ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2950/2012

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 11 septembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 5482/2/2012 (nr. vechi 2172/2012), Curtea de Apel București, secția I penală, printre altele, cu privire la starea de arest a inculpatei, a admis cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatei M.E.C. cu aceea a obligării de a nu părăsi România. În baza art. 139 C. proc. pen., a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatei M.E.C. cu măsura obligării de a nu părăsi țara. În baza art. 145 1 C. proc.

pen., a obligat inculpata M.E.C., ca pe tot parcursul judecății, să respecte următoarele obligații: - să se prezinte la organul de urmărire penală, respectiv instanța de judecată ori de câte ori este chemată; - să se prezinte la Poliția Municipiului Craiova, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemată; - să nu își schimbe domiciliul/locuința fără încuviințarea instanței; - să nu se apropie sau să comunice cu inculpatul S.I., partea vătămată C.M. sau membrii familiei sale cât și de martorii C.I., C.C., P.A.A., C.P. și C.L.M. și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect. A dispus punerea în libertate a inculpatei M.E.C., de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 19/UP din data de 14.VI.2012, emis de Curtea de Apel, secția a II-a penală, dacă nu este arestată în altă cauză.

A respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar, ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Examinând cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpata M.E.C., Curtea a apreciat că este întemeiată, pentru următoarele considerente: În cauză a fost certă existența indiciilor temeinice, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 68 1 C. proc. pen., care să justifice presupunerea rezonabilă că inculpata M.E.C. este posibil să fi comis o faptă penală. Însă, cu privire la temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea a apreciat că acestea nu mai sunt îndeplinite cumulativ. Curtea nu a împărtășit punctul de vedere al Ministerului Public, vizând pericolul concret pentru ordinea publică, pe care l-ar prezenta inculpata M.E.C.

dacă ar fi cercetată în libertate, câtă vreme niciuna dintre dovezile administrate până în prezent în cauză nu relevă o atare împrejurare, aspect/de altfel/pe care nici Parchetul nu îl evidențiază în mod concret, rezumându-se doar la a arăta că, un astfel de pericol rezultă din natura și gravitatea faptelor, precum și din calitatea deținută de inculpată.

Principiile fundamentale ce au rezultat din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la care judecătorul a trebuit să se raporteze atunci când analizează caracterul rezonabil al unei arestări, în sensul art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale sunt următoarele: - pericolul ca, odată pus în libertate, inculpatul să se sustragă de la proces; - pericolul ca, inculpatul/liber fiind/să împiedice aflarea adevărului; - pericolul ca, inculpatul - pus în libertate/să comită noi infracțiuni; - pericolul ca, inculpatul să tulbure ordinea publică, atunci când este pus în libertate.

Pornind de la aceste repere, Curtea a constatat că, în cazul inculpatei (petentă în speță), primele două criterii menționate nu se regăsesc, deoarece nu există nicio probă, sau cel puțin un început de dovadă care să ateste faptul că aceasta/odată lăsată în libertate - ar încerca să fugă sau să împiedice înfăptuirea justiției prin diferite acțiuni, în condițiile în care probele produse cauzei se află deja în custodia organelor judiciare, împrejurare ce face aproape imposibilă deteriorarea acestora, iar influențarea unor părți sau martori nu mai este posibilă, având în vedere că de la arestarea preventivă a inculpatei s-a scurs o perioadă de aproximativ 3 luni, iar aceste dovezi au fost deja administrate.

Referitor la pericolul ca inculpata M.E.C. să comită noi infracțiuni sau să tulbure, în vreun fel, ordinea publică, s-a subliniat faptul că aceasta se află la prima sa confruntare cu legea penală, aspect ce a condus la concluzia că suspiciunea săvârșirii unor noi infracțiuni de către ea nu s-a conturat cu acea fermitate care să permită a se face abstracție de prezumția de nevinovăție. Pe de altă parte, tulburarea ordinii publice/pe motivul gravității faptei comise/a fost legată de factorul timp, astfel cum s-a statuat și în practica C.E.D.O., iar odată cu trecerea acestuia, pericolul concret pentru ordinea publică s-a estompat, așa încât, menținerea inculpatei în stare de arest, pentru acest motiv, nu se mai justifică.

Astfel, practica Curții Europene a Drepturilor Omului a fost constantă în a arăta că simpla invocare a naturii și gravității sau a modului de operare nu poate justifica privarea de libertate a unei persoane, fără supunerea lor unui riguros examen și argumentarea concretă pe bază de probe, în sensul existenței unor dovezi clare care să demonstreze că prezența inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică. Este adevărat că pericolul concret pentru ordinea publică a trebuit să se aprecieze în raport cu faptele ce s-au imputat autorului acestora, dar la evaluarea respectivului pericol, a trebuit să se aibă în vedere și datele ce sunt legate de persoana inculpatului, astfel cum a stipulat, în mod imperativ, alin. (8) al art. 136 C. proc.

pen. Astfel, nu a trebuit ignorat faptul că - până la acest moment procesual/a fost avută în vedere mai mult calitatea inculpatei, pentru a se aprecia cu privire la ce măsură preventivă ar trebui aleasă pentru aceasta; însă timpul scurs de la data luării măsurii arestării, lipsa antecedentelor penale și celelalte date personale ale inculpatei, sunt tot atâtea argumente ce pledează în favoarea cercetării acesteia în libertate. În acest context, s-a invocat din nou jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia arestării preventive, care a statuat că, art. 5, parag.

3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale conține garanții distincte, pentru ca măsura privativă de libertate să nu fie una abuzivă, astfel una dintre aceste garanții vizează evitarea menținerii în detenție a persoanelor înainte de a fi judecate, subliniindu-se/cu valoare de principiu/că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind cea normală.

A mai trebuit arătat că, persistența motivelor plauzibile de a se crede că inculpata din cauză a săvârșit infracțiunea arătată de organele de urmărire penală, reprezintă condiția sine qua non a conformității lipsirii de libertate cu dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; dar chiar și această condiție pălește odată cu trecerea timpului, devenind insuficientă pentru a justifica privarea de libertate, dacă nu pot fi identificate dovezi ce să ateste că petenta din speță constituie/în concret - o amenințare efectivă pentru ordinea publică.

În ceea ce privește protejarea ordinii publice, Curtea a mai constatat că fapta - pentru care inculpata a fost cercetată/este, într-adevăr, una gravă mai mult prin calitatea pe care aceasta o deținea la data comiterii presupusei infracțiuni, și dacă inițial se poate spune că a suscita „o tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă, aceasta însă, doar pe un termen limitat; în orice caz, ar trebui demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menținerea măsurii este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv amenințată, ori - în cauză/o astfel de dovadă nu s-a făcut. Revenind la dispozițiile consacrate de art. 136 C. proc.

pen., din care a rezultat că scopul măsurilor preventive l-a constituit asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului ori inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, s-a constatat că aceste cerințe pot fi satisfăcute în cazul inculpatei M.E.C. și prin luarea unei măsuri preventive mai blânde. Luând în considerare natura infracțiunii pentru care inculpata a fost cercetată, pericolul social al potențialei fapte reținute în sarcina sa, precum și modul de comitere și depistare reținute, Curtea a apreciat că înlocuirea arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara este justificată și suficientă, în vederea asigurării bunei desfășurări a fazei de cercetare judecătorească, ce presupune readministrarea probelor în condiții de contradictorialitate și în mod nemijlocit, iar măsura restrictivă de libertate oferă garanțiile necesare pentru prezentarea la proces a acesteia.

Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpata M.E.C. la același termen de judecată, Curtea - procedând la analiza numai a aspectelor avute în vedere de dispozițiile art. 160 1 - art. 160 10 C. proc. pen. și nu la analiza temeiurilor arestării preventive/a constatat că instanța de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, la cerere, a putut dispune liberarea provizorie, sub control judiciar, dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Astfel, Curtea a apreciat că, în speță, deși sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen./de admisibilitate în principiu a cererii/față de admiterea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive, această a doua cerere a rămas/practic - fără obiect, urmând a fi respinsă.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție/DNA și inculpata M.E.C. Analizând legalitatea și temeinicia încheierii recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate cât și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., sub toate celelalte aspecte, Înalta Curte reține că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA este fondat, urmând a fi admis pentru următoare considerente: Examinându-se actele și lucrările dosarului, se constată că prin încheierea de ședință din 14 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în Dosarul nr. 4821/2/2012, față de inculpata M.E.C., s-a luat măsura arestării preventive, pe o durată de 29 de zile, respectiv de la 14 iunie 2012, la 12 iulie 2012 inclusiv, apreciindu-se că sunt întrunite cumulativ exigențele art. 143 C. proc.

pen. și a existat unul dintre cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen., ulterior măsura fiind succesiv menținută. Prin rechizitoriul din data de 6 iulie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției, au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv, inculpații M.E.C., pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000 și S.I., pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen., reținându-se, în esență, că în intervalul 28 mai 2012/12 iunie 2012, inculpații M.E.C., judecător în cadrul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă și S.I.

au constrâns, în mod repetat, partea vătămată C.M., amenințând-o cu darea în vileag a unor fapte imaginare compromițătoare pentru persoana în cauză. În această modalitate, cei doi au urmărit să obțină, în mod injust, suma de 5.000 euro de la partea vătămată C.M., sumă ce a fost înmânată inculpatei la data de 13 iunie 2012 și găsită ulterior în poșeta acesteia. Potrivit dispozițiilor art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. În același text, sunt însă înscrise și excepțiile de la regula generală, anterior invocată. Astfel, potrivit art. 5 parag.

1 lit. c) din Convenție, se prevede că o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În această materie, Convenția trimite în esență, la legea națională și consacră necesitatea aplicării normelor acesteia impunând totodată obligația conformității oricărei măsuri privative cu scopul prevăzut în art. 5 și anume protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale. Având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituție, rezultă că reglementările cuprinse în art. 5 din Convenție sunt obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă.

În raport de aceste reglementări, măsura arestării preventive trebuie luată și menținută, întotdeauna, cu respectarea dispozițiilor legale. Potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive” În cauză se constată că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de inculpată nu s-au modificat, subzistă și în prezent, impunând în continuare privarea de libertate a acesteia.

Astfel este certă existența indiciilor temeinice, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 68 1 C. proc. pen., care să justifice presupunerea rezonabilă că inculpata M.E.C. este posibil să fi comis o faptă penală. Și condițiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., sunt întrunite în cauză, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care inculpata este cercetată este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea inculpatei în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. În analiza celei de-a doua condiții, Înalta Curte apreciază că în raport de natura, gravitatea și modalitatea concretă de săvârșire a faptei, precum și de calitatea în care inculpata a desfășurat activitatea infracțională, aceea de judecător în cadrul Curții de Apel Craiova, lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Tocmai faptul că inculpata ocupa o funcție atrage gravitatea faptei a cărei rezonanță în rândul opiniei publice nu se stinge ușor cu atât mai mult cu cât este vorba despre o faptă penală săvârșită de un magistrat. Pentru considerentele care vizează menținerea arestării preventive se apreciază că această măsură nu poate fi revocată sau înlocuită cu o altă măsură procesuală neexistând garanții că luarea unei măsuri neprivative de libertate față de această inculpată ar asigura buna desfășurare a procesului penal. Înalta Curte apreciază că în speță nu a depășit termenul rezonabil al măsurii arestării preventive, această măsură fiind luată față de inculpată de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală la data de 14 iunie 2012. Pentru toate aceste considerente Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA - declarat împotriva încheierii pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Astfel, cum rezultă și din practicaua prezentei decizii la termenul din 21 septembrie 2012, inculpata M.E.C. a declarat că înțelege să-și retragă recursul declarat împotriva încheierii din 11 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală. Potrivit dispozițiilor art. 385 4 alin. (2) C. proc. pen., părțile pot renunța la recurs, conform art. 368 și pot retrage recursul în condițiile art. 369, dispoziții care se aplică în mod corespunzător. Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că sunt respectate condițiile prevăzute de art. 369 C. proc. pen. că cererea de retragere a recursului s-a făcut până la închiderea dezbaterilor, urmează a se lua act de manifestarea unilaterală de voință a inculpatei în sensul retragerii recursului ce formează obiectul prezentei cauze.

În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție/Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din 11 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 5482/2/2012 (2173/2012). Casează în parte încheierea atacată și rejudecând în fond, respinge cererea de înlocuirea a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpata M.E.C.. Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate. Ia act de retragerea recursului declarat de inculpata M.E.C. împotriva aceleiași încheieri. Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 septembrie 2012. Procesat de GGC - LM