ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2950/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2950/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

Încheierea din 11 septembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 5482/2/2012 (nr.

vechi 2172/2012), Curtea de Apel București, secția I penală, printre altele, cu

privire la starea de arest a inculpatei, a admis cererea de înlocuire a măsurii

arestării preventive a inculpatei M.E.C. cu aceea a obligării de a nu părăsi

România.

În baza art. 139 C. proc. pen., a înlocuit

măsura arestării preventive a inculpatei M.E.C. cu măsura obligării de a nu

părăsi țara.

În baza art. 145

1

C. proc. pen., a

obligat inculpata M.E.C., ca pe tot parcursul judecății, să respecte

următoarele obligații:

- să se prezinte la organul de urmărire

penală, respectiv instanța de judecată ori de câte ori este chemată;

- să se prezinte la Poliția Municipiului

Craiova, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau

ori de câte ori este chemată;

- să nu își schimbe domiciliul/locuința fără

încuviințarea instanței;

- să nu se apropie sau să comunice cu inculpatul

S.I., partea vătămată C.M. sau membrii familiei sale cât și de martorii C.I., C.C.,

P.A.A., C.P. și C.L.M. și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect.

A dispus punerea în libertate a inculpatei

M.E.C., de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 19/UP din data de

14.VI.2012, emis de Curtea de Apel, secția a II-a penală, dacă nu este arestată

în altă cauză.

A respins cererea de liberare provizorie sub

control judiciar, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut următoarele:

Examinând cererea de înlocuire a măsurii

arestării preventive formulată de inculpata M.E.C., Curtea a apreciat că este

întemeiată, pentru următoarele considerente:

În cauză a fost certă existența indiciilor

temeinice, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 68

1

C. proc.

pen., care să justifice presupunerea rezonabilă că inculpata M.E.C. este

posibil să fi comis o faptă penală.

Însă, cu privire la temeiurile prevăzute de

art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea a apreciat că acestea nu mai sunt

îndeplinite cumulativ.

Curtea nu a împărtășit punctul de vedere al

Ministerului Public, vizând pericolul concret pentru ordinea publică, pe care

l-ar prezenta inculpata M.E.C. dacă ar fi cercetată în libertate, câtă vreme

niciuna dintre dovezile administrate până în prezent în cauză nu relevă o atare

împrejurare, aspect/de altfel/pe care nici Parchetul nu îl evidențiază în mod

concret, rezumându-se doar la a arăta că, un astfel de pericol rezultă din

natura și gravitatea faptelor, precum și din calitatea deținută de inculpată.

Principiile fundamentale ce au rezultat din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la care judecătorul a

trebuit să se raporteze atunci când analizează caracterul rezonabil al unei

arestări, în sensul art. 5 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale

sunt următoarele:

- pericolul ca, odată pus în libertate,

inculpatul să se sustragă de la proces;

- pericolul ca, inculpatul/liber fiind/să

împiedice aflarea adevărului;

- pericolul ca, inculpatul - pus în

libertate/să comită noi infracțiuni;

- pericolul ca, inculpatul să tulbure ordinea

publică, atunci când este pus în libertate.

Pornind de la aceste repere, Curtea a

constatat că, în cazul inculpatei (petentă în speță), primele două criterii

menționate nu se regăsesc, deoarece nu există nicio probă, sau cel puțin un

început de dovadă care să ateste faptul că aceasta/odată lăsată în libertate -

ar încerca să fugă sau să împiedice înfăptuirea justiției prin diferite

acțiuni, în condițiile în care probele produse cauzei se află deja în custodia

organelor judiciare, împrejurare ce face aproape imposibilă deteriorarea

acestora, iar influențarea unor părți sau martori nu mai este posibilă, având

în vedere că de la arestarea preventivă a inculpatei s-a scurs o perioadă de

aproximativ 3 luni, iar aceste dovezi au fost deja administrate.

Referitor la pericolul ca inculpata M.E.C. să

comită noi infracțiuni sau să tulbure, în vreun fel, ordinea publică, s-a

subliniat faptul că aceasta se află la prima sa confruntare cu legea penală,

aspect ce a condus la concluzia că suspiciunea săvârșirii unor noi infracțiuni

de către ea nu s-a conturat cu acea fermitate care să permită a se face

abstracție de prezumția de nevinovăție.

Pe de altă parte, tulburarea ordinii

publice/pe motivul gravității faptei comise/a fost legată de factorul timp,

astfel cum s-a statuat și în practica C.E.D.O., iar odată cu trecerea acestuia,

pericolul concret pentru ordinea publică s-a estompat, așa încât, menținerea

inculpatei în stare de arest, pentru acest motiv, nu se mai justifică.

Astfel, practica Curții Europene a

Drepturilor Omului a fost constantă în a arăta că simpla invocare a naturii și

gravității sau a modului de operare nu poate justifica privarea de libertate a

unei persoane, fără supunerea lor unui riguros examen și argumentarea concretă

pe bază de probe, în sensul existenței unor dovezi clare care să demonstreze că

prezența inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.

Este adevărat că pericolul concret pentru

ordinea publică a trebuit să se aprecieze în raport cu faptele ce s-au imputat

autorului acestora, dar la evaluarea respectivului pericol, a trebuit să se

aibă în vedere și datele ce sunt legate de persoana inculpatului, astfel cum a

stipulat, în mod imperativ, alin. (8) al art. 136 C. proc. pen.

Astfel, nu a trebuit ignorat faptul că - până

la acest moment procesual/a fost avută în vedere mai mult calitatea inculpatei,

pentru a se aprecia cu privire la ce măsură preventivă ar trebui aleasă pentru

aceasta; însă timpul scurs de la data luării măsurii arestării, lipsa

antecedentelor penale și celelalte date personale ale inculpatei, sunt tot

atâtea argumente ce pledează în favoarea cercetării acesteia în libertate.

În acest context, s-a invocat din nou

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia arestării

preventive, care a statuat că, art. 5, parag. 3 din Convenția pentru

Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

conține garanții distincte, pentru ca

măsura privativă de libertate să nu fie una abuzivă, astfel una dintre aceste

garanții vizează evitarea menținerii în detenție a persoanelor înainte de a fi

judecate, subliniindu-se/cu valoare de principiu/că detenția preventivă trebuie

să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind cea normală.

A mai trebuit arătat că, persistența

motivelor plauzibile de a se crede că inculpata din cauză a săvârșit

infracțiunea arătată de organele de urmărire penală, reprezintă condiția sine

qua non a conformității lipsirii de libertate cu dispozițiile art. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului; dar chiar și această condiție pălește

odată cu trecerea timpului, devenind insuficientă pentru a justifica privarea

de libertate, dacă nu pot fi identificate dovezi ce să ateste că petenta din

speță constituie/în concret - o amenințare efectivă pentru ordinea publică.

În ceea ce privește protejarea ordinii

publice, Curtea a mai constatat că fapta - pentru care inculpata a fost

cercetată/este, într-adevăr, una gravă mai mult prin calitatea pe care aceasta

o deținea la data comiterii presupusei infracțiuni, și dacă inițial se poate

spune că a suscita „o tulburare a societății" de natură să justifice o

detenție preventivă, aceasta însă, doar pe un termen limitat; în orice caz, ar

trebui demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea

publică, iar menținerea măsurii este legitimă doar atâta timp cât ordinea

publică este efectiv amenințată, ori - în cauză/o astfel de dovadă nu s-a

făcut.

Revenind la dispozițiile consacrate de art.

136 C. proc. pen., din care a rezultat că scopul măsurilor preventive l-a constituit

asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii

învinuitului ori inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la

executarea pedepsei, s-a constatat că aceste cerințe pot fi satisfăcute în

cazul inculpatei M.E.C. și prin luarea unei măsuri preventive mai blânde.

Luând în considerare natura infracțiunii

pentru care inculpata a fost cercetată, pericolul social al potențialei fapte

reținute în sarcina sa, precum și modul de comitere și depistare reținute,

Curtea a apreciat că înlocuirea arestării preventive cu măsura obligării de a

nu părăsi țara este justificată și suficientă, în vederea asigurării bunei

desfășurări a fazei de cercetare judecătorească, ce presupune readministrarea

probelor în condiții de contradictorialitate și în mod nemijlocit, iar măsura

restrictivă de libertate oferă garanțiile necesare pentru prezentarea la proces

a acesteia.

Cu privire la cererea de liberare provizorie

sub control judiciar, formulată de inculpata M.E.C. la același termen de

judecată, Curtea - procedând la analiza numai a aspectelor avute în vedere de

dispozițiile art. 160

1

- art. 160

10

C. proc. pen. și nu

la analiza temeiurilor arestării preventive/a constatat că instanța de

judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, la cerere, a

putut dispune liberarea provizorie, sub control judiciar, dacă sunt îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Astfel, Curtea a apreciat că, în speță, deși

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) C.

proc. pen./de admisibilitate în principiu a cererii/față de admiterea cererii

de înlocuire a măsurii arestării preventive, această a doua cerere a

rămas/practic - fără obiect, urmând a fi respinsă.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au

declarat recursuri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție/DNA și inculpata M.E.C.

Analizând legalitatea și temeinicia

încheierii recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate cât și din

oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., sub toate

celelalte aspecte, Înalta Curte reține că recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA este fondat, urmând a fi admis

pentru următoare considerente:

Examinându-se actele și lucrările dosarului,

se constată că prin încheierea de ședință din 14 iunie 2012, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în Dosarul nr. 4821/2/2012,

față de inculpata M.E.C., s-a luat măsura arestării preventive, pe o durată de

29 de zile, respectiv de la 14 iunie 2012, la 12 iulie 2012 inclusiv,

apreciindu-se că sunt întrunite cumulativ exigențele art. 143 C. proc. pen. și

a existat unul dintre cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen., ulterior

măsura fiind succesiv menținută.

Prin rechizitoriul din data de 6 iulie 2012 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională

Anticorupție, Secția de combatere a corupției, au fost trimiși în judecată, în

stare de arest preventiv, inculpații M.E.C., pentru săvârșirea infracțiunii de

șantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr.

78/2000 și S.I., pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. de art. 194

alin. (2) C. pen., reținându-se, în esență, că în intervalul 28 mai 2012/12

iunie 2012, inculpații M.E.C., judecător în cadrul Curții de Apel Craiova,

secția a II-a civilă și S.I. au constrâns, în mod repetat, partea vătămată

C.M., amenințând-o cu darea în vileag a unor fapte imaginare compromițătoare

pentru persoana în cauză.

În această modalitate, cei doi au urmărit să

obțină, în mod injust, suma de 5.000 euro de la partea vătămată C.M., sumă ce a

fost înmânată inculpatei la data de 13 iunie 2012 și găsită ulterior în poșeta

acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 5 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la

libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

În același text, sunt însă înscrise și

excepțiile de la regula generală, anterior invocată.

Astfel, potrivit art. 5 parag. 1 lit. c) din

Convenție, se prevede că o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost

arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare

competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o

infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În această materie, Convenția trimite în

esență, la legea națională și consacră necesitatea aplicării normelor acesteia

impunând totodată obligația conformității oricărei măsuri privative cu scopul

prevăzut în art. 5 și anume protejarea individului împotriva arbitrariului

autorităților statale.

Având în vedere dispozițiile art. 20 din

Constituție, rezultă că reglementările cuprinse în art. 5 din Convenție sunt

obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă.

În raport de aceste reglementări, măsura

arestării preventive trebuie luată și menținută, întotdeauna, cu respectarea

dispozițiilor legale.

Potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive”

În cauză se constată că temeiurile de fapt și

de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de

inculpată nu s-au modificat, subzistă și în prezent, impunând în continuare

privarea de libertate a acesteia.

Astfel este certă existența indiciilor

temeinice, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 68

1

C. proc.

pen., care să justifice presupunerea rezonabilă că inculpata M.E.C. este

posibil să fi comis o faptă penală.

Și condițiile cumulative prevăzute de art.

148 lit. f) C. proc. pen., sunt întrunite în cauză, respectiv pedeapsa prevăzută

de lege pentru infracțiunile pentru care inculpata este cercetată este

închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea inculpatei în

libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

În analiza celei de-a doua condiții, Înalta

Curte apreciază că în raport de natura, gravitatea și modalitatea concretă de

săvârșire a faptei, precum și de calitatea în care inculpata a desfășurat

activitatea infracțională, aceea de judecător în cadrul Curții de Apel Craiova,

lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Tocmai faptul că inculpata ocupa o funcție

atrage gravitatea faptei a cărei rezonanță în rândul opiniei publice nu se

stinge ușor cu atât mai mult cu cât este vorba despre o faptă penală săvârșită

de un magistrat.

Pentru considerentele care vizează menținerea

arestării preventive se apreciază că această măsură nu poate fi revocată sau

înlocuită cu o altă măsură procesuală neexistând garanții că luarea unei măsuri

neprivative de libertate față de această inculpată ar asigura buna desfășurare

a procesului penal.

Înalta Curte apreciază că în speță nu a

depășit termenul rezonabil al măsurii arestării preventive, această măsură

fiind luată față de inculpată de către Curtea de Apel București, secția a II-a

penală la data de 14 iunie 2012.

Pentru toate aceste considerente Înalta Curte

va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - DNA - declarat împotriva încheierii pronunțată de Curtea de Apel

București, secția I penală.

Astfel, cum rezultă și din practicaua

prezentei decizii la termenul din 21 septembrie 2012, inculpata M.E.C. a

declarat că înțelege să-și retragă recursul declarat împotriva încheierii din

11 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

Potrivit dispozițiilor art. 385

4

alin. (2) C. proc. pen., părțile pot renunța la recurs, conform art. 368 și pot

retrage recursul în condițiile art. 369, dispoziții care se aplică în mod

corespunzător.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

constatând că sunt respectate condițiile prevăzute de art. 369 C. proc. pen. că

cererea de retragere a recursului s-a făcut până la închiderea dezbaterilor,

urmează a se lua act de manifestarea unilaterală de voință a inculpatei în

sensul retragerii recursului ce formează obiectul prezentei cauze.

În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 125 RON cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând

onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție/Direcția Națională Anticorupție

împotriva încheierii din 11 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția

I penală, pronunțată în Dosarul nr. 5482/2/2012 (2173/2012).

Casează în parte încheierea atacată și

rejudecând în fond, respinge cererea de înlocuirea a măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpata

M.E.C..

Menține celelalte dispoziții ale încheierii

atacate.

Ia act de retragerea recursului declarat de

inculpata M.E.C. împotriva aceleiași încheieri.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de

125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON,

reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21 septembrie

2012.

Procesat de GGC - LM