ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2603/2012

Asupra recursului de față; În baza actelor dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea din 22 august 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 5842/2/2012, a fost admisă cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatei M.E.C. cu aceea a obligării de a nu părăsi România. În baza art. 139 C. proc. pen., a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpatei M.E.C. cu aceea prev. de art. 145 1 C. proc. pen., respectiv obligarea de a nu părăsi țara. În baza art. 145 1 C. proc. pen., a fost obligată inculpata, ca pe tot parcursul judecății, să respecte următoarele obligații: - să se prezinte la organul de urmărire penală, respectiv instanța de judecată ori de câte ori este chemată; - să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura; - să nu se apropie de partea vătămată C.M.

și de inculpatul S.I., precum și de membrii familiilor acestora și să nu comunice cu ei direct sau indirect; - să nu se afle în locuința părții vătămate. S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei M.E.C., dacă nu este arestată în altă cauză. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a pronunța această încheiere, instanța de fond a apreciat că cerințele consacrate în dispozițiile art. 136 C. proc. pen. pot fi satisfăcute și prin luarea față de inculpata M.E.C. a unei măsuri mai blânde, cea prevăzută de art. 145 1 C. proc. pen., respectiv obligarea de a nu părăsi țara, cu respectarea obligațiilor ce decurg din această dispoziție legală. Totodată, prima instanță a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia arestării preventive, care a statuat că art. 5 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului conține garanții distincte pentru ca măsura privativă de libertate să nu fie una abuzivă, una dintre aceste garanții vizând evocarea, cu valoare de principiu, a faptului că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind cea normală. De asemenea, a mai fost avută în vedere și situația familială și medicală a inculpatei, de natură a conduce la concluzia că nu există un pericol concret pentru ordinea publică prin punerea sa în libertate, chiar dacă fapta săvârșită este gravă, starea de detenție preventivă justificându-se pe un termen limitat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și rejudecând pe fond, respingerea cererii de înlocuirea a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpata M.E.C. și menținerea măsurii arestării preventive a acesteia. În motivarea recursului, procurorul a susținut oral faptul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 139 C. proc. pen. și nu se justifică înlocuirea măsurii arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi țara.

A mai arătat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, inculpata fiind trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, faptă deosebit de gravă, în raport și de funcția pe care o deținea și care cel puțin din punct de vedere teoretic, creează premisele pentru ca aceasta să înțeleagă consecințele oricărei fapte sancționate de legea penală. A mai învederat că inculpata a comis o infracțiune de violență împotriva libertății psihice a persoanei, toate aceste elemente relevând un grad de pericol social deosebit de ridicat pe care l-ar prezenta lăsarea sa în libertate. Înalta Curte, examinând actele dosarului prin prisma motivelor de recurs, constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Inculpata M.E.C.

a fost arestată preventiv prin Încheierea din camera de consiliu de la 14 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 4821/2/2012, pe o durată de 29 de zile, constatându-se că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) și art. 149 1 alin. (9) teza I și 10 C. proc. pen., fiind emis mandatul de arestare preventivă a inculpatei nr. 19/U din 14 iunie 2012. Prin Rechizitoriul nr. 228/P/2012 din data de 6 iulie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv, inculpații M.E.C., pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen.

rap. la art. 13 1 din Legea nr. 78/2000 și S.I., pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen. S-a reținut, în esență, că, în intervalul 28 mai 2012 - 12 iunie 2012, inculpații M.E.C., judecător în cadrul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, și S.I. au constrâns-o, în mod repetat, pe partea vătămată C.M., amenințând-o cu darea în vileag a unor fapte imaginare compromițătoare pentru persoana sa, urmărind prin aceasta să obțină, în mod injust, suma de 5.000 euro, sumă ce a fost înmânată inculpatei la data de 13 iunie 2012 și găsită ulterior în poșeta acesteia. La data de 9 iulie 2012, a fost verificată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatei, înainte de expirarea duratei acesteia, iar prin încheierea din aceeași dată a fost menținută măsura arestării preventive față de aceasta.

Prin Decizia penală nr. 2459 din 23 iulie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat de inculpata M.E.C. împotriva Încheierii din 9 iulie 2012, menținându-se astfel măsura arestării preventive față de aceasta. Înalta Curte, analizând actele dosarului, constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatei M.E.C. subzistă și impun în continuare privarea ei de libertate. Potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive luată se înlocuiește cu o alta măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Potrivit dispozițiilor procesual-penale care sunt similare reglementărilor din majoritatea legislațiilor europene, luarea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: existența probelor sau indiciilor temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiune să fie închisoarea mai mare de 4 ani și prezența a cel puțin unuia dintre cazurile de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

Luarea, prelungirea sau menținerea măsurii arestării preventive pe parcursul procesului penal nu este incompatibilă cu respectarea prezumției de nevinovăție, nu implică pronunțarea instanței de judecată asupra fondului procesului (adică și asupra vinovăției inculpatului), ci numai asupra existenței unor probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune, precum și a incidenței unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen. (Deciziile Curții Constituționale nr. 73/2000, publicată în M. Of. nr. 335/19.07.2000, nr. 38/2007. publicată în M. Of. nr. 157/5.02.2007, nr. 245/2006, publicată în M. Of. nr. 290/30.03.2006 fiind în acest sens).

Așa cum a precizat instanța europeană, faptele ce au dat naștere la bănuielile concrete, care au justificat arestarea unei persoane nu trebuie să fie de același nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări. În cauză, temeiul juridic care a determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatei M.E.C. l-a constituit cel prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv că infracțiunile pentru care inculpata a fost cercetată sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Înalta Curte apreciază că, în acest moment procesual, temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii preventive se mențin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei.

Examinând incidența dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportate și prin prisma dispozițiilor art. 68 1 C. proc. pen., se constată că în cauză există probe și indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpata a comis fapta pentru care este trimisă în judecată având în vedere mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: Procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare din 12 iunie 2012, declarațiile părții vătămate C.M., procesele-verbale de redare în formă scrisă a convorbirilor, comunicărilor telefonice și a celor purtate în mediul ambiental din data de 12 iunie 2012, între C.M., M.E.C. și S.I., interceptate în baza autorizațiilor emise de judecător, declarația martorului asistent C.I., procesul-verbal de constatare a infracțiunii, planșe fotografice, procesul-verbal de recunoaștere a inculpatului S.I.

de către partea vătămată C.M. după planșa foto și planșa fotografică cu aceste aspecte, procesul-verbal de consemnare a seriilor bancnotelor ce au compus suma de 5.000 euro, provenind din depozitul constituit la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, care a fost înmânată de partea vătămată C.M. inculpatei M.E.C. și planșele foto aferente, suporturile digitale pe care sunt imprimate materialele rezultate în urma punerii în executare a autorizațiilor emise în cauză. Cât privește temeiul arestării prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se constată că inculpata a săvârșit o faptă penală pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea ei în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică.

Instanța europeană a precizat că existența unui pericol pentru ordinea publică, care să justifice menținerea unei persoane în stare de detenție, nu trebuie să se refere la o ordine publică abstractă, instanțele trebuind să justifice în termeni concreți prin ce se manifestă acea atingere a ordinii publice (hotărârea Jablonski contra Polonia, Kemmache împotriva Franței și hotărârea Dumont Makivery contra Franța din 31 mai 2005). Chiar și în situația în care un inculpat este menținut în arest în baza unei necesități de ordine publică, poate exista o încălcare a art. 5 parag. 3 dacă pentru acest motiv procedura se prelungește peste o perioadă de timp rezonabilă (cazul Wemhoff împotriva Germaniei).

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că menținerea arestării preventive nu poate anticipa o pedeapsă privativă de libertate (Dinler împotriva Turciei, Hotărârea din 31 mai 2005, Dumont Malivery împotriva Franței, Hotărârea din 31 mai 2005), concluzionându-se că dacă nu mai există un pericol concret pentru ordinea publică, în special de sustragere, detenția este lipsită de fundament legal. Menținerea stării de arest a inculpatului poate fi justificată numai dacă există indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea individuală. Detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv amenințată, întrucât continuarea detenției nu trebuie să servească pentru a anticipa o eventuală pedeapsă privativă de libertate.

La aprecierea pericolului pentru ordinea publică, trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana cercetată, ci și datele referitoare la fapte, nu de puține ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția (cei care concură la înfăptuirea ei) nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității. Așa fiind, deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social - ca trăsătură esențială a infracțiunii - aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei.

Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele și din însuși pericolul social al infracțiunii de care este acuzat inculpatul, de reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte. Pe cale de consecință, se constată că legea europeană este mai puțin restrictivă privitor la luarea măsurilor preventive privative de libertate, în comparație cu legea procesual-penală română, care pretinde să existe probe sau indicii temeinice că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală. În Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza "Calmanovici împotriva României" (Hotărârea nr. 1 din 1 iulie 2008 și publicată în M. Of.

nr. 283/30.04.2009), se arată că în lipsa unei jurisprudențe naționale care să fie în mod constant coerentă în materie, instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței pericolului pentru ordinea publică, printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul moral al acestuia.

Faptul reținut în rechizitoriu că inculpata, care deținea funcția de judecător, în scopul obținerii unui folos material, a constrâns partea vătămată C.M., prin amenințări repetate că va da publicității fotografii compromițătoare, care îi vor distruge viața personală și cariera profesională, dacă nu îi va da suma de 5.000 euro, prin aceasta aducându-i o atingere gravă libertății sale psihice și morale, constituie în mod cert împrejurări care tulbură profund și grav ordinea publică, determinând reacții justificate de insecuritate, neîncredere față de sistemul judiciar și chiar față de actul de justiție.

Infracțiunea de șantaj prezintă un grad ridicat de pericol social, astfel că, prin incriminarea sa în Titlul II "infracțiuni contra persoanei", Capitolul II "Infracțiuni contra libertății persoanei", legiuitorul a urmărit să ocrotească în principal relațiile sociale care privesc libertatea psihică a persoanei, iar în secundar sau adiacent relațiile sociale cu caracter patrimonial sau nepatrimonial care sunt periclitate sau lezate prin scopul ilicit urmărit de făptuitor, de a obține un folos injust. Natura și gravitatea faptei presupus săvârșite rezultă din modalitatea în care aceasta a fost comisă, pe baza unui plan prestabilit, inculpata angrenând în activitatea infracțională și pe coinculpatul S.I., cu care se sfătuia asupra modalității în care urmau să obțină suma de 5.000 euro de la partea vătămată.

Pentru a amplifica starea de temere a părții vătămate, inculpata i l-a descris pe inculpatul S.I. ca fiind ofițer de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, "persoană foarte dură", care deține fotografii compromițătoare pentru partea vătămată.

Prin urmare, având în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, funcția pe care aceasta a deținut-o și exigențele cărora se impunea a se supune prin prisma poziției sale de judecător, persoană chemată să vegheze la respectarea legii și să inspire în orice moment respectul și încrederea publicului, lăsarea sa în libertatea prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, existând și posibilitatea apariției unui ecou negativ în societate cu privire la capacitatea de reacție a autorităților în asemenea situații și, în plus, un risc de influențare negativă a modului de derulare a procesului penal, aflat la începutul fazei de cercetare judecătorească.

Așa fiind, temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu justifică înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă, restrictivă de libertate, câtă vreme probele strânse în cursul urmăririi penale oferă indicii cu privire la vinovăția inculpatei și constituie un temei care demonstrează legalitatea privării de libertate, constatându-se că în mod greșit instanța de fond a apreciat că la acest moment procesual se impune ca față de inculpată să fie luată o măsură preventivă mai blândă. Nu în ultimul rând, măsura arestării preventive se impune a fi menținută față de inculpată, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, aflat în faza incipientă a cercetării judecătorești, în vederea aflării adevărului.

Drept urmare, detenția provizorie a inculpatei M.E.C. este legală, fiind respectate atât exigențele cerute de legea internă, cât și cele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, impunându-se menținerea în continuare a acesteia. Referitor la egalitatea de tratament a inculpatei M.E.C. raportată la situația inculpatului S.I., cercetat în aceeași cauză, care se află în stare de libertate, acest principiu nu poate fi aplicat pentru a justifica înlocuirea măsurii arestării preventive. Egalitatea de tratament juridic este un concept regăsit în jurisprudență și care reprezintă un aspect particular al principiului egalității, consacrat atât de Constituția României, dar și de instrumente juridice internaționale.

Acest principiu și implicit egalitatea de tratament juridic nu au un caracter formal și nu pot avea drept consecință uniformizarea soluțiilor judiciare. În speță, fiecare dintre inculpații implicați în această cauză au situații juridice concrete specifice, care implică și o diferențiere în ceea ce reprezintă tratamentul juridic aplicat. Astfel, se reține că inculpata M.E.C., la data săvârșirii presupusei fapte, deținea funcția de judecător și este persoana care l-a atras în activitatea infracțională pe inculpatul S.I. Inculpata este cea care o cunoștea pe partea vătămată C.M., cu care se afla în relații mai apropiate, cunoștea aspecte din viața ei particulară, respectiv faptul că este căsătorită și accede la ocuparea unei funcții politice, și profitând de această situație, a amenințat-o în mod repetat că va da publicității fotografii care i-ar fi compromis viața de familie și cariera profesională, în cazul în care nu îi va da suma de 5.000 euro.

Totodată, se constată că durata arestării preventive nu a depășit un termen rezonabil în sensul dispozițiilor din legislația internă și internațională. În raport de complexitatea cauzei și de gravitatea faptei, această măsură preventivă se încadrează într-un termen rezonabil, având în vedere că inculpata a fost reținută și arestată preventiv de la data de 14 iunie 2012. Temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatei nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană. Astfel, se reține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 C. proc.

pen. pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatei, întrucât temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri nu s-au schimbat. Așa fiind, Înalta Curte constată că alte măsuri preventive nu sunt nici suficiente și nici eficiente în acest moment procesual pentru a proteja în mod just interesul public, impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatei. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, împotriva Încheierii de ședință din 22 august 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 5482/2/2012, va casa în parte încheierea atacată și, rejudecând, în fond, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc.

pen., menține starea de arest a inculpatei M.E.C. Totodată, se vor menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate. Conform dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, împotriva Încheierii de ședință din 22 august 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 5482/2/2012 privind pe inculpata M.E.C. Casează, în parte, încheierea atacată și, rejudecând, în fond: Respinge, ca neîntemeiată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, formulată de inculpata M.E.C. În baza ari. 300 2 raportat la ari. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține starea de arest a inculpatei M.E.C. Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 august 2012. Procesat de GGC - AZ