ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1767/2012

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din ședința publică din 04 mai 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011/a5, potrivit art. 160 8a alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.S. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni: - luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen.

rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (18 acte materiale); - complicitate la spălare de bani în formă continuată prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale); - complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în formă continuată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale); - trafic de influență în formă continuată prev. de art. 257 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

(21 acte materiale); - instigare la spălare de bani în formă continuată prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale); - instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în formă continuată cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale); - primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen.; - totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Așadar, prima condiție de admisibilitate prevăzută de textul procedural la primul alin., a fost îndeplinită, întrucât maximul special al infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată nu depășea 18 ani.

Conform art. 160 2 alin. (2), liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Și cea de-a doua condiție de admisibilitate prevăzută de textul procedural a fost îndeplinită, deoarece nu a rezultat din nicio probă că odată pus în liberate ar comite alte fapte sau că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, în cauză în modalitatea expusă în textul procedural menționat mai sus.

În concluzie, Curtea a putut aprecia că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de C. proc. pen. privind admiterea în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar. Cu privire la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar s-a arătat că, deși liberarea provizorie sub control judiciar nu figurează în mod expres printre măsurile preventive enumerate în art. 136 C. proc. pen., potrivit alin. (2) al aceluiași art., scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

De aceea, deși liberarea provizorie sub control judiciar nu reprezintă o măsură autonomă, în raport cu celelalte măsuri preventive, întrucât depinde de existența arestării preventive, sub aspectul naturii juridice, reprezintă însă o măsură procesuală, cu caracter preventiv, destinată a înlocui măsura arestării preventive, atunci când peste temeiurile inițiale s-au suprapus temeiuri care justifică instituirea controlului judiciar. Plecând de la această premisă, precum și de la interpretarea coroborată a dispozițiilor legale ce reglementează instituția liberării provizorii sub control judiciar, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a reținut ca și condiție esențială și prealabilă, preexistența măsurii arestării preventive legal luată (sau după caz prelungită ori menținută) față de învinuit sau inculpat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011, privind recursul în interesul legii, care este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești, conform art. 414 5 alin. (4) C. proc. pen., a statuat că pentru a putea hotărî asupra unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar, judecătorul trebuie să constate îndeplinirea cerințelor de admisibilitate prevăzute la art. 160 6 C. proc. pen., a condiției pozitive prevăzută de art. 160 2 alin. (1) C. proc.

pen., precum și a subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive, să verifice în cadrul examenului de temeinicie a cererii și în funcție de împrejurările concrete ale cauzei în discuție dacă există sau nu date din care să rezulte necesitatea de a-i împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni, ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, respectiv în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în liberate provizorie sub control judiciar a învinuitului ori inculpatului.

Conform acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, numai după verificarea condițiilor de admisibilitate prevăzute de textele procedurale și după verificarea prealabilă a subzistenței temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă (temeiuri ce au determinat și prelungirea, iar mai apoi menținerea ei) se poate proceda la examinarea pe fond, adică a temeiniciei prezentei cereri. În cadrul examenului de temeinicie, în conformitate cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii, instanța are obligația de a stabili prin prisma ansamblului probelor aflate la dosarul cauzei și prin prisma persoanei, dacă, în concret, dispunerea liberării provizorii ar putea produce un risc de împiedicare a bunei desfășurări a procesului penal.

La baza unui asemenea risc nu poate să stea o afirmație abstractă și cu caracter general. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că „gravitatea unei acuzații nu este prin sine un motiv pertinent și suficient pentru a justifica privarea de libertate, decât dacă se bazează pe date concrete, de natură să demonstreze că eliberarea persoanei deținute preventiv ar crea un pericol real pentru ordinea publică, iar după trecerea unei perioade de timp de la data luării măsurii respective detenția provizorie nu mai poate fi menținută, exclusiv, în considerarea naturii infracțiunilor și a impactului lor asupra ordinii publice.” În această privință devenea relevant stadiul procesual al dosarului, care se află în fața instanței de fond, înainte de al doilea termen după strămutarea de la Curtea de Apel Cluj, la Curtea de Apel Târgu Mureș.

Atât dânsul, cât și coinculpatul S.C. au fost ascultați de judecătorul Curții de Apel Cluj, a fost declanșată cercetarea judecătorească și s-a dispus citarea primilor patru martori menționați în rechizitoriu. În faza actelor premergătoare au fost efectuate interceptări și înregistrări ale convorbirilor telefonice, precum și în mediul ambiental, înregistrări ce se regăsesc pe suporți optici în conformitate cu dispozițiile art. 91 3 alin. (2) C. proc. pen. În aceste condiții, lăsarea sa în liberate provizorie nu poate să creeze pericolul zădărnicirii aflării adevărului prin alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă.

Devenea, de asemenea, imposibilă zădărnicirea aflării adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, atât timp cât, cu ocazia declarațiilor pe care le-a dat în fața organelor de urmărire penală și în fața instanței, și-a manifestat interesul pentru aflarea adevărului în prezenta cauză și a subliniat faptul că niciuna dintre declarațiile martorilor, ascultați în prezenta cauză, nu era incriminatoare. În ceea ce privea posibilitatea ca odată lăsat în liberate să comită alte infracțiuni, s-a arătat că nu există niciun fel de date din care să rezulte această posibilitate. În aprecierea existenței acestei posibilități, judecătorul trebuie să indice date și informații certe și concludente din care să rezulte iminența săvârșirii unor noi infracțiuni.

Devenea, de asemenea, relevantă, situația sa personală, caracterizată prin lipsa antecedenței penale. În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1138 din 23 martie 2010, decizie prin care a fost admis recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de liberare provizorii sub control judiciar, precum și prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a aceleiași Curți, unde s-a arătat că trebuie să existe date din care să rezulte că inculpatul ar intenționa să fugă, sau să se sustragă de la urmărirea penală, de Ia judecată ori de Ia executarea pedepsei sau că ar exista date că încearcă să zădărnicească aflarea adevărului în mod direct sau indirect prin influențarea unei părți, a unui martor sau prin distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă.

În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Mihuță c. României, din 14 septembrie 2009, Curtea europeană a sancționat faptul că instanțele interne au prelungit și menținut, în mod repetat, detenția reclamantului, printr-o motivare succintă și abstractă, fără a analiza argumentele aduse de acesta. Ori, Curtea a arătat că: „Desigur, necesitatea de a păstra ordinea publică și de a asigura o bună desfășurare a anchetei a fost deja recunoscută de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privări de libertate (Letellier c. Franței, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, pag. 19, parag. 39, și, mutatis mutandis, Garycki c. Poloniei, nr. 14.348/02, parag.

48, 06 februarie 2007). Cu toate acestea, în speță, judecătoria nu a oferit nicio explicație pentru a justifica cum ar fi putut punerea în libertate a reclamantului să aibă un impact negativ asupra societății sau cum ar fi împiedicat ancheta” (parag. 29). Într-o cauză foarte recentă, Riccardi c. României, din 03 aprilie 2012, Curtea a observat că, deși reclamantul a solicitat, în mod expres și repetat, instanțelor naționale să ia în considerare și alte măsuri alternative, instanțele au refuzat dispunerea acestora, fără a explica de ce, prin utilizarea lor, nu s-ar fi putut asigura buna desfășurare a procesului penal (parag.

78). Mai mult, întrucât nu există criterii legale care să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, instanța trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât și datele care circumstanțiază persoana inculpatului (decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa constantă, arătând că în examinarea posibilității luării unor măsuri alternative, care să conducă la eliberarea persoanei, dar și să asigure prezentarea sa la proces, instanțele trebuie să ia în considerare nu doar factorii care ar conduce la menținerea stării de detenție, ci și factorii care ar impune eliberarea: faptul că persoana arestată are o locuință permanentă, o familie stabilă și legături sociale puternice, lipsa cazierului, starea de sănătate, etc (a se vedea, D. Bogdan, „Arestarea preventivă și detenția în jurisprudența C.E.D.O.”, Ediția a II-a, București, 2011, pag.

180; în același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Vafiadis c. Greciei, din 02 iulie 2009; cauza Moiseyev c. Rusiei, din 09 octombrie 2008; Nerattini c. Greciei, din 18 decembrie 2008; Khudobin c. Rusiei, din 26 octombrie 2006). În cauza Tarău c. României, Curtea a arătat că: „instanțele interne au refuzat să analizeze argumentele prezentate de partea interesată, cu privire la profilul său personal și la situația sa familială, că, de cele mai multe ori, ele nu i-au analizat situația în mod individual și că în niciun moment ele nu au analizat posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deși art. 5 parag. 3 prevede ca autoritățile să ia în considerare astfel de măsuri în cazul în care situația se pretează la acestea, iar acuzatul prezintă garanții referitoare la prezentarea sa la proces (mutatis mutandis, Becciev c. Moldovei, din 04 octombrie 2005, parag.

62, și Calmanovici c. României, din 01 octombrie 2008, parag. 98 și 100) „(parag. 51). În alte cauze, Curtea a arătat că dispunerea unei alte măsuri alternative arestului preventiv este cu atât mai necesară în situația în care există argumente importante ce militează în favoarea eliberării reclamantului, și anume vârsta și starea precară de sănătate (Scundeanu c. României, 15 martie 2010; Nerattini c. Greciei, 18 decembrie 2008). În cauza Scundeanu, Curtea a mai observat că „instanțele interne nu au examinat în mod individual situația reclamantului, profilul său personal și situația sa familială și nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deși art. 5 parag.

3 conține cerința ca autoritățile să țină seama de asemenea măsuri în măsura în care se pot aplica situației în cauză, iar acuzatul oferă garanții privind prezentarea la audiere” (parag. 87). Într-o altă cauză, Curtea a sancționat faptul că instanțele nu au avut în vedere circumstanțe, precum: lipsa cazierului judiciar, faptul că nu exista pericolul de sustragere, dat fiind că reclamantul avea o locuință stabilă, avea studii universitare, recomandări pozitive de Ia locul de muncă și avea o sănătate fragilă (Dolgova c. Rusia, 02 martie 2006). Raportat Ia toate aceste elemente era relevant faptul că nu are antecedente penale, este căsătorit, are doi copii minori, are puternice relații sociale și are o carieră universitară, fiind profesor universitar.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia mai sus invocată a statuat că „judecătorul trebuie să aprecieze, în funcție de datele concrete din dosar, dacă temeiurile inițiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrate prin probe, impactul social al faptei reținute în sarcina inculpatului, vârsta, antecedentele penale și sănătatea acestuia.” Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1138 din 23 martie 2010, decizie prin care a fost admis recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de liberare provizorii sub control judiciar, a subliniat faptul că „gradul de pericol social al faptei nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urmă fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe”.

Analiza pericolului concret pentru ordinea publică presupune o evaluare riguroasă și imparțială, situată dincolo de impactul mediatic al cauzei, judecătorul trebuind să aprecieze dacă lăsarea sa în liberate creează o stare de primejdie pentru raporturile sociale și normala lor desfășurare.

Instanța nu trebuie să se mărginească numai la a face, în mod abstract, referire la gravitatea faptelor și tulburarea ordinii publice, fără să motiveze caracterul cert și actual al atingerii ordinii publice și fără să precizeze cum anume, eliberarea reclamantului, ar avea un asemenea efect (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Prencipe c. Monaco din 16 iulie 2009). Relevantă devenea și hotărârea Calmanovici c. României, din 01 octombrie 2008, unde Curtea a apreciat că scurta trimitere la gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzații le-au comis și la calitatea, acestora din urmă, nu ar putea completa lipsa de motivare, fiind de natură să pună mai multe întrebări decât să ofere răspunsuri în privința rolului acestor elemente, în existența invocată a unui pericol pentru ordinea publică în cazul respectiv (în același sens a se vedea cauza Tiron c. României din 07 aprilie 2009; Jiga c. României din 16 martie 2010, Tarău c. României din 24 februarie 2009). Într-o altă cauză, instanța europeană a subliniat că instanțele interne nu au justificat, în mod concret, pe baza unor fapte relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi fost efectiv amenințată, în cazul în care reclamantul ar fi fost lăsat liber.

În plus, riscul unui impact negativ asupra opiniei publice descrește pe măsură ce trece șocul inițial provocat de infracțiune (Degerații c. României, 06 iulie 2010, parag. 47). Cu referire la pericolul concret pentru ordinea publică, Curtea europeană a statuat că scurta referire a instanțelor interne la gravitatea infracțiunilor, la circumstanțele în care acestea au fost comise, precum și la severitatea unei potențiale sentințe, nu pot înlocui neindicarea motivelor concrete ce ar putea justifica continuarea detenției preventive (Riccardi c. României, din 03 aprilie 2012, parag. 76). Mai mult, riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciat în mod abstract de către autorități, acestea trebuind să se bazeze pe probe, iar nu pe prezumții și presupuneri (Scundeanu c. României, 16 februarie 2010, parag.

84; Bouchet c. Franței, 20 martie 2001, parag. 40; Johannes Joseph Mărie Elise Hendriks c. Olandei și Antonio Kialauda Kanzi c. Olandei, 05 iulie 2007). Chiar dacă la momentul luării măsurii arestării preventive, instanța, care a dispus această măsură, a apreciat că este justificată reținerea temeiului prevăzut de art. 148, lit. f), instanța de fond trebuie să ia în considerare faptul că, o dată cu trecerea timpului, intervine o atenuare a temeiului mai sus arătat. Un astfel de pericol scade, în mod necesar, în timp și, prin urmare, autoritățile judiciare trebuie să prezinte motive și mai specifice care să justifice persistența motivelor detenției (LA. c. Franței, 23 septembrie 1998, parag.

104-105, Garringuec c. Franței, 10 iulie 2008). În consecință, continuarea detenției nu se justifică, într-o anumită speță, decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale (Smirnova c. Rusiei, din 24 iulie 2003, parag. 61). Persistența motivelor plauzibile de a bănui că persoana privată de libertate ar fi comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității detenției, dar după o anumită perioadă, care nu poate fi determinată în abstract, ea nu mai este suficientă.

În consecință, instanțele de judecată au obligația de a analiza situația personală a reclamantului, cât mai în detaliu și să indice motive specifice pentru menținerea detenției (Khudoyorov c. Rusiei, din 08 noiembrie 2005). De aceea, și raportat la acest temei, instanțele trebuie să analizeze toate circumstanțele de natură a îndepărta existența interesului general de menținere a detenției și să le menționeze în deciziile referitoare la cererile de eliberare formulate de persoana privată de libertate (Vrencev c. Bulgariei, 23 septembrie 2008; Jaworski c. Poloniei, 28 martie 2006; Kalay c. Turciei, 22 septembrie 2005). Într-o altă cauză, Curtea a constatat violarea prevederilor art. 5 parag.

3, în condițiile în care instanțele nu au ținut seama de faptul că acuzațiile aduse reclamantului erau susținute de elemente care și-au diminuat importanța, nu și-au sporit-o (Labita c. Italiei, hotărârea din 06 aprilie 2000). Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat și cu privire la reacția opiniei publice prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011, statuând că acesta nu poate să justifice, în mod singular, privarea de liberate; acceptarea concluziei contrare echivalând cu a considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate ar trebui menținută în stare de arest până la pronunțarea unei hotărâri, pe fond, de către instanța de judecată, fără posibilitatea liberării acesteia în cursul procedurii.

Mai mult, nu a rezultat din nicio probă că judecarea sa în stare de liberate ar putea crea în rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate și ideea că justiția nu acționează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracționale, dacă ar fi lăsat în libertate. Instanța trebuia să analizeze posibilitatea liberării provizorii sub control judiciar și având în vedere garanția duratei rezonabile a arestării preventive, impusă de art. 5 parag. 3 din Convenție. Perioada totală de detenție preventivă a depășit un termen total de 5 luni. O astfel de durată a arestului preventiv se poate constitui într-o formă anticipată de executare a pedepsei, aspect ce contravine jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, este relevantă hotărârea Calmanovici c. României, parag. 99, unde se arată „Știind că instanțele interne trebuie să respecte prezumția de nevinovăție cu ocazia examinării necesității de a prelungi arestarea preventivă a unui acuzat, trebuie reamintit că menținerea în detenție nu ar putea servi Ia anticiparea asupra unei pedepse privative de libertate bazându-se în principal și în mod abstract pe gravitatea faptelor comise (a se vedea, mutatis mutandis, Patsuria c. Georgiei, din 06 noiembrie 2007, parag. 71, și Letellier c. Franței, din 26 iunie 1991, parag. 51). Potrivit judecătorilor de la Curtea europeană, motivele invocate de instanțe trebuie să poată justifica orice perioadă de detenție, oricât de mică: art. 5 parag.

3 nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza o detenție preventivă în mod necondiționat cu condiția ca aceasta să nu depășească o anumită durată (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Irinel Popa c. României, din 01 decembrie 2009; Tarău c. României, din 24 februarie 2009). Iată de ce Curtea a constatat violarea prevederilor art. 5 parag. 3, pentru nerespectarea duratei rezonabile a detenției, în cauze în care durata arestului a fost relativ scurtă. În acest sens, prezint următoarele exemple: în cauza Castraveț c. Moldovei, din 13 martie 2007, Curtea a constatat violarea prevederilor art 5 parag.

3, în condițiile în care perioada de arest preventiv a fost de 4 luni și 16 zile; în cauza Tase c. României, din 10 iunie 2008, pentru o perioadă de 4 luni și 3 zile; în cauza Irinel Popa și alții c. României, pentru 4 luni și o zi; în cauza Șarban c. Moldovei, din 04 octombrie 2005, arestul a durat 3 luni și 4 zile; în cauza Oprea c. Moldovei, din 21 decembrie 2010, arestul a durat doar 26 de zile; în cauza Vrencev c. Bulgariei, din 23 septembrie 2008, arestul a durat doar 20 de zile. Așadar, justificarea oricărei perioade de detenție, indiferent cât ar fi aceasta de scurtă, trebuie să fie convingător demonstrată de autorități (Jiga c. României, 16 martie 2010; Șarban c. Modovei, cit. supra).

Menținerea în detenție nu se poate justifica într-o cauză, decât dacă există probe (indicii concrete), ale unui autentic interes general care, în ciuda prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulii respectării libertății individuale (Labita c. Italiei, Marea Cameră, 06 aprilie 2004; Kudla c. Poloniei, Marea Cameră, 26 octombrie 2000). însuși scopul art. 5 parag. 3 din Convenție este acela de a impune eliberarea persoanei private de libertate, în momentul în care detenția încetează a mai fi rezonabilă (Calmanovici c. României, cit. supra; McKay c. Regatul Unit, Marea Cameră, 03 octombrie 2006). S-a arătat că substanța însăși a parag.

3 este dreptul de a rămâne în libertate în așteptarea unei soluții ce se va pronunța pe fond (Tinner c. Elveției, 26 aprilie 2011; Leviere c. Belgia, din 08 noiembrie 2007). Tot în hotărârea Tinner c. Elveției, din anul 2011, Curtea a subliniat că detenția provizorie trebuie să apară ca soluție ultimă, ce se justifică numai atunci când celelalte opțiuni, disponibile, s-au dovedit insuficiente. Așadar, încă din primele hotărâri prin care instanța europeană a constatat nerespectarea garanției impuse de art. 5 parag. 3 din Convenție, aceasta a precizat că detenția provizorie a unui acuzat nu poate fi menținută dincolo de limitele ei rezonabile (Wemhoff c. Germaniei, 27 iunie 1968). În cauza imediat următoare, Neumeister c. Austriei, tot din 27 iunie 1968, Curtea a subliniat: „caracterul rezonabil al duratei unei detenții trebuie să fie apreciat în funcție de situația detenției, în care se găsește o persoană acuzată.

Până la condamnare ea este prezumată nevinovată, astfel că obiectul dispoziției analizate este (...) acela de a impune eliberarea ei provizorie, din moment de menținerea în detenție încetează a mai fi rezonabilă. Eliberarea provizorie a celui acuzat trebuie să fie ordonată, dacă se pot obține, din partea lui, garanții suficiente care-i asigură prezența în fazele procesuale în discuție”. Argumentele pro și contra menținerii în detenție nu trebuie să fie „generale și abstracte” deoarece caracterul rezonabil al unei perioade de arest preventiv nu poate fi apreciat in abstracto, ci în fiecare caz, în funcție de circumstanțele cauzei {Calmanovici c. României, cit. supra; Smirnova c. Rusiei, 25 iulie 2003; Romanov c. Rusiei, 20 octombrie 2005). Orice menținere în arest preventiv a unui acuzat, chiar și pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către instanțe (Chichkov c. Bulgariei, nr. 38.822/97, parag.

66, C.E.D.O. 2003-1, și Musuc c. Moldovei, nr. 42.440/06, parag.

41, 06 noiembrie 2007). Altfel spus, instanțele care analizează temeinicia și oportunitatea punerii în libertate a inculpatului în urma formulării unei cereri de eliberare trebuie să examineze toate elementele pertinente și concludente, apte să confirme, fie menținerea detenției, fie punerea în libertate (Naus c. Poloniei, 16 septembrie 2008; Belov c. Rusiei, 03 iulie 2008; Hesse c. Austriei, 25 ianuarie 2007). Curtea a sancționat, în mod constant, încheierile și ordonanțele de menținere a măsurii arestării preventive, precum și hotărârile prin care au fost respinse cererile de liberare condiționată sub control judiciar, atunci când acestea s-au limitat la a menționa anumite criterii impuse de lege și au omis să specifice cum aceste criterii devin aplicabile în cazul respectiv (a se vedea Begu c. României, 15 martie 2011; Irinel Popa și alții c. României, 01 decembrie 2009; Tănase c. României, 12 mai 2009; Tarău c. României, 24 februarie 2009; Tiron c. României, 07 aprilie 2009). Cât privește sarcina probei, Curtea a subliniat că prezumția este în sensul eliberării persoanei, motiv pentru care revine autorităților naționale sarcina de a stabili și de a demonstra existența unor fapte concrete care să justifice neaplicarea regulii privind respectarea libertății individuale (Moiseyev c. Rusiei,

din 09 octombrie 2008). O persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni trebuie întotdeauna să fie eliberată, în cursul procesului, dacă autoritățile nu pot demonstra, prin probe, că există motive „relevante și suficiente” pentru a justifica continuarea detenției preventive (Prencipe c. Monaco, 16 iulie 2009; Mckay c. Regatul Unit, MC, 03 octombrie 2006; Castraveț c. Moldovei, 13 martie 2007; Neumeister c. Austriei, 27 iunie 1968). Schimbarea sarcinei probei - prin transferarea acesteia la persoana privată de libertate - înseamnă răsturnarea regulii impuse de art. 5 din Convenție, conform căreia arestarea preventivă este o excepție de la dreptul la libertate, permisibilă numai în cazurile exhaustiv enumerate și strict definite (Moiseyev c. Rusiei, din 09 octombrie 2008). Având în vedere circumstanțele cauzei, precum și cele personale, scopul măsurilor preventive menționat de art. 136 alin. (1) C. proc.

pen. poate fi realizat și prin lăsarea sa în libertate sub control judiciar. S-a mai menționat, de asemenea, de către inculpat că are cunoștință de dispozițiile legale privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii sub control judiciar. Constatând că cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul A.S. era admisibilă în principiu această instanță reține că, prin prisma prev. alin. (2) al art. 160 2 C. proc. pen., această cerere este neîntemeiată. Motivele pentru care instanța a ajuns la această concluzie sunt cele care se vor expune în continuare: Acest inculpat, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Departamentul Național Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj, a fost deferit justiției la data de 22 decembrie 2011 sub acuza comiterii în condițiile concursului real de infracțiuni a faptelor penale incriminate de dispozițiile: - art. 257 C. pen.

coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (21 acte materiale); - art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale); - art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale); - art. 254 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (18 acte materiale); - art. 26 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 565/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

(19 acte materiale); - art. 26 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. coroborat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale), - art. 256 C. pen. În prezenta cauză inculpatul-petent a fost supus la data de 10 noiembrie 2011, orele 00.30, măsurii preventive a reținerii pentru o perioadă de 24 ore, ulterior acesta fiind supus măsurii preventive a arestului preventiv pentru o perioadă de 29 zile, în baza mandatului de arestare preventivă din 11 noiembrie 2011 emis de către Curtea de Apel Cluj. Mandatul de arestare preventivă emis pe seama acestui inculpat-petent a avut la bază încheierea penală nr. 131 din 11 noiembrie 2011 a curții de Apel Cluj.

Astfel cum s-a reținut și prin încheierea de ședință din 04 aprilie 2012 a acestei instanțe (instanță învestită cu soluționarea prezentei cauze, deoarece, prin sentința nr. 271 din 20 februarie 2012 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Cluj la Curtea de Apel Târgu Mureș), măsura preventivă a arestului a fost menținută față de inculpat ca urmare a subzistenței față de acesta a prev. art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Prezenta cerere de liberare provizorie sub control judiciar se analizează nu doar prin prisma considerentelor de temeinicie invocate de petent, prin apărătorii săi aleși, în această cerere, dar și prin analizarea probatoriului administrat în cauză până la acest moment procesual.

Este perfect adevărat faptul că cercetarea judecătorească în cauză este la debut (în speța pendinte reușindu-se doar audierea a trei dintre inculpații cauzei), dar acest aspect nu împiedică instanța de fond să coroboreze aspectele expuse în cererea de liberare provizorie formulată cu cele care rezultă din interpretarea coroborată a probatoriului administrat în prima fază a procesului penal de către organele judiciare. Până la soluționarea definitivă a unei cauze penale, în care persoana acuzată este supusă celei mai drastice măsuri restrictive de libertate, aceasta are posibilitatea de a formula diferite cereri prin care să obțină punerea sa în libertate, cu sau fără obligarea sa de a se supune unor limitări, unor obligații instituite de legiuitorul național.

Potrivit legislației procesual penale române, atât în faza urmăririi penale, cât și în faza judecății, inculpații pot recurge la formularea cererilor reglementate de art. 160 1 C. proc. pen. Inculpatul a înțeles să recurgă la formularea acestei cereri invocând nu doar circumstanțele persoanele extrem de favorabile, faptul că niciuna dintre infracțiunile pentru care a fost deferit justiției nu este sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani, dar și împrejurarea că atât legislația națională, cât și cea europeană, recomandă judecătorilor învestiți cu soluționarea unor astfel de cauze să aprecieze asupra oportunității și justeței înlocuirii măsurii privative de libertate cu o măsură mai puțin drastică.

Avându-se în vedere jurisprudența europeană invocată de către petent, prin apărătorii săi aleși, în urma reanalizării conținutului hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele invocate se apreciază că fiecare cauză penală are specificul său, durata măsurii arestului preventiv impunându-se a fi analizată prin prisma acestui specific. Inculpatul-petent, ce este la primul conflict cu legea penală și care are un grad de instruire și de cultură extrem de ridicate, este acuzat de comiterea unor infracțiuni pe care le-ar fi comis în timpul și în legătură cu exercitarea funcției publice de Primar al municipiului Cluj Napoca.

Aceste acuze vizează infracțiuni ce sunt sancționate, fiecare în parte, cu pedeapsa închisorii mai mică de 18 ani, dar lăsarea sa în libertate la acest moment procesual, subsecvent admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, impietează buna desfășurare a procesului penal, prin prisma posibilității ca acest petent să se plaseze din nou în sfera ilicitului penal. Din analizarea conținutului declarațiilor martorilor H.S.H., V.A.M., N.S.O., L.A.A., T.G., L.L., A.C.G., T.C., C.M.E., B.I., P.V., C.E.C., C.D., S.G., L.A., S.M.C. coroborate cu conținutul proceselor-verbale de percheziție domiciliară efectuate la locuința acestui inculpat cu declarația coinculpatei D.A.

și cu conținutul interceptărilor telefonice și a convorbirilor ambientale autorizate a se efectua în cauză (convorbiri telefonice și ambientale ale acestui petent și ale coinculpatei A.U.M.), rezultă că, lăsat în libertate, chiar și cu anumite restricții, inculpatul ar impieta buna desfășurare a prezentei cauze. Pe parcursul a aproximativ 2 ani de zile, exercitând o funcție ce implică nu doar exercițiul autorității de stat, dar și confirmarea încrederii acordate de către populația ce l-a ales în funcția de Primar al unui important municipiu al țării, acest petent ar fi săvârșit infracțiuni prin care ar fi favorizat societățile comerciale conduse de către coinculpații D.A. și S.C., în dauna altor agenți economici și contra unor substanțiale sume de bani.

Se apreciază că inculpatul, prin relațiile de amiciție și serviciu dezvoltate la nivelul municipiului Cluj, dar și la nivelul întregii țări, ar putea să se angajeze din nou în sfera ilicitului penal, în contextul în care, așa cum s-a mai arătat, exercitând funcția de primar al unui important municipiu al țării, ar fi comis cele șapte infracțiuni pentru care a fost deferit justiției. În prezenta cauză, atât faza urmăririi penale, cât și cea a cercetării judecătorești s-au desfășurat cu stricta respectare a principiului celerității, perioada de când acest inculpat este privat de libertate (avându-se în vedere cele două etape procesuale anterior menționate) nedepășind termenul rezonabil ce trebuie respectat în orice cauză penală în care inculpații se află supuși măsurii privative a arestului.

La acest moment procesual, stabilit pentru soluționarea de urgență a acestei cereri formulate de inculpatul-petent, se apreciază că normala desfășurare a procesului penal impune respingerea acestei cereri deoarece, este necesar ca inculpatului să nu i se creeze noi oportunități pentru angajarea sa în sfera ilicitului penal, iar pe de altă parte, la nivelul opiniei publice nu trebuie conturat și mai puternic sentimentul de neîncredere în organele abilitate ale statului de a trage la răspundere penală persoane pentru infracțiunile ce le sunt imputate.

Așa cum s-a mai arătat, inculpatul ar fi comis faptele ce îi sunt reținute în sarcină în exercitarea mandatului de Primar al municipiului Cluj Napoca, aceste acuze sunt acuze cu grad de pericol social ridicat în contextul în care acestea ar fi fost comise de către un funcționar public, ales, ca urmare a încrederii manifestate, prin vot, a electoratului din comunitatea respectivă și care infracțiuni ar fi fost posibil a le fi săvârșit acest petent prin legăturile sale dezvoltate cu potenți oameni din sfera socio-economică și chiar politică. Pentru toate considerentele prezentate, Curtea, în baza art. 160 8a alin. (6) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul A.S.

Împotriva acestei hotărâri, încheierea din 04 mai 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011, în termen legal, s-a exercitat recurs de către inculpatul A.S. Inculpatul A.S. invocă faptul că încheierea atacată este nelegală și netemeinică. Arată că deși liberarea provizorie sub control judiciar nu figurează printre măsurile preventive, totuși, conform art. 136 alin. (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub ambele forme, scopul fiind cel arătat în alin. (1) al art. 136 C. proc. pen., și anume asigurarea bunei desfășurări a procesului penal și împiedicarea sustragerii de la judecată sau de la executarea pedepsei.

De aceea, analiza cererii de liberare provizorie sub control judiciar, sub aspectul temeiniciei trebuie să se raporteze obligatoriu la scopul măsurilor preventive pentru a vedea dacă în concret această măsură are aptitudinea de a realiza scopurile măsurilor preventive. În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul legii nr. 17 din 17 octombrie 2011, care este obligatorie pentru instanță. În acest context, plecând de la aceste prevederi și de la dispoziția de principiu prevăzută la art. 160 1 alin. (1) C. proc.

pen., astfel cum a decis Înalta Curte de Casație și Justiție, există o vocație procedurală a unui inculpat, care este arestat preventiv, de a obține în cursul procedurii liberarea provizorie, fie sub control judiciar, fie pe cauțiune, ceea ce înseamnă că o asemenea cerere poate fi apreciată de instanță ca fiind netemeinică doar dacă în concret se poate constata că lăsarea în libertate sub control judiciar, ar împiedica buna desfășurare a procesului penal. Ori, în acest moment procesual, în condițiile în care urmărirea penală este finalizată, dosarul fiind adus în fața instanței cu rechizitoriu, lipsește cu desăvârșire atât riscul comiterii unei noi infracțiuni, cât și riscul împiedicării bunei desfășurări a procesului penal.

De asemenea, lipsește cu desăvârșire și riscul ca în situația în care inculpatul este lăsat în libertate provizorie sub control judiciar, să nu se prezinte ulterior la dezbaterile instanței penale, asemenea riscuri nu pot avea la bază doar simpla afirmație în sensul că dacă inculpatul ar fi lăsat liber la acest moment atunci ar exista riscul influențării martorilor pentru simplul considerent că nu au cerut încă cercetarea judecătorească sau dacă inculpatul ar fi lăsat liber la acest moment, atunci oricând acesta ar putea să nu se prezinte la dezbateri sau că ar exista posibilitatea comiterii unei noi infracțiuni în condițiile în care nu există nici măcar o simplă dată din care să rezulte existența unor asemenea riscuri.

Examinarea sub aspectul temeiniciei va purta, astfel cum a decis și Înalta Curte de Casație și Justiție, asupra pericolului concret pentru ordinea publică. Sub acest aspect, o asemenea cerere poate fi respinsă ca netemeinică pe acest criteriu doar atunci când instanța constată cu ocazia analizei cererii sub aspectul temeiniciei că starea de pericol care este creată prin infracțiune, nu poate fi înlăturată decât prin menținerea măsurii arestării preventive, în sensul că se impune ca inculpatul să rămână în stare de arest preventiv pentru ca această stare de pericol să fie înlăturată.

în această privință, nu este suficientă doar invocarea pericolului pentru ordinea publică de o manieră abstractă printr-o simplă afirmație plecând doar de la limitele de pedeapsă prevăzute în textul incriminator sau plecând de la calificarea în mod abstract a infracțiunilor de corupție ca fiind infracțiuni grave, astfel încât să se poată considera că ar exista o periclitare a ordinii publice.

De asemenea, pericolul pentru ordinea publică nu poate avea la bază doar sentimentul de insecuritate sau de neîncredere în actul de justiție care se invocă în mod frecvent, ci trebuie să aibă la bază fapte materiale concrete, trebuie să existe motive suficiente din care să rezulte că dacă se admite o asemenea cerere și, în consecință, inculpatul este lăsat în libertate provizorie sub control judiciar, atunci ar exista un pericol real și efectiv pentru ordinea publică; Or, din materialul dosarului nu rezultă asemenea elemente de fapt, ci dimpotrivă, atât criteriul gravității prin prisma modului de săvârșire a faptelor materiale și prin prisma urmărilor acestora, astfel cum sunt descrise în rechizitoriu, nu confirmă o tulburare a ordinii publice de o asemenea manieră încât să fie respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar.

Pe de altă parte, în aprecierea cu privire la existența unei tulburări a ordinii publice de o asemenea forță încât să justifice respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, este necesar să se țină seama de persoana inculpatului, de lipsa antecedentelor penale, de criteriile de alegere a măsurilor preventive arătate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în această privință nu poate fi ignorat comportamentul pe care l-a avut inculpatul anterior și nu poate fi ignorată atitudinea procesuală a inculpatului, pe timpul desfășurării procedurilor, care veghează dimpotrivă la acest moment pentru inexistența unei tulburări a ordinii publice.

De aceea pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului, casarea și în rejudecare admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, să se constate că este întemeiată și să se dispună punerea în libertate a inculpatului sub control judiciar și să se instituie obligațiile care sunt imperative și care sunt prev. în alin. (3) a art. 160 2 C. proc. pen. și dacă instanța consideră că este necesar și o parte din obligațiile facultative prev. în art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen. printre care obligația inculpatului de a nu lua legătura cu martorii, inclusiv cu cei doi inculpați și, de asemenea, și interzicerea exercițiului funcției de primar. Instanța de recurs, față de motivele concret invocate, cu analiza cauzei sub toate aspectele, reține următoarele: Inculpatul A.S.

a fost trimis în judecată la data de 22 decembrie 2011 prin rechizitoriul Departamentul Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj din Dosar nr. 60/P/2011, în stare de arest preventiv. În sarcina inculpatului A.S. s-a reținut comiterea infracțiunilor de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (18 acte materiale), complicitate la spălare de bani în formă continuată prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale), complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 C. pen.

rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în formă continuată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale), trafic de influență în formă continuată prev. de art. 257 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (21 acte materiale), instigare la spălare de bani în formă continuată prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale), instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în formă continuată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

(23 acte materiale), primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Acuzațiile aduse inculpatului A.S. constau în aceea că, în baza aceleiași rezoluții infracționale, ar fi pretins de la inculpata D.A. remiterea unor foloase materiale necuvenite, lăsând să se creadă față de aceasta că are influență pe lângă directorul R.A.T.U.C. Cluj, N.L. și că-l va determina pe acesta să încheie polițe de asigurare pentru parcul auto al regiei cu societatea administrată de inculpată, primind în perioada mai 2009-septembrie 2011, în 21 de tranșe, suma totală de 274.330,54 RON, disimulată prin încheierea a două contracte de asistență juridică între societatea inculpatei SC G.F.

SRL și Cabinetul de avocatură al inculpatei A.M. În baza aceleiași rezoluții ar fi instigat pe inculpatele A.M. și D.A. la încheierea a două contracte de asistență juridică și a unui nr. de 21 de facturi fiscale în perioada iulie 2008-septembrie 2011, înscrisuri care evidențiau prestarea unor activități de consultanță juridică nereale și care ar fi avut drept scop disimularea adevăratei naturi a provenienței banilor, încasând prin virament bancar în contul cabinetului de avocatură al soției suma de 274.330,54 RON. În baza aceleiași rezoluții ar fi instigat pe inculpatele A.M. și D.A. să procedeze la încheierea fictivă a contractelor de asistență juridică din 01 iulie 2008 și din 01 iulie 2009, cât și a 21 de facturi emise în perioada mai 2009-septembrie 2011, acte ce consemnau împrejurări nereale și în scopul ascunderii infracțiunii de trafic de influență.

De asemenea, în calitate de Primar al municipiului Cluj Napoca, în baza unei rezoluții infracționale unice, în cursul anului 2010 până la momentul încheierii contractului de salubrizare al municipiului Cluj Napoca, ar fi acceptat primirea de la inculpatul S.C., administrator al SC B.V. SA, a unor foloase necuvenite, disimulate printr-un contract de consultanță încheiat la data de 02 aprilie 2010 între cabinetul de avocatură al inculpatei A.M. și SC T.T. SRL, primind în perioada aprilie 2010-septembrie 2011, în 18 tranșe, suma totală de 262.560 RON, în scopul ca acesta, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, să procedeze la semnarea contractului de salubrizare cu SC B.V. SA, precum și să asigure derularea ulterioară fără incidente a acestui contract.

În baza aceleiași rezoluții, inculpatul A.S. ar fi sprijinit moral pe inculpata A.M. și pe inculpatul S.C. să procedeze la încheierea fictivă a contractului de asistență juridică din 02 aprilie 2011 și a unui număr de 18 facturi fiscale emise în perioada aprilie 2010-septembrie 2011, înscrisuri care evidențiau prestarea unor activități de consultanță juridică nereale și care au avut drept scop disimularea adevăratei naturi a provenienței banilor, încasând prin virament bancar în contul cabinetului de avocatură al soției sale suma de 262.560 RON și, totodată, pentru ascunderea comiterii infracțiunii de luare de mită de către inculpat. De asemenea, inculpatul A.S. ar fi sprijinit moral pe inculpata A.M.

și pe inculpatul S.C. să procedeze la încheierea fictivă a contractului de asistență juridică din 02 aprilie 2010, cât și a unui număr de 18 facturi fiscale emise în perioada aprilie 2010-septembrie 2011, acte ce consemnau împrejurări nereale și în scopul ascunderii comiterii infracțiunii de luare de mită, iar în calitate de Primar al municipiului Cluj Napoca, după încheierea la data de 28 iulie 2010 a contractului de delegare a serviciilor publice de salubrizare a municipiului Cluj Napoca cu SC R. SRL București, contract încheiat de acesta în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, ar fi primit de la reprezentanții acestei societăți două carduri de alimentare cu carburanți, din care unul ar fi fost utilizat în perioada noiembrie 2010-noiembrie 2011 de către inculpata A.M., care a alimentat autovehiculele proprietate personală cu carburanți în valoarea totală de 8.826,93 RON.

Atât pentru conformare la decizia nr. 17/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și datorită faptului că inculpatul, inclusiv pe calea recursului de față, a contestat cu vehemență temeiurile de fapt și de drept ce stau la baza subzistenței măsurii arestului preventiv în cauză, instanța judecătorească învestită cu soluționarea prezentului recurs redă că există în continuare probe și indicii temeinice în sensul art. 143 C. proc. pen. care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul A.S. este autorul faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

Dintre acestea enumerăm: procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în baza autorizaților emise de către judecător; procese-verbale de supraveghere operativă și planșe fotografice; procese-verbale de consemnare a activității inculpatului, precum și a soției sale - inculpata A.U.M.; procese-verbale de supraveghere și planșă fotografică a inculpatei D.A.; acte contabile, contracte de consultanță, extrase de cont, declarațiile 394, declarația inculpatei A.M., declarația inculpatului A.S., declarațiile inculpatului S.C.; declarațiile inculpatei D.A., declarațiile martorei I.O.; procese-verbale de percheziție - percheziții efectuate în baza autorizațiilor emise de către judecător - și planșe fotografice, contractul de prestări de servicii de salubrizare din data de 28 octombrie 2010 încheiat între Compania de Salubritate B.V.

SA și Municipiul Cluj Napoca; autorizație de funcționare emisă de Municipiul Cluj Napoca la data de 08 octombrie 2010 pentru Compania de Salubritate B.V. SA; hotărârea emisă de Consiliul Local al Municipiului Cluj la data de 30 noiembrie 2010 privind exclusivitatea prestării