ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1767/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1767/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din ședința publică din 04

mai 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011/a5, potrivit art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.S.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție,

Serviciul Teritorial Cluj, inculpatul a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea următoarelor infracțiuni:

- luare de mită prev.

de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. (18 acte materiale);

- complicitate la

spălare de bani în formă continuată prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 23

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr.

78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale);

- complicitate la

fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 C. pen. rap. la art.

290 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în formă continuată

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale);

- trafic de influență

în formă continuată prev. de art. 257 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr.

78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (21 acte materiale);

- instigare la

spălare de bani în formă continuată prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 23

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr.

78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale);

- instigare la fals

în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290

C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în formă continuată cu

aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale);

- primire de foloase

necuvenite prev. de art. 256 C. pen.;

- totul cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen.

Așadar, prima

condiție de admisibilitate prevăzută de textul procedural la primul alin., a

fost îndeplinită, întrucât maximul special al infracțiunilor pentru care a fost

trimis în judecată nu depășea 18 ani.

Conform art. 160

2

alin. (2), liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în

care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau

inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte.

Și cea de-a doua

condiție de admisibilitate prevăzută de textul procedural a fost îndeplinită,

deoarece nu a

rezultat din nicio probă că odată pus în liberate ar comite alte fapte sau că

ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, în cauză în modalitatea expusă

în textul procedural menționat mai sus.

În concluzie, Curtea

a putut aprecia că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de C. proc. pen.

privind admiterea în principiu a cererii de liberare provizorie sub control

judiciar.

Cu privire la

temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar s-a arătat că,

deși

liberarea provizorie sub control judiciar nu figurează în mod expres printre

măsurile preventive enumerate în art. 136 C. proc. pen., potrivit alin. (2) al

aceluiași art., scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea

provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. De aceea, deși liberarea

provizorie sub control judiciar nu reprezintă o măsură autonomă, în raport cu

celelalte măsuri preventive, întrucât depinde de existența arestării

preventive, sub aspectul naturii juridice, reprezintă însă o măsură procesuală,

cu caracter preventiv, destinată a înlocui măsura arestării preventive, atunci

când peste temeiurile inițiale s-au suprapus temeiuri care justifică

instituirea controlului judiciar.

Plecând de la această

premisă, precum și de la interpretarea coroborată a dispozițiilor legale ce

reglementează instituția liberării provizorii sub control judiciar, Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a

reținut ca și condiție esențială și prealabilă, preexistența măsurii arestării

preventive legal luată (sau după caz prelungită ori menținută) față de învinuit

sau inculpat.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011, privind

recursul în interesul legii, care este obligatorie pentru toate instanțele

judecătorești, conform art. 414

5

alin. (4) C. proc. pen., a statuat

că pentru a putea hotărî asupra unei cereri de liberare provizorie sub control

judiciar, judecătorul trebuie să constate îndeplinirea cerințelor de

admisibilitate prevăzute la art. 160

6

C. proc. pen., a condiției

pozitive prevăzută de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., precum și a

subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive, să

verifice în cadrul examenului de temeinicie a cererii și în funcție de

împrejurările concrete ale cauzei în discuție dacă există sau nu date din care

să rezulte necesitatea de a-i împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni,

ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea

unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă

sau prin alte asemenea fapte, respectiv în ce măsură buna desfășurare a

procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în liberate provizorie sub

control judiciar a învinuitului ori inculpatului.

Conform acestei

decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, numai după verificarea

condițiilor de admisibilitate prevăzute de textele procedurale și după

verificarea prealabilă a subzistenței temeiurilor în baza cărora s-a dispus

arestarea preventivă (temeiuri ce au determinat și prelungirea, iar mai apoi

menținerea ei) se poate proceda la examinarea pe fond, adică a temeiniciei

prezentei cereri.

În cadrul examenului

de temeinicie, în conformitate cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

privind recursul în interesul legii, instanța are obligația de a stabili prin

prisma ansamblului probelor aflate la dosarul cauzei și prin prisma persoanei, dacă,

în concret, dispunerea liberării provizorii ar putea produce un risc de

împiedicare a bunei desfășurări a procesului penal. La baza unui asemenea risc

nu poate să stea o afirmație abstractă și cu caracter general. Înalta Curte de Casație

și Justiție a arătat că „gravitatea unei acuzații nu este prin sine un motiv

pertinent și suficient pentru a justifica privarea de libertate, decât dacă se

bazează pe date concrete, de natură să demonstreze că eliberarea persoanei

deținute preventiv ar crea un pericol real pentru ordinea publică, iar după

trecerea unei perioade de timp de la data luării măsurii respective detenția

provizorie nu mai poate fi menținută, exclusiv, în considerarea naturii

infracțiunilor și a impactului lor asupra ordinii publice.”

În această privință

devenea relevant stadiul procesual al dosarului, care se află în fața instanței

de fond, înainte de al doilea termen după strămutarea de la Curtea de Apel

Cluj, la Curtea de Apel Târgu Mureș. Atât dânsul, cât și coinculpatul S.C. au

fost ascultați de judecătorul Curții de Apel Cluj, a fost declanșată cercetarea

judecătorească și s-a dispus citarea primilor patru martori menționați în

rechizitoriu. În faza actelor premergătoare au fost efectuate interceptări și

înregistrări ale convorbirilor telefonice, precum și în mediul ambiental,

înregistrări ce se regăsesc pe suporți optici în conformitate cu dispozițiile

art. 91

3

alin. (2) C. proc. pen. În aceste condiții, lăsarea sa în

liberate provizorie nu poate să creeze pericolul zădărnicirii aflării

adevărului prin alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă.

Devenea, de asemenea,

imposibilă zădărnicirea aflării adevărului prin influențarea unor părți,

martori sau experți, atât timp cât, cu ocazia declarațiilor pe care le-a dat în

fața organelor de urmărire penală și în fața instanței, și-a manifestat

interesul pentru aflarea adevărului în prezenta cauză și a subliniat faptul că

niciuna dintre declarațiile martorilor, ascultați în prezenta cauză, nu era

incriminatoare.

În ceea ce privea posibilitatea

ca odată lăsat în liberate să comită alte infracțiuni, s-a arătat că nu există

niciun fel de date din care să rezulte această posibilitate. În aprecierea

existenței acestei posibilități, judecătorul trebuie să indice date și

informații certe și concludente din care să rezulte iminența săvârșirii unor

noi infracțiuni. Devenea, de asemenea, relevantă, situația sa personală,

caracterizată prin lipsa antecedenței penale.

În același sens s-a

pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1138 din 23

martie 2010, decizie prin care a fost admis recursul declarat împotriva

încheierii de respingere a cererii de liberare provizorii sub control judiciar,

precum și prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a aceleiași Curți, unde s-a

arătat că trebuie să existe date din care să rezulte că inculpatul ar

intenționa să fugă, sau să se sustragă de la urmărirea penală, de Ia judecată

ori de Ia executarea pedepsei sau că ar exista date că încearcă să

zădărnicească aflarea adevărului în mod direct sau indirect prin influențarea

unei părți, a unui martor sau prin distrugerea sau alterarea mijloacelor

materiale de probă.

În ceea ce privește

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Mihuță c.

României, din 14 septembrie 2009, Curtea europeană a sancționat faptul că

instanțele interne au prelungit și menținut, în mod repetat, detenția

reclamantului, printr-o motivare succintă și abstractă, fără a analiza

argumentele aduse de acesta. Ori, Curtea a arătat că: „Desigur, necesitatea de

a păstra ordinea publică și de a asigura o bună desfășurare a anchetei a fost

deja recunoscută de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privări

de libertate (Letellier c. Franței, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr.

207, pag. 19, parag. 39, și, mutatis mutandis, Garycki c. Poloniei, nr.

14.348/02, parag. 48, 06 februarie 2007). Cu toate acestea, în speță, judecătoria

nu a oferit nicio explicație pentru a justifica cum ar fi putut punerea în

libertate a reclamantului să aibă un impact negativ asupra societății sau cum

ar fi împiedicat ancheta” (parag. 29).

Într-o cauză foarte

recentă, Riccardi c. României, din 03 aprilie 2012, Curtea a observat că, deși

reclamantul a solicitat, în mod expres și repetat, instanțelor naționale să ia

în considerare și alte măsuri alternative, instanțele au refuzat dispunerea

acestora, fără a explica de ce, prin utilizarea lor, nu s-ar fi putut asigura

buna desfășurare a procesului penal (parag. 78).

Mai mult, întrucât nu

există criterii legale care să stea la baza aprecierii organului judiciar

asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar,

instanța trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru

care este cercetat, cât și datele care circumstanțiază persoana inculpatului (decizia

nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În același sens s-a

pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa

constantă, arătând că în examinarea posibilității luării unor măsuri

alternative, care să conducă la eliberarea persoanei, dar și să asigure

prezentarea sa la proces, instanțele trebuie să ia în considerare nu doar

factorii care ar conduce la menținerea stării de detenție, ci și factorii care

ar impune eliberarea: faptul că persoana arestată are o locuință permanentă, o

familie stabilă și legături sociale puternice, lipsa cazierului, starea de

sănătate, etc (a se vedea, D. Bogdan, „Arestarea preventivă și detenția în

jurisprudența C.E.D.O.”, Ediția a II-a, București, 2011, pag. 180; în același

sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Vafiadis c. Greciei, din 02

iulie 2009; cauza Moiseyev c. Rusiei, din 09 octombrie 2008; Nerattini c.

Greciei, din 18 decembrie 2008; Khudobin c. Rusiei, din 26 octombrie 2006).

În cauza Tarău c.

României, Curtea a arătat că: „instanțele interne au refuzat să analizeze

argumentele prezentate de partea interesată, cu privire la profilul său

personal și la situația sa familială, că, de cele mai multe ori, ele nu i-au

analizat situația în mod individual și că în niciun moment ele nu au analizat

posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul

intern, deși art. 5 parag. 3 prevede ca autoritățile să ia în considerare

astfel de măsuri în cazul în care situația se pretează la acestea, iar acuzatul

prezintă garanții referitoare la prezentarea sa la proces (mutatis mutandis,

Becciev c. Moldovei, din 04 octombrie 2005, parag. 62, și Calmanovici c.

României, din 01 octombrie 2008, parag. 98 și 100) „(parag. 51). În alte cauze,

Curtea a arătat că dispunerea unei alte măsuri alternative arestului preventiv

este cu atât mai necesară în situația în care există argumente importante ce

militează în favoarea eliberării reclamantului, și anume vârsta și starea

precară de sănătate (Scundeanu c. României, 15 martie 2010; Nerattini c.

Greciei, 18 decembrie 2008). În cauza Scundeanu, Curtea a mai observat că „instanțele

interne nu au examinat în mod individual situația reclamantului, profilul său

personal și situația sa familială și nu au examinat niciodată posibilitatea

adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deși

art. 5 parag. 3 conține cerința ca autoritățile să țină seama de asemenea

măsuri în măsura în care se pot aplica situației în cauză, iar acuzatul oferă

garanții privind prezentarea la audiere” (parag. 87). Într-o altă cauză, Curtea

a sancționat faptul că instanțele nu au avut în vedere circumstanțe, precum: lipsa

cazierului judiciar, faptul că nu exista pericolul de sustragere, dat fiind că

reclamantul avea o locuință stabilă, avea studii universitare, recomandări

pozitive de Ia locul de muncă și avea o sănătate fragilă (Dolgova c. Rusia, 02 martie

2006).

Raportat Ia toate

aceste elemente era relevant faptul că nu are antecedente penale, este

căsătorit, are doi copii minori, are puternice relații sociale și are o carieră

universitară, fiind profesor universitar.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia mai sus invocată a statuat că „judecătorul

trebuie să aprecieze, în funcție de datele concrete din dosar, dacă temeiurile

inițiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având vedere

probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru

ordinea publică demonstrate prin probe, impactul social al faptei reținute în

sarcina inculpatului, vârsta, antecedentele penale și sănătatea acestuia.”

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 1138 din 23 martie 2010, decizie prin

care a fost admis recursul declarat împotriva încheierii de respingere a

cererii de liberare provizorii sub control judiciar, a subliniat faptul că „gradul

de pericol social al faptei nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru

ordinea publică, acesta din urmă fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe

certe”.

Analiza pericolului

concret pentru ordinea publică presupune o evaluare riguroasă și imparțială,

situată dincolo de impactul mediatic al cauzei, judecătorul trebuind să

aprecieze dacă lăsarea sa în liberate creează o stare de primejdie pentru

raporturile sociale și normala lor desfășurare.

Instanța nu trebuie

să se mărginească numai la a face, în mod abstract, referire la gravitatea

faptelor și tulburarea ordinii publice, fără să motiveze caracterul cert și

actual al atingerii ordinii publice și fără să precizeze cum anume, eliberarea

reclamantului, ar avea un asemenea efect (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, cauza Prencipe c. Monaco din 16 iulie 2009). Relevantă devenea și

hotărârea Calmanovici c. României, din 01 octombrie 2008, unde Curtea a

apreciat că scurta trimitere la gravitatea faptelor comise, la modul în care

acuzații le-au comis și la calitatea, acestora din urmă, nu ar putea completa

lipsa de motivare, fiind de natură să pună mai multe întrebări decât să ofere

răspunsuri în privința rolului acestor elemente, în existența invocată a unui

pericol pentru ordinea publică în cazul respectiv (în același sens a se vedea

cauza Tiron c. României din 07 aprilie 2009; Jiga c. României din 16 martie

2010, Tarău c. României din 24 februarie 2009). Într-o altă cauză, instanța europeană

a subliniat că instanțele interne nu au justificat, în mod concret, pe baza

unor fapte relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi fost efectiv

amenințată, în cazul în care reclamantul ar fi fost lăsat liber. În plus,

riscul unui impact negativ asupra opiniei publice descrește pe măsură ce trece

șocul inițial provocat de infracțiune (Degerații c. României, 06 iulie 2010, parag.

47).

Cu referire la

pericolul concret pentru ordinea publică, Curtea europeană a statuat că scurta

referire a instanțelor interne la gravitatea infracțiunilor, la circumstanțele

în care acestea au fost comise, precum și la severitatea unei potențiale

sentințe, nu pot înlocui neindicarea motivelor concrete ce ar putea justifica

continuarea detenției preventive (Riccardi c. României, din 03 aprilie 2012, parag.

76). Mai mult, riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciat

în mod abstract de către autorități, acestea trebuind să se bazeze pe probe,

iar nu pe prezumții și presupuneri (Scundeanu c. României, 16 februarie 2010, parag.

84; Bouchet c. Franței, 20 martie 2001, parag. 40; Johannes Joseph Mărie Elise

Hendriks c. Olandei și Antonio Kialauda Kanzi c. Olandei, 05 iulie 2007).

Chiar dacă la

momentul luării măsurii arestării preventive, instanța, care a dispus această

măsură, a apreciat că este justificată reținerea temeiului prevăzut de art.

148, lit. f), instanța de fond trebuie să ia în considerare faptul că, o dată

cu trecerea timpului, intervine o atenuare a temeiului mai sus arătat. Un

astfel de pericol scade, în mod necesar, în timp și, prin urmare, autoritățile

judiciare trebuie să prezinte motive și mai specifice care să justifice

persistența motivelor detenției (LA. c. Franței, 23 septembrie 1998, parag. 104-105,

Garringuec c. Franței, 10 iulie 2008). În consecință, continuarea detenției nu

se justifică, într-o anumită speță, decât dacă indicii concrete demonstrează o

cerință veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de

nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale (Smirnova c.

Rusiei, din 24 iulie 2003, parag. 61).

Persistența motivelor

plauzibile de a bănui că persoana privată de libertate ar fi comis o

infracțiune este o condiție sine qua non a regularității detenției, dar după o

anumită perioadă, care nu poate fi determinată în abstract, ea nu mai este

suficientă. În consecință, instanțele de judecată au obligația de a analiza

situația personală a reclamantului, cât mai în detaliu și să indice motive

specifice pentru menținerea detenției (Khudoyorov c. Rusiei, din 08 noiembrie

2005). De aceea, și raportat la acest temei, instanțele trebuie să analizeze

toate circumstanțele de natură a îndepărta existența interesului general de

menținere a detenției și să le menționeze în deciziile referitoare la cererile

de eliberare formulate de persoana privată de libertate (Vrencev c. Bulgariei, 23

septembrie 2008; Jaworski c. Poloniei, 28 martie 2006; Kalay c. Turciei, 22

septembrie 2005). Într-o altă cauză, Curtea a constatat violarea prevederilor

art. 5 parag. 3, în condițiile în care instanțele nu au ținut seama de faptul

că acuzațiile aduse reclamantului erau susținute de elemente care și-au

diminuat importanța, nu și-au sporit-o (Labita c. Italiei, hotărârea din 06

aprilie 2000).

Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a pronunțat și cu privire la reacția opiniei publice prin

decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011, statuând că acesta nu poate să justifice,

în mod singular, privarea de liberate; acceptarea concluziei contrare

echivalând cu a considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate

ar trebui menținută în stare de arest până la pronunțarea unei hotărâri, pe

fond, de către instanța de judecată, fără posibilitatea liberării acesteia în

cursul procedurii.

Mai mult, nu a

rezultat din nicio probă că judecarea sa în stare de liberate ar putea crea în

rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate și ideea că justiția nu

acționează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracționale, dacă ar

fi lăsat în libertate.

Instanța trebuia să

analizeze posibilitatea liberării provizorii sub control judiciar și având în

vedere garanția duratei rezonabile a arestării preventive, impusă de art. 5 parag.

3 din Convenție. Perioada totală de detenție preventivă a depășit un termen

total de 5 luni. O astfel de durată a arestului preventiv se poate constitui

într-o formă anticipată de executare a pedepsei, aspect ce contravine

jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest sens,

este relevantă hotărârea Calmanovici c. României, parag. 99, unde se arată „Știind

că instanțele interne trebuie să respecte prezumția de nevinovăție cu ocazia

examinării necesității de a prelungi arestarea preventivă a unui acuzat,

trebuie reamintit că menținerea în detenție nu ar putea servi Ia anticiparea

asupra unei pedepse privative de libertate bazându-se în principal și în mod

abstract pe gravitatea faptelor comise (a se vedea, mutatis mutandis, Patsuria

c. Georgiei, din 06 noiembrie 2007, parag. 71, și Letellier c. Franței, din 26

iunie 1991, parag. 51).

Potrivit

judecătorilor de la Curtea europeană, motivele invocate de instanțe trebuie să

poată justifica orice perioadă de detenție, oricât de mică: art. 5 parag. 3 nu

poate fi interpretat în sensul că ar autoriza o detenție preventivă în mod

necondiționat cu condiția ca aceasta să nu depășească o anumită durată (a se

vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Irinel Popa c. României, din 01

decembrie 2009; Tarău c. României, din 24 februarie 2009). Iată de ce Curtea a

constatat violarea prevederilor art. 5 parag. 3, pentru nerespectarea duratei

rezonabile a detenției, în cauze în care durata arestului a fost relativ

scurtă. În acest sens, prezint următoarele exemple: în cauza Castraveț c.

Moldovei, din 13 martie 2007, Curtea a constatat violarea prevederilor art 5

parag. 3, în condițiile în care perioada de arest preventiv a fost de 4 luni și

16 zile; în cauza Tase c. României, din 10 iunie 2008, pentru o perioadă de 4

luni și 3 zile; în cauza Irinel Popa și alții c. României, pentru 4 luni și o

zi; în cauza Șarban c. Moldovei, din 04 octombrie 2005, arestul a durat 3 luni

și 4 zile; în cauza Oprea c. Moldovei, din 21 decembrie 2010, arestul a durat

doar 26 de zile; în cauza Vrencev c. Bulgariei, din 23 septembrie 2008, arestul

a durat doar 20 de zile. Așadar, justificarea oricărei perioade de detenție,

indiferent cât ar fi aceasta de scurtă, trebuie să fie convingător demonstrată

de autorități (Jiga c. României, 16 martie 2010; Șarban c. Modovei, cit.

supra).

Menținerea în

detenție nu se poate justifica într-o cauză, decât dacă există probe (indicii

concrete), ale unui autentic interes general care, în ciuda prezumției de

nevinovăție, prevalează asupra regulii respectării libertății individuale (Labita

c. Italiei, Marea Cameră, 06 aprilie 2004; Kudla c. Poloniei, Marea Cameră, 26

octombrie 2000). însuși scopul art. 5 parag. 3 din Convenție este acela de a

impune eliberarea persoanei private de libertate, în momentul în care detenția

încetează a mai fi rezonabilă (Calmanovici c. României, cit. supra; McKay c. Regatul

Unit, Marea Cameră, 03 octombrie 2006). S-a arătat că substanța însăși a parag.

3 este dreptul de a rămâne în libertate în așteptarea unei soluții ce se va

pronunța pe fond (Tinner c. Elveției, 26 aprilie 2011; Leviere c. Belgia, din 08

noiembrie 2007). Tot în hotărârea Tinner c. Elveției, din anul 2011, Curtea a

subliniat că detenția provizorie trebuie să apară ca soluție ultimă, ce se

justifică numai atunci când celelalte opțiuni, disponibile, s-au dovedit

insuficiente.

Așadar, încă din

primele hotărâri prin care instanța europeană a constatat nerespectarea

garanției impuse de art. 5 parag. 3 din Convenție, aceasta a precizat că detenția

provizorie a unui acuzat nu poate fi menținută dincolo de limitele ei

rezonabile (Wemhoff c. Germaniei, 27 iunie 1968). În cauza imediat următoare, Neumeister

c. Austriei, tot din 27 iunie 1968, Curtea a subliniat: „caracterul rezonabil

al duratei unei detenții trebuie să fie apreciat în funcție de situația

detenției, în care se găsește o persoană acuzată. Până la condamnare ea este

prezumată nevinovată, astfel că obiectul dispoziției analizate este (...) acela

de a impune eliberarea ei provizorie, din moment de menținerea în detenție

încetează a mai fi rezonabilă. Eliberarea provizorie a celui acuzat trebuie să

fie ordonată, dacă se pot obține, din partea lui, garanții suficiente care-i

asigură prezența în fazele procesuale în discuție”.

Argumentele pro și

contra menținerii în detenție nu trebuie să fie „generale și abstracte” deoarece

caracterul rezonabil al unei perioade de arest preventiv nu poate fi apreciat in

abstracto, ci în fiecare caz, în funcție de circumstanțele cauzei {Calmanovici

c. României, cit. supra; Smirnova c. Rusiei, 25 iulie 2003; Romanov c. Rusiei, 20

octombrie 2005). Orice menținere în arest preventiv a unui acuzat, chiar și

pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către

instanțe (Chichkov c. Bulgariei, nr. 38.822/97, parag. 66, C.E.D.O. 2003-1, și Musuc

c. Moldovei, nr. 42.440/06, parag. 41, 06 noiembrie 2007).

Altfel spus, instanțele

care analizează temeinicia și oportunitatea punerii în libertate a inculpatului

în urma formulării unei cereri de eliberare trebuie să examineze toate

elementele pertinente și concludente, apte să confirme, fie menținerea

detenției, fie punerea în libertate (Naus c. Poloniei, 16 septembrie 2008; Belov

c. Rusiei, 03 iulie 2008; Hesse c. Austriei, 25 ianuarie 2007). Curtea a

sancționat, în mod constant, încheierile și ordonanțele de menținere a măsurii

arestării preventive, precum și hotărârile prin care au fost respinse cererile

de liberare condiționată sub control judiciar, atunci când acestea s-au limitat

la a menționa anumite criterii impuse de lege și au omis să specifice cum

aceste criterii devin aplicabile în cazul respectiv (a se vedea Begu c.

României, 15 martie 2011; Irinel Popa și alții c. României, 01 decembrie 2009; Tănase

c. României, 12 mai 2009; Tarău c. României, 24 februarie 2009; Tiron c.

României, 07 aprilie 2009).

Cât privește sarcina

probei, Curtea a subliniat că prezumția este în sensul eliberării persoanei,

motiv pentru care revine autorităților naționale sarcina de a stabili și de a

demonstra existența unor fapte concrete care să justifice neaplicarea regulii

privind respectarea libertății individuale (Moiseyev c. Rusiei, din 09

octombrie 2008). O persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni trebuie

întotdeauna să fie eliberată, în cursul procesului, dacă autoritățile nu pot

demonstra, prin probe, că există motive „relevante și suficiente” pentru a

justifica continuarea detenției preventive (Prencipe c. Monaco, 16 iulie 2009; Mckay

c. Regatul Unit, MC, 03 octombrie 2006; Castraveț c. Moldovei, 13 martie 2007; Neumeister

c. Austriei, 27 iunie 1968). Schimbarea sarcinei probei - prin transferarea

acesteia la persoana privată de libertate - înseamnă răsturnarea regulii impuse

de art. 5 din Convenție, conform căreia arestarea preventivă este o excepție de

la dreptul la libertate, permisibilă numai în cazurile exhaustiv enumerate și

strict definite (Moiseyev c. Rusiei, din 09 octombrie 2008).

Având în vedere

circumstanțele cauzei, precum și cele personale, scopul măsurilor preventive

menționat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. poate fi realizat și prin lăsarea

sa în libertate sub control judiciar.

S-a mai menționat, de

asemenea, de către inculpat că are cunoștință de dispozițiile legale privitoare

la cazurile de revocare a liberării provizorii sub control judiciar.

Constatând că cererea

de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul A.S.

era admisibilă în principiu această instanță reține că, prin prisma prev. alin.

(2) al art. 160

2

C. proc. pen., această cerere este neîntemeiată.

Motivele pentru care instanța a ajuns la această concluzie sunt cele care se

vor expune în continuare:

Acest inculpat, prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Departamentul

Național Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj, a fost deferit justiției la

data de

22

decembrie 2011 sub acuza comiterii în condițiile concursului real de

infracțiuni a faptelor penale incriminate de dispozițiile:

- art. 257 C. pen. coroborat

cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (21 acte

materiale);

- art. 25 C. pen. rap.

la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din

Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale);

- art. 25 C. pen. rap.

la art. 290 C. pen. cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale);

- art. 254 alin. (1)

C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. (18 acte materiale);

- art. 26 C. pen. rap.

la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 565/2002 rap. la art. 17 lit. e) din

Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale);

- art. 26 C. pen. rap.

la art. 290 C. pen. coroborat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu referire

la art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale),

- art. 256 C. pen.

În prezenta cauză inculpatul-petent

a fost supus la data de 10 noiembrie 2011, orele 00.30, măsurii preventive a reținerii

pentru o perioadă de 24 ore, ulterior acesta fiind supus măsurii preventive a arestului

preventiv pentru o perioadă de 29 zile, în baza mandatului de arestare preventivă

din 11 noiembrie 2011 emis de către Curtea de Apel Cluj. Mandatul de arestare preventivă

emis pe seama acestui inculpat-petent a avut la bază încheierea penală nr. 131

din 11 noiembrie 2011 a curții de Apel Cluj. Astfel cum s-a reținut și prin încheierea

de ședință din 04 aprilie 2012 a acestei instanțe (instanță învestită cu soluționarea

prezentei cauze, deoarece, prin sentința nr. 271 din 20 februarie 2012 a secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus strămutarea cauzei de

la Curtea de Apel Cluj la Curtea de Apel Târgu Mureș), măsura preventivă a arestului

a fost menținută față de inculpat ca urmare a subzistenței față de acesta a prev.

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Prezenta cerere de liberare provizorie

sub control judiciar se analizează nu doar prin prisma considerentelor de temeinicie

invocate de petent, prin apărătorii săi aleși, în această cerere, dar și prin analizarea

probatoriului administrat în cauză până la acest moment procesual. Este perfect

adevărat faptul că cercetarea judecătorească în cauză este la debut (în speța pendinte

reușindu-se doar audierea a trei dintre inculpații cauzei), dar acest aspect nu

împiedică instanța de fond să coroboreze aspectele expuse în cererea de liberare

provizorie formulată cu cele care rezultă din interpretarea coroborată a probatoriului

administrat în prima fază a procesului penal de către organele judiciare.

Până la soluționarea definitivă

a unei cauze penale, în care persoana acuzată este supusă celei mai drastice măsuri

restrictive de libertate, aceasta are posibilitatea de a formula diferite cereri

prin care să obțină punerea sa în libertate, cu sau fără obligarea sa de a se supune

unor limitări, unor obligații instituite de legiuitorul național. Potrivit legislației

procesual penale române, atât în faza urmăririi penale, cât și în faza judecății,

inculpații pot recurge la formularea cererilor reglementate de art. 160

1

C. proc. pen. Inculpatul a înțeles să recurgă la formularea acestei cereri invocând

nu doar circumstanțele persoanele extrem de favorabile, faptul că niciuna dintre

infracțiunile pentru care a fost deferit justiției nu este sancționată cu pedeapsa

închisorii mai mare de 18 ani, dar și împrejurarea că atât legislația națională,

cât și cea europeană, recomandă judecătorilor învestiți cu soluționarea unor astfel

de cauze să aprecieze asupra oportunității și justeței înlocuirii măsurii privative

de libertate cu o măsură mai puțin drastică.

Avându-se în vedere jurisprudența

europeană invocată de către petent, prin apărătorii săi aleși, în urma reanalizării

conținutului hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în

cauzele invocate se apreciază că fiecare cauză penală are specificul său, durata

măsurii arestului preventiv impunându-se a fi analizată prin prisma acestui specific.

Inculpatul-petent, ce

este la primul conflict cu legea penală și care are un grad de instruire și de cultură

extrem de ridicate, este acuzat de comiterea unor infracțiuni pe care le-ar fi comis

în timpul și în legătură cu exercitarea funcției publice de Primar al municipiului

Cluj Napoca. Aceste acuze vizează infracțiuni ce sunt sancționate, fiecare în parte,

cu pedeapsa închisorii mai mică de 18 ani, dar lăsarea sa în libertate la acest

moment procesual, subsecvent admiterii cererii de liberare provizorie sub control

judiciar, impietează buna desfășurare a procesului penal, prin prisma posibilității

ca acest petent să se plaseze din nou în sfera ilicitului penal.

Din analizarea conținutului

declarațiilor martorilor H.S.H., V.A.M., N.S.O., L.A.A., T.G., L.L., A.C.G., T.C.,

C.M.E., B.I., P.V., C.E.C., C.D., S.G., L.A., S.M.C. coroborate cu conținutul

proceselor-verbale de percheziție domiciliară efectuate la locuința acestui inculpat

cu declarația coinculpatei D.A. și cu conținutul interceptărilor telefonice și a

convorbirilor ambientale autorizate a se efectua în cauză (convorbiri telefonice

și ambientale ale acestui petent și ale coinculpatei A.U.M.), rezultă că, lăsat

în libertate, chiar și cu anumite restricții, inculpatul ar impieta buna desfășurare

a prezentei cauze. Pe parcursul a aproximativ 2 ani de zile, exercitând o funcție

ce implică nu doar exercițiul autorității de stat, dar și confirmarea încrederii

acordate de către populația ce l-a ales în funcția de Primar al unui important municipiu

al țării, acest petent ar fi săvârșit infracțiuni prin care ar fi favorizat societățile

comerciale conduse de către coinculpații D.A. și S.C., în dauna altor agenți economici

și contra unor substanțiale sume de bani.

Se apreciază că inculpatul,

prin relațiile de amiciție și serviciu dezvoltate la nivelul municipiului Cluj,

dar și la nivelul întregii țări, ar putea să se angajeze din nou în sfera ilicitului

penal, în contextul în care, așa cum s-a mai arătat, exercitând funcția de primar

al unui important municipiu al țării, ar fi comis cele șapte infracțiuni pentru

care a fost deferit justiției. În prezenta cauză, atât faza urmăririi penale, cât

și cea a cercetării judecătorești s-au desfășurat cu stricta respectare a principiului

celerității, perioada de când acest inculpat este privat de libertate (avându-se

în vedere cele două etape procesuale anterior menționate) nedepășind termenul rezonabil

ce trebuie respectat în orice cauză penală în care inculpații se află supuși măsurii

privative a arestului.

La acest moment procesual,

stabilit pentru soluționarea de urgență a acestei cereri formulate de inculpatul-petent,

se apreciază că normala desfășurare a procesului penal impune respingerea acestei

cereri deoarece, este necesar ca inculpatului să nu i se creeze noi oportunități

pentru angajarea sa în sfera ilicitului penal, iar pe de altă parte, la nivelul

opiniei publice nu trebuie conturat și mai puternic sentimentul de neîncredere în

organele abilitate ale statului de a trage la răspundere penală persoane pentru

infracțiunile ce le sunt imputate. Așa cum s-a mai arătat, inculpatul ar fi comis

faptele ce îi sunt reținute în sarcină în exercitarea mandatului de Primar al municipiului

Cluj Napoca, aceste acuze sunt acuze cu grad de pericol social ridicat în contextul

în care acestea ar fi fost comise de către un funcționar public, ales, ca urmare

a încrederii manifestate, prin vot, a electoratului din comunitatea respectivă și

care infracțiuni ar fi fost posibil a le fi săvârșit acest petent prin legăturile

sale dezvoltate cu potenți oameni din sfera socio-economică și chiar politică.

Pentru toate considerentele

prezentate, Curtea, în baza art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen., a respins,

ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

către inculpatul A.S.

Împotriva acestei hotărâri,

încheierea din 04 mai 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1767/33/2011, în termen

legal, s-a exercitat recurs de către inculpatul A.S.

Inculpatul A.S. invocă

faptul că încheierea atacată este nelegală și netemeinică. Arată că deși liberarea

provizorie sub control judiciar nu figurează printre măsurile preventive, totuși,

conform art. 136 alin. (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive poate fi realizat

și prin liberarea provizorie sub ambele forme, scopul fiind cel arătat în alin.

(1) al art. 136 C. proc. pen., și anume asigurarea bunei desfășurări a procesului

penal și împiedicarea sustragerii de la judecată sau de la executarea pedepsei.

De aceea, analiza cererii de liberare provizorie sub control judiciar, sub aspectul

temeiniciei trebuie să se raporteze obligatoriu la scopul măsurilor preventive pentru

a vedea dacă în concret această măsură are aptitudinea de a realiza scopurile măsurilor

preventive. În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia în interesul legii nr. 17 din 17 octombrie 2011, care este obligatorie

pentru instanță. În acest context, plecând de la aceste prevederi și de la dispoziția

de principiu prevăzută la art. 160

1

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum

a decis Înalta Curte de Casație și Justiție, există o vocație procedurală a unui

inculpat, care este arestat preventiv, de a obține în cursul procedurii liberarea

provizorie, fie sub control judiciar, fie pe cauțiune, ceea ce înseamnă că o asemenea

cerere poate fi apreciată de instanță ca fiind netemeinică doar dacă în concret

se poate constata că lăsarea în libertate sub control judiciar, ar împiedica buna

desfășurare a procesului penal. Ori, în acest moment procesual, în condițiile în

care urmărirea penală este finalizată, dosarul fiind adus în fața instanței cu rechizitoriu,

lipsește cu desăvârșire atât riscul comiterii unei noi infracțiuni, cât și riscul

împiedicării bunei desfășurări a procesului penal. De asemenea, lipsește cu desăvârșire

și riscul ca în situația în care inculpatul este lăsat în libertate provizorie sub

control judiciar, să nu se prezinte ulterior la dezbaterile instanței penale, asemenea

riscuri nu pot avea la bază doar simpla afirmație în sensul că dacă inculpatul ar

fi lăsat liber la acest moment atunci ar exista riscul influențării martorilor pentru

simplul considerent că nu au cerut încă cercetarea judecătorească sau dacă inculpatul

ar fi lăsat liber la acest moment, atunci oricând acesta ar putea să nu se prezinte

la dezbateri sau că ar exista posibilitatea comiterii unei noi infracțiuni în condițiile

în care nu există nici măcar o simplă dată din care să rezulte existența unor asemenea

riscuri.

Examinarea sub aspectul

temeiniciei va purta, astfel cum a decis și Înalta Curte de Casație și Justiție,

asupra pericolului concret pentru ordinea publică. Sub acest aspect, o asemenea

cerere poate fi respinsă ca netemeinică pe acest criteriu doar atunci când instanța

constată cu ocazia analizei cererii sub aspectul temeiniciei că starea de pericol

care este creată prin infracțiune, nu poate fi înlăturată decât prin menținerea

măsurii arestării preventive, în sensul că se impune ca inculpatul să rămână în

stare de arest preventiv pentru ca această stare de pericol să fie înlăturată. în

această privință, nu este suficientă doar invocarea pericolului pentru ordinea publică

de o manieră abstractă printr-o simplă afirmație plecând doar de la limitele de

pedeapsă prevăzute în textul incriminator sau plecând de la calificarea în mod abstract

a infracțiunilor de corupție ca fiind infracțiuni grave, astfel încât să se poată

considera că ar exista o periclitare a ordinii publice. De asemenea, pericolul pentru

ordinea publică nu poate avea la bază doar sentimentul de insecuritate sau de neîncredere

în actul de justiție care se invocă în mod frecvent, ci trebuie să aibă la bază

fapte materiale concrete, trebuie să existe motive suficiente din care să rezulte

că dacă se admite o asemenea cerere și, în consecință, inculpatul este lăsat în

libertate provizorie sub control judiciar, atunci ar exista un pericol real și efectiv

pentru ordinea publică; Or, din materialul dosarului nu rezultă asemenea elemente

de fapt, ci dimpotrivă, atât criteriul gravității prin prisma modului de săvârșire

a faptelor materiale și prin prisma urmărilor acestora, astfel cum sunt descrise

în rechizitoriu, nu confirmă o tulburare a ordinii publice de o asemenea manieră

încât să fie respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar.

Pe de altă parte, în aprecierea

cu privire la existența unei tulburări a ordinii publice de o asemenea forță încât

să justifice respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, este

necesar să se țină seama de persoana inculpatului, de lipsa antecedentelor penale,

de criteriile de alegere a măsurilor preventive arătate în art. 136 alin. (1)

C. proc. pen. în această privință nu poate fi ignorat comportamentul pe care l-a

avut inculpatul anterior și nu poate fi ignorată atitudinea procesuală a inculpatului,

pe timpul desfășurării procedurilor, care veghează dimpotrivă la acest moment pentru

inexistența unei tulburări a ordinii publice.

De aceea pentru aceste

motive, se solicită admiterea recursului, casarea și în rejudecare admiterea cererii

de liberare provizorie sub control judiciar, să se constate că este întemeiată și

să se dispună punerea în libertate a inculpatului sub control judiciar și să se

instituie obligațiile care sunt imperative și care sunt prev. în alin. (3) a

art. 160

2

C. proc. pen. și dacă instanța consideră că este necesar și

o parte din obligațiile facultative prev. în art. 160

2

alin. (3) C.

proc. pen. printre care obligația inculpatului de a nu lua legătura cu martorii,

inclusiv cu cei doi inculpați și, de asemenea, și interzicerea exercițiului funcției

de primar.

Instanța de recurs, față

de motivele concret invocate, cu analiza cauzei sub toate aspectele, reține următoarele:

Inculpatul A.S. a fost

trimis în judecată la data de 22 decembrie 2011 prin rechizitoriul Departamentul

Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj din Dosar nr. 60/P/2011, în stare

de arest preventiv.

În sarcina inculpatului

A.S. s-a reținut comiterea infracțiunilor de luare de mită prev. de art. 254

alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen. (18 acte materiale), complicitate la spălare de bani în formă

continuată prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen. (19 acte materiale), complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură

privată prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 17 lit.

c) din Legea nr. 78/2000 în formă continuată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. (19 acte materiale), trafic de influență în formă continuată prev. de art.

257 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen. (21 acte materiale), instigare la spălare de bani în formă continuată

prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002

rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. (23 acte materiale), instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată

prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea

nr. 78/2000 în formă continuată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte

materiale), primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen., totul cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen.

Acuzațiile aduse inculpatului

A.S. constau în aceea că, în baza aceleiași rezoluții infracționale, ar fi pretins

de la inculpata D.A. remiterea unor foloase materiale necuvenite, lăsând să se creadă

față de aceasta că are influență pe lângă directorul R.A.T.U.C. Cluj, N.L. și că-l

va determina pe acesta să încheie polițe de asigurare pentru parcul auto al regiei

cu societatea administrată de inculpată, primind în perioada mai 2009-septembrie

2011, în 21 de tranșe, suma totală de 274.330,54 RON, disimulată prin încheierea

a două contracte de asistență juridică între societatea inculpatei SC G.F. SRL și

Cabinetul de avocatură al inculpatei A.M. În baza aceleiași rezoluții ar fi instigat

pe inculpatele A.M. și D.A. la încheierea a două contracte de asistență juridică

și a unui nr. de 21 de facturi fiscale în perioada iulie 2008-septembrie 2011, înscrisuri

care evidențiau prestarea unor activități de consultanță juridică nereale și care

ar fi avut drept scop disimularea adevăratei naturi a provenienței banilor, încasând

prin virament bancar în contul cabinetului de avocatură al soției suma de 274.330,54

RON.

În baza aceleiași rezoluții

ar fi instigat pe inculpatele A.M. și D.A. să procedeze la încheierea fictivă a

contractelor de asistență juridică din 01 iulie 2008 și din 01 iulie 2009, cât și

a 21 de facturi emise în perioada mai 2009-septembrie 2011, acte ce consemnau împrejurări

nereale și în scopul ascunderii infracțiunii de trafic de influență.

De asemenea, în calitate

de Primar al municipiului Cluj Napoca, în baza unei rezoluții infracționale unice,

în cursul anului 2010 până la momentul încheierii contractului de salubrizare al

municipiului Cluj Napoca, ar fi acceptat primirea de la inculpatul S.C., administrator

al SC B.V. SA, a unor foloase necuvenite, disimulate printr-un contract de consultanță

încheiat la data de 02 aprilie 2010 între cabinetul de avocatură al inculpatei A.M.

și SC T.T. SRL, primind în perioada aprilie 2010-septembrie 2011, în 18 tranșe,

suma totală de 262.560 RON, în scopul ca acesta, în exercitarea atribuțiilor sale

de serviciu, să procedeze la semnarea contractului de salubrizare cu SC B.V. SA,

precum și să asigure derularea ulterioară fără incidente a acestui contract.

În baza aceleiași rezoluții,

inculpatul A.S. ar fi sprijinit moral pe inculpata A.M. și pe inculpatul S.C. să

procedeze la încheierea fictivă a contractului de asistență juridică din 02

aprilie 2011 și a unui număr de 18 facturi fiscale emise în perioada aprilie 2010-septembrie

2011, înscrisuri care evidențiau prestarea unor activități de consultanță juridică

nereale și care au avut drept scop disimularea adevăratei naturi a provenienței

banilor, încasând prin virament bancar în contul cabinetului de avocatură al soției

sale suma de 262.560 RON și, totodată, pentru ascunderea comiterii infracțiunii

de luare de mită de către inculpat.

De asemenea, inculpatul

A.S. ar fi sprijinit moral pe inculpata A.M. și pe inculpatul S.C. să procedeze

la încheierea fictivă a contractului de asistență juridică din 02 aprilie 2010,

cât și a unui număr de 18 facturi fiscale emise în perioada aprilie 2010-septembrie

2011, acte ce consemnau împrejurări nereale și în

scopul ascunderii comiterii

infracțiunii de luare de mită, iar în calitate de Primar al municipiului Cluj

Napoca, după încheierea la data de 28 iulie 2010 a contractului de delegare a serviciilor

publice de salubrizare a municipiului Cluj Napoca cu SC R. SRL București, contract

încheiat de acesta în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, ar fi primit de

la reprezentanții acestei societăți două carduri de alimentare cu carburanți, din

care unul ar fi fost utilizat în perioada noiembrie 2010-noiembrie 2011 de către

inculpata A.M., care a alimentat autovehiculele proprietate personală cu carburanți

în valoarea totală de 8.826,93 RON.

Atât pentru conformare

la decizia nr. 17/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și datorită faptului

că inculpatul, inclusiv pe calea recursului de față, a contestat cu vehemență temeiurile

de fapt și de drept ce stau la baza subzistenței măsurii arestului preventiv în

cauză, instanța judecătorească învestită cu soluționarea prezentului recurs redă

că există în continuare probe și indicii temeinice în sensul art. 143 C. proc. pen.

care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul A.S. este autorul faptelor pentru

care a fost trimis în judecată.

Dintre acestea enumerăm:

procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în baza autorizaților

emise de către judecător; procese-verbale de supraveghere operativă și planșe fotografice;

procese-verbale de consemnare a activității inculpatului, precum și a soției sale

- inculpata A.U.M.; procese-verbale de supraveghere și planșă fotografică a inculpatei

D.A.; acte contabile, contracte de consultanță, extrase de cont, declarațiile 394,

declarația inculpatei A.M.,  declarația inculpatului A.S., declarațiile inculpatului

S.C.; declarațiile inculpatei D.A., declarațiile martorei I.O.; procese-verbale

de percheziție - percheziții efectuate în baza autorizațiilor emise de către judecător

- și planșe fotografice, contractul de prestări de servicii de salubrizare din data

de 28 octombrie 2010 încheiat între Compania de Salubritate B.V. SA și Municipiul

Cluj Napoca; autorizație de funcționare emisă de Municipiul Cluj Napoca la data

de 08 octombrie 2010 pentru Compania de Salubritate B.V. SA; hotărârea emisă de

Consiliul Local al Municipiului Cluj la data de 30 noiembrie 2010 privind exclusivitatea

prestării