonabilă că

inculpatul A.S. a comis faptele pentru care a fost cercetat și trimis în

judecată.

Cât privește

temeiul arestării prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se

constată că inculpatul a săvârșit fapte penale pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea lui în

libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

La aprecierea pericolului pentru

ordinea publică, trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana

inculpatului, ci și datele referitoare la fapte, nu de puține ori acestea din

urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate,

aprecierea că justiția (cei care concură la înfăptuirea ei) nu acționează

îndeajuns împotriva infracționalității. Așa fiind, deși pericolul pentru

ordinea publică nu se confundă cu pericolul social - ca trăsătură esențială a

infracțiunii - aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru

ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest

aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele și din însuși

pericolul social al infracțiunii de care este acuzat inculpatul, de reacția

publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii

chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții

corespunzătoare față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte.

Pe de altă

parte, potrivit art. 5 pct. 1 lit. c) din CEDO, pentru ca o persoană să fie

reținută sau arestată în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare

competente, este suficient să existe motive verosimile de a bănui că a săvârșit

o infracțiune.

Pe cale

de consecință, se constată că legea europeană este mai puțin restrictivă

privitor la luarea măsurilor preventive privative de libertate, în comparație

cu legea procesual penală română, care pretinde să existe probe sau indicii

temeinice că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.

Într-o

recentă Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea nr. 1 din 1

iulie 2008), pronunțată în cauza „Calmanovici împotriva României” și publicată

în M. Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009, se arată: „Curtea observă că, chiar și

în absența unei jurisprudențe naționale care să fie, în mod constant, coerentă

în materie, instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și

elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței pericolului pentru

ordinea publică, printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor

comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea

în libertate a acuzatului, precum și profilul moral al acestuia”.

Totodată,

prin Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului

Europei s-a prevăzut că detenția provizorie nu poate fi ordonată decât dacă

persoana în cauză este bănuită că a săvârșit o infracțiune și că există motive

serioase de a se crede că există cel puțin unul din următoarele pericole -

pericol de fugă, pericol de obstrucționare a cursului justiției și pericol de a

comite o nouă infracțiune gravă. Se mai arată în Recomandare că, dacă existența

nici unuia dintre pericolele enunțate anterior nu a putut fi stabilită,

detenția se poate justifica, în mod excepțional, în anumite cazuri, când se

comite o infracțiune deosebit de gravă.

Raportând

reglementările europene menționate mai sus la prezenta cauză, înalta Curte

reține că este identificat cel puțin unul dintre pericolele care justifică

menținerea arestării preventive a inculpatului, din punctul de vedere al

dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (pericolul

perturbării judecății), iar faptele penale de care este acuzat aceasta au un

caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanțele concrete în care au

fost comise.

Datele care

caracterizează persoana inculpatului, trebuie avute în vedere la aprecierea

pericolului concret al acestuia pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu

cât, calitatea sa socială și profesională îl situa într-o poziție din care,

într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la săvârșirea

de acte și fapte de corupție.

Prin urmare, funcția pe care

inculpatul a deținut-o și exigențele cărora aceasta se impunea a se supune prin

prisma poziției sale de primar a municipiului Cluj - Napoca, funcție publică,

ce implică autoritatea statului, dar și de cadru didactic universitar în cadrul

Facultății de Medicină Veterinară implicat în procesul educațional al multor

persoane, rezonanța negativă creată în rândul comunității, justifică pe deplin menținerea

măsurii arestării preventive a inculpatului.

Măsura

este necesară la acest moment al judecății pentru buna desfășurare a procesului

penal, acesta fiind unul dintre scopurile măsurilor preventive enumerate în art.

136 alin. (1) C. proc. pen. și, totodată, este justificată de considerente ce

țin de existența unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că

există riscul ca inculpatul să împiedice administrarea justiției.

În același

timp, așa cum s-a statuat constant și în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, chiar dacă măsura arestării preventive are un caracter

excepțional, prezervarea ordinii publice este apreciată ca un element pertinent

și suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe

fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura în mod

real ordinea publică (cazul Letellier contra Franței).

În speță

se constată că deși nu pot fi ignorate elementele de circumstanțiere, relevante

pentru inculpat, se impune însă a se acorda o pondere semnificativă naturii

activității infracționale a acestuia, condițiilor concrete în care a acționat,

astfel cum au fost expuse în actul de sesizare a instanței.

Pe de

altă parte, motivele avute în vedere la momentul arestării inculpatului

constituie, inclusiv în opinia curții europene, un risc pertinent de natură a

justifica menținerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza Ringeisen

vs. Austria), aceasta impunându-se în cauze de o anumită complexitate, pentru a

nu se perturba desfășurarea procesului (cauza Matznetter vs. Austria).

Așadar,

lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea

publică, existând și posibilitatea apariției unui ecou negativ în societate cu

privire la capacitatea de reacție a autorităților în asemenea situații și, în

plus, un risc de influențare negativă a modului de derulare a procesului penal.

În ceea

ce privește posibilitatea instanțelor de a analiza posibilitatea luării unei

măsuri preventive alternative, în sensul înlocuirii măsurii arestării

preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi tara, Înalta Curte

apreciază că măsurile preventive pot fi înlocuite sau revocate în condițiile art.

139 C. proc. pen.; înlocuirea măsurilor preventive, presupune, potrivit art. 139

alin. (1) C. proc. pen., schimbarea temeiurilor care au determinat dispunerea

acesteia.

Se reține că dispozițiile legale

invocate nu au aplicabilitate în cauza supusă analizei, nefiind îndeplinite

condițiile legale care să justifice aplicarea dispozițiilor art. 139 C. proc.

pen., prima instanță apreciind în mod just că în cauză temeiurile care au

justificat arestarea preventivă a inculpatului se mențin și impun în continuare

privarea de libertate.

Restrângerea dreptului la libertate

apare ca proporțională cu scopul urmărit, cel al ocrotirii ordinii publice și

de drept, măsura fiind necesară într-o societate democratică pentru salvgardarea

interesului public și a încrederii societății în instituțiile statului de drept

și în efectele exercitării funcțiilor acestora.

În concluzie,

întrucât nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, iar privarea de libertate este necesară pentru buna

desfășurare a procesului penal, soluția primei instanțe a fost adoptată cu

respectarea dispozițiilor legale evocate.

Față de

considerentele ce preced, constatând nefondate criticile invocate, Înalta Curte,

cu majoritate, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.F. și,

obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva încheierii din 12

iulie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 25 iulie 2012.

OPINIE SEPARATĂ

În sensul

admiterii recursului declarat de inculpatul A.S. împotriva încheierii din 12

iulie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011, casării în parte

a încheierii și înlocuirii măsurii preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi țara prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen., cu instituirea

măsurilor prevăzute de art. 145

1

alin. (2) cu referire la art. 145 alin.

(1)

1

C. proc. pen.

În acest

sens, se are în vedere împrejurare că, deși din datele existente în cauză sunt

suficiente indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că

inculpatul A.S. a săvârșit faptele prevăzute de legea penală, în prezent, la

acest moment procesual, după ascultarea de către instanță a inculpatului, la

care se mai adaugă și împrejurarea că de la data luării măsurii arestării preventive

a inculpatului a trecut o perioadă de 8 luni, se apreciază că temeiurile care

au determinat arestarea preventivă s-au schimbat.

Se constată că, deși inițial natura

faptelor imputate inculpatului au justificat concluzia existenței unei stări de

pericol pentru ordinea publică, în prezent, după 8 luni de la luarea acestei

măsuri, împrejurările respective nu mai pot constitui fundamentul legal al

privării de libertate, în condițiile în care nu există nici date că inculpatul

ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a

unui martor ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor

materiale de probă.

În plus,

nu se identifică date sau fapte concrete și pertinente care să conducă în mod

rezonabil la concluzia unui pericol real și actual pentru ordinea publică,

neexistând nici o dovadă că aceasta ar fi efectiv amenințată prin lăsarea în

libertate a inculpatului.

Art. 5

paragraful 3 din Convenție impune instanțelor naționale, atunci când sunt

confruntate cu necesitatea de a prelungi o măsură de arestare preventivă să ia

în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională (cauza

Mihuță împotriva României).

Or, se

observă că instanța de fond nu a motivat suficient respingerea cererii de

punere în libertate a inculpatului și nu a luat în considerare posibilitatea

unor măsuri alternative, astfel cum impun art. 5 paragraful 3 din Convenție dar

și prevederile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., reiterând aceleași argumente

pentru menținerea arestării preventive a inculpatului A.S.: pedeapsa prevăzută

de lege este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate

prezintă pericol pentru ordinea publică, prin raportare la modalitatea concretă

de săvârșire a faptelor și la circumstanțele personale ale inculpatului.

Și în acest context trebuie reamintită

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că detenția

preventivă nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile,

independente de faptul că ea se va imputa sau nu din pedeapsă (Wemhoff contra

Germaniei) cât și faptul că doar gravitatea acuzațiilor îndreptate contra unei

persoane nu poate justifica detenția acesteia (în acest sens, Hotărârea din 9

ianuarie 2003 în cauza Shishkov contra Bulgariei și Hotărârea din 30 noiembrie

2004 în cauza Klyakhin contra Federația Rusă).

Se

constată că în prezent, pericolul concret pentru ordinea publică nu mai este

actual, nefiind de natură a genera un impact negativ asupra relațiilor sociale.

În

concluzie, se apreciază că măsura preventivă a inculpatului A.S. nu se mai

justifică, în cadrul măsurii preventive prev. de art. 145

1

C. proc. pen. fiind prevăzute suficiente obligații de natură să garanteze buna

desfășurare a procesului penal precum și sancțiunea neîndeplinirii acestor

obligații, care este aceea a luării din nou a măsurii arestării preventive.