ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2603/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2603/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza actelor

dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 22 august 2012,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr.

5842/2/2012, a fost admisă cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive

a inculpatei M.E.C. cu aceea a obligării de a nu părăsi România.

În baza art. 139 C.

proc. pen., a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpatei M.E.C. cu

aceea prev. de art. 145

1

C. proc. pen., respectiv obligarea de a nu

părăsi țara.

În baza art. 145

1

C. proc. pen., a fost obligată inculpata, ca pe tot parcursul judecății, să

respecte următoarele obligații:

- să se prezinte la

organul de urmărire penală, respectiv instanța de judecată ori de câte ori este

chemată;

- să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura;

- să nu se apropie de

partea vătămată C.M. și de inculpatul S.I., precum și de membrii familiilor

acestora și să nu comunice cu ei direct sau indirect;

- să nu se afle în

locuința părții vătămate.

S-a dispus punerea de

îndată în libertate a inculpatei M.E.C., dacă nu este arestată în altă cauză.

Cheltuielile

judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța

această încheiere, instanța de fond a apreciat că cerințele consacrate în

dispozițiile art. 136 C. proc. pen. pot fi satisfăcute și prin luarea față de

inculpata M.E.C. a unei măsuri mai blânde, cea prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen., respectiv obligarea de a nu părăsi țara, cu respectarea

obligațiilor ce decurg din această dispoziție legală.

Totodată, prima

instanță a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

în materia arestării preventive, care a statuat că art. 5 parag. 3 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului conține garanții distincte pentru ca

măsura privativă de libertate să nu fie una abuzivă, una dintre aceste garanții

vizând evocarea, cu valoare de principiu, a faptului că detenția preventivă

trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind cea normală.

De asemenea, a mai

fost avută în vedere și situația familială și medicală a inculpatei, de natură

a conduce la concluzia că nu există un pericol concret pentru ordinea publică

prin punerea sa în libertate, chiar dacă fapta săvârșită este gravă, starea de

detenție preventivă justificându-se pe un termen limitat.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Direcția Națională Anticorupție, solicitând admiterea acestuia,

casarea încheierii atacate și rejudecând pe fond, respingerea cererii de

înlocuirea a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

țara formulată de inculpata M.E.C. și menținerea măsurii arestării preventive a

acesteia.

În motivarea

recursului, procurorul a susținut oral faptul că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 139 C. proc. pen. și nu se justifică înlocuirea măsurii

arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi țara. A mai arătat că

temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

nu s-au schimbat, inculpata fiind trimisă în judecată pentru săvârșirea

infracțiunii de șantaj, faptă deosebit de gravă, în raport și de funcția pe

care o deținea și care cel puțin din punct de vedere teoretic, creează

premisele pentru ca aceasta să înțeleagă consecințele oricărei fapte

sancționate de legea penală.

A mai învederat că

inculpata a comis o infracțiune de violență împotriva libertății psihice a

persoanei, toate aceste elemente relevând un grad de pericol social deosebit de

ridicat pe care l-ar prezenta lăsarea sa în libertate.

Înalta Curte,

examinând actele dosarului prin prisma motivelor de recurs, constată că

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Direcția Națională Anticorupție este fondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

Inculpata M.E.C. a

fost arestată preventiv prin Încheierea din camera de consiliu de la 14 iunie

2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul

nr. 4821/2/2012, pe o durată de 29 de zile, constatându-se că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) și art. 149

1

alin. (9) teza

I și 10 C. proc. pen., fiind emis mandatul de arestare preventivă a inculpatei

nr. 19/U din 14 iunie 2012.

Prin Rechizitoriul

nr. 228/P/2012 din data de 6 iulie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a

corupției, au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv, inculpații

M.E.C., pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. de art. 194 alin. (2) C.

pen. rap. la art. 13

1

din Legea nr. 78/2000 și S.I., pentru săvârșirea

infracțiunii de șantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen.

S-a reținut, în

esență, că, în intervalul 28 mai 2012 - 12 iunie 2012, inculpații M.E.C.,

judecător în cadrul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, și S.I. au

constrâns-o, în mod repetat, pe partea vătămată C.M., amenințând-o cu darea în

vileag a unor fapte imaginare compromițătoare pentru persoana sa, urmărind prin

aceasta să obțină, în mod injust, suma de 5.000 euro, sumă ce a fost înmânată

inculpatei la data de 13 iunie 2012 și găsită ulterior în poșeta acesteia.

La data de 9 iulie

2012, a fost verificată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive

a inculpatei, înainte de expirarea duratei acesteia, iar prin încheierea din

aceeași dată a fost menținută măsura arestării preventive față de aceasta.

Prin Decizia penală

nr. 2459 din 23 iulie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat de inculpata M.E.C.

împotriva Încheierii din 9 iulie 2012, menținându-se astfel măsura arestării

preventive față de aceasta.

Înalta Curte,

analizând actele dosarului, constată că temeiurile care au determinat arestarea

preventivă a inculpatei M.E.C. subzistă și impun în continuare privarea ei de

libertate.

Potrivit

dispozițiilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive

luată se înlocuiește cu o alta măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile

care au determinat luarea măsurii.

Potrivit

dispozițiilor procesual-penale care sunt similare reglementărilor din

majoritatea legislațiilor europene, luarea unei măsuri preventive privative de

libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond:

existența probelor sau indiciilor temeinice privind săvârșirea unei fapte

prevăzute de legea penală; cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru

infracțiune să fie închisoarea mai mare de 4 ani și prezența a cel puțin unuia

dintre cazurile de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc.

pen.

Luarea, prelungirea

sau menținerea măsurii arestării preventive pe parcursul procesului penal nu

este incompatibilă cu respectarea prezumției de nevinovăție, nu implică

pronunțarea instanței de judecată asupra fondului procesului (adică și asupra

vinovăției inculpatului), ci numai asupra existenței unor probe sau indicii

temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o

infracțiune, precum și a incidenței unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C.

proc. pen. (Deciziile Curții Constituționale nr. 73/2000, publicată în M. Of.

nr. 335/19.07.2000, nr. 38/2007. publicată în M. Of. nr. 157/5.02.2007, nr.

245/2006, publicată în M. Of. nr. 290/30.03.2006 fiind în acest sens).

Așa cum a precizat

instanța europeană, faptele ce au dat naștere la bănuielile concrete, care au

justificat arestarea unei persoane nu trebuie să fie de același nivel cu acelea

necesare pentru justificarea unei condamnări.

În cauză, temeiul

juridic care a determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatei

M.E.C. l-a constituit cel prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv

că infracțiunile pentru care inculpata a fost cercetată sunt pedepsite cu

închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia prezintă

pericol concret pentru ordinea publică.

Înalta Curte

apreciază că, în acest moment procesual, temeiurile care au fost avute în

vedere la luarea măsurii preventive se mențin, impunând în continuare privarea

de libertate a inculpatei.

Examinând incidența

dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportate și prin prisma dispozițiilor

art. 68

1

C. proc. pen., se constată că în cauză există probe și

indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpata a comis

fapta pentru care este trimisă în judecată având în vedere mijloacele de probă

administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: Procesul-verbal de

consemnare a actelor premergătoare din 12 iunie 2012, declarațiile părții

vătămate C.M., procesele-verbale de redare în formă scrisă a convorbirilor,

comunicărilor telefonice și a celor purtate în mediul ambiental din data de 12

iunie 2012, între C.M., M.E.C. și S.I., interceptate în baza autorizațiilor

emise de judecător, declarația martorului asistent C.I., procesul-verbal de

constatare a infracțiunii, planșe fotografice, procesul-verbal de recunoaștere

a inculpatului S.I. de către partea vătămată C.M. după planșa foto și planșa

fotografică cu aceste aspecte, procesul-verbal de consemnare a seriilor

bancnotelor ce au compus suma de 5.000 euro, provenind din depozitul constituit

la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Direcția Națională Anticorupție, care a fost înmânată de partea vătămată C.M.

inculpatei M.E.C. și planșele foto aferente, suporturile digitale pe care sunt

imprimate materialele rezultate în urma punerii în executare a autorizațiilor

emise în cauză.

Cât privește temeiul

arestării prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se constată că

inculpata a săvârșit o faptă penală pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea ei în libertate

ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică.

Instanța europeană a

precizat că existența unui pericol pentru ordinea publică, care să justifice

menținerea unei persoane în stare de detenție, nu trebuie să se refere la o

ordine publică abstractă, instanțele trebuind să justifice în termeni concreți

prin ce se manifestă acea atingere a ordinii publice (hotărârea Jablonski

contra Polonia, Kemmache împotriva Franței și hotărârea Dumont Makivery contra

Franța din 31 mai 2005).

Chiar și în situația

în care un inculpat este menținut în arest în baza unei necesități de ordine

publică, poate exista o încălcare a art. 5 parag. 3 dacă pentru acest motiv

procedura se prelungește peste o perioadă de timp rezonabilă (cazul Wemhoff

împotriva Germaniei).

De asemenea, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a decis că menținerea arestării preventive nu

poate anticipa o pedeapsă privativă de libertate (Dinler împotriva Turciei,

Hotărârea din 31 mai 2005, Dumont Malivery împotriva Franței, Hotărârea din 31

mai 2005), concluzionându-se că dacă nu mai există un pericol concret pentru

ordinea publică, în special de sustragere, detenția este lipsită de fundament

legal.

Menținerea stării de

arest a inculpatului poate fi justificată numai dacă există indicii precise în

sensul unei necesități reale și de interes public, care în pofida prezumției de

nevinovăție, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea individuală.

Detenția nu rămâne

legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv amenințată, întrucât continuarea

detenției nu trebuie să servească pentru a anticipa o eventuală pedeapsă

privativă de libertate.

La aprecierea

pericolului pentru ordinea publică, trebuie avute în vedere nu numai datele

legate de persoana cercetată, ci și datele referitoare la fapte, nu de puține

ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de

insecuritate, credința că justiția (cei care concură la înfăptuirea ei) nu

acționează îndeajuns împotriva infracționalității. Așa fiind, deși pericolul

pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social - ca trăsătură

esențială a infracțiunii - aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea

pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea

faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între

altele și din însuși pericolul social al infracțiunii de care este acuzat

inculpatul, de reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, de

posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane,

în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți ca autori ai unor

astfel de fapte.

Pe cale de

consecință, se constată că legea europeană este mai puțin restrictivă privitor

la luarea măsurilor preventive privative de libertate, în comparație cu legea

procesual-penală română, care pretinde să existe probe sau indicii temeinice că

s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.

În Hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza "Calmanovici împotriva

României" (Hotărârea nr. 1 din 1 iulie 2008 și publicată în M. Of. nr.

283/30.04.2009), se arată că în lipsa unei jurisprudențe naționale care să fie

în mod constant coerentă în materie, instanțele interne au definit de-a lungul

timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza

existenței pericolului pentru ordinea publică, printre care reacția publică

declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi

generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul

moral al acestuia.

Faptul reținut în

rechizitoriu că inculpata, care deținea funcția de judecător, în scopul

obținerii unui folos material, a constrâns partea vătămată C.M., prin

amenințări repetate că va da publicității fotografii compromițătoare, care îi

vor distruge viața personală și cariera profesională, dacă nu îi va da suma de

5.000 euro, prin aceasta aducându-i o atingere gravă libertății sale psihice și

morale, constituie în mod cert împrejurări care tulbură profund și grav ordinea

publică, determinând reacții justificate de insecuritate, neîncredere față de

sistemul judiciar și chiar față de actul de justiție.

Infracțiunea de

șantaj prezintă un grad ridicat de pericol social, astfel că, prin incriminarea

sa în Titlul II "infracțiuni contra persoanei", Capitolul II

"Infracțiuni contra libertății persoanei", legiuitorul a urmărit să

ocrotească în principal relațiile sociale care privesc libertatea psihică a

persoanei, iar în secundar sau adiacent relațiile sociale cu caracter

patrimonial sau nepatrimonial care sunt periclitate sau lezate prin scopul

ilicit urmărit de făptuitor, de a obține un folos injust.

Natura și gravitatea

faptei presupus săvârșite rezultă din modalitatea în care aceasta a fost

comisă, pe baza unui plan prestabilit, inculpata angrenând în activitatea

infracțională și pe coinculpatul S.I., cu care se sfătuia asupra modalității în

care urmau să obțină suma de 5.000 euro de la partea vătămată. Pentru a

amplifica starea de temere a părții vătămate, inculpata i l-a descris pe

inculpatul S.I. ca fiind ofițer de poliție judiciară în cadrul Direcției

Naționale Anticorupție, "persoană foarte dură", care deține

fotografii compromițătoare pentru partea vătămată.

Prin urmare, având în

vedere gradul ridicat de pericol social al faptei pentru care inculpata a fost

trimisă în judecată, funcția pe care aceasta a deținut-o și exigențele cărora

se impunea a se supune prin prisma poziției sale de judecător, persoană chemată

să vegheze la respectarea legii și să inspire în orice moment respectul și

încrederea publicului, lăsarea sa în libertatea prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică, existând și posibilitatea apariției unui ecou negativ

în societate cu privire la capacitatea de reacție a autorităților în asemenea

situații și, în plus, un risc de influențare negativă a modului de derulare a

procesului penal, aflat la începutul fazei de cercetare judecătorească.

Așa fiind, temeiurile

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu justifică

înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă, restrictivă de libertate, câtă

vreme probele strânse în cursul urmăririi penale oferă indicii cu privire la

vinovăția inculpatei și constituie un temei care demonstrează legalitatea

privării de libertate, constatându-se că în mod greșit instanța de fond a apreciat

că la acest moment procesual se impune ca față de inculpată să fie luată o

măsură preventivă mai blândă.

Nu în ultimul rând,

măsura arestării preventive se impune a fi menținută față de inculpată, pentru

a se asigura buna desfășurare a procesului penal, aflat în faza incipientă a

cercetării judecătorești, în vederea aflării adevărului.

Drept urmare,

detenția provizorie a inculpatei M.E.C. este legală, fiind respectate atât

exigențele cerute de legea internă, cât și cele prevăzute de art. 5 parag. 1

lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, impunându-se menținerea în continuare a acesteia.

Referitor la

egalitatea de tratament a inculpatei M.E.C. raportată la situația inculpatului

S.I., cercetat în aceeași cauză, care se află în stare de libertate, acest

principiu nu poate fi aplicat pentru a justifica înlocuirea măsurii arestării

preventive.

Egalitatea de

tratament juridic este un concept regăsit în jurisprudență și care reprezintă

un aspect particular al principiului egalității, consacrat atât de Constituția

României, dar și de instrumente juridice internaționale.

Acest principiu și

implicit egalitatea de tratament juridic nu au un caracter formal și nu pot

avea drept consecință uniformizarea soluțiilor judiciare.

În speță, fiecare

dintre inculpații implicați în această cauză au situații juridice concrete

specifice, care implică și o diferențiere în ceea ce reprezintă tratamentul

juridic aplicat.

Astfel, se reține că

inculpata M.E.C., la data săvârșirii presupusei fapte, deținea funcția de

judecător și este persoana care l-a atras în activitatea infracțională pe

inculpatul S.I.

Inculpata este cea

care o cunoștea pe partea vătămată C.M., cu care se afla în relații mai

apropiate, cunoștea aspecte din viața ei particulară, respectiv faptul că este

căsătorită și accede la ocuparea unei funcții politice, și profitând de această

situație, a amenințat-o în mod repetat că va da publicității fotografii care

i-ar fi compromis viața de familie și cariera profesională, în cazul în care nu

îi va da suma de 5.000 euro.

Totodată, se constată

că durata arestării preventive nu a depășit un termen rezonabil în sensul

dispozițiilor din legislația internă și internațională. În raport de

complexitatea cauzei și de gravitatea faptei, această măsură preventivă se

încadrează într-un termen rezonabil, având în vedere că inculpata a fost

reținută și arestată preventiv de la data de 14 iunie 2012.

Temeiurile de fapt și

de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatei nu

s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține

depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană.

Astfel, se reține că

în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 C. proc. pen.

pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatei,

întrucât temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri nu s-au schimbat.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că alte măsuri preventive nu sunt nici suficiente și nici

eficiente în acest moment procesual pentru a proteja în mod just interesul

public, impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatei.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție,

împotriva Încheierii de ședință din 22 august 2012 a Curții de Apel București,

secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 5482/2/2012, va casa în parte

încheierea atacată și, rejudecând, în fond, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține starea

de arest a inculpatei M.E.C.

Totodată, se vor

menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Conform dispozițiilor

art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina

statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție, împotriva Încheierii de ședință din 22 august

2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr.

5482/2/2012 privind pe inculpata M.E.C.

Casează, în parte,

încheierea atacată și, rejudecând, în fond:

Respinge, ca

neîntemeiată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi țara, formulată de inculpata M.E.C.

În baza ari. 300

2

raportat la ari. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține starea

de arest a inculpatei M.E.C.

Menține celelalte

dispoziții ale încheierii atacate.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 24 august 2012.

Procesat

de GGC - AZ