ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2095/2012

Asupra cauzei penale de față, deliberând, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 20 din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București;

A recunoscut Sentința penală din 1 septembrie 2010 pronunțată de către Curtea de primă instanță Jonkoping, Suedia, prin care cetățeanul român F.M., cetățean român, a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare și i s-a aplicat măsura de siguranță a expulzării, cu interdicția de întoarcere până în 1 septembrie 2020.

A dispus transferarea condamnatului F.M., cetățean român, în vederea executării într-un penitenciar din România a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare.

A dedus prevenția de la 8 mai 2010 la zi.

Pentru a hotărî astfel, a reținut următoarele:

Prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 27 decembrie 2011, în conformitate cu dispozițiile art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a solicitat recunoașterea și punerea în executare a Sentinței penale din data de 1 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de primă instanță Jonkoping, Suedia, rămasă definitivă și executorie, privind pe persoana condamnată F.M. și transferarea acesteia într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei.

S-a constatat că prin Adresa nr. 54826/SM/2011 din 1 septembrie 2011, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare Judiciară Internațională în Materie Penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu prevederile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de Ministerul Justiției al Regatului Suediei prin care se solicită transferarea persoanei condamnate F.M. într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea aplicată sus-numitului de către instanțele statului solicitant.

Potrivit datelor consemnate în documentele transmise de autoritățile suedeze, în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, ratificată prin Legea nr. 76/1996, prin Sentința penală din data de 1 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de primă instanță Jonkoping, F.M. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune gravă, planificare de înșelăciune gravă și furt, prev. și ped. de Cap. 9, parag. 3, Cap. 9, parag. 3 și parag. 11 alin. (2) și Cap. 8, parag. 1 din Codul penal suedez.

Din datele comunicate de Direcția Generală de Pașapoarte și Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor s-a stabilit că persoana condamnată F.M. este cetățean român.

S-a mai reținut că prin Sentința penală din data de 1 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de primă instanță Jonkoping, rămasă definitivă și executorie, a fost condamnat numitul F.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune gravă, planificare de înșelăciune gravă și furt, prev. și ped. de Cap. 9, parag. 3, Cap. 9, parag. 3 și parag. 11 alin. (2) și Cap. 8, parag. 1 din Codul penal suedez. Așadar, Curtea constată îndeplinită condiția prev. de art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.

În fapt, în sarcina lui F.M., instanța de judecată a reținut că în perioada 30 aprilie 2010 - 1 mai 2010, F.M. și alte două persoane s-au deplasat la stația de benzină "P.", din localitatea Tenhult, regiunea Jonkoping, unde au forțat bancomatul de plată electronică și au înlocuit dispozitivul care realizează operațiunea de citire a informațiilor existente pe cardurile folosite de clienții stației. În perioada următoare, cei trei au recuperat în același mod dispozitivul manipulat după care au realizat două carduri de credit false pe numele a două persoane, pe care le-au folosit pentru a influența în mod ilegal rezultatul prelucrărilor de date electronice cu ocazia efectuării a opt operațiuni de achiziționare de combustibil de la stația "P.";

În data de 4 mai 2010, F.M. împreună cu aceleași persoane s-au deplasat la stația de benzină "P.", din localitatea Bramhult, regiunea Boras, unde au forțat bancomatul de plată electronică și au înlocuit dispozitivul de citire a cardurilor, în scopul de a accesa informațiile electronice existente pe carduri și a le folosi la efectuarea de operațiuni comerciale prin folosirea unor alte instrumente electronice de plată false. În aceeași zi, dispozitivul de citire fals a fost identificat de către personalul autorizat, ocazie cu care s-a stabilit că în memoria sa existau informații cu privire la 79 instrumente de plată (carduri) folosite de clienții stației;

În data de 7 mai 2010, cei trei s-au deplasat la stația de benzină "P.", din localitatea Birkagatan, regiunea Jonkoping, unde, folosind același mod de operare, au înlocuit dispozitivul de citire a cardurilor, în scopul de a accesa informațiile electronice existente pe carduri și a le folosi la efectuarea de operațiuni comerciale prin folosirea unor alte instrumente electronice de plată false. În aceeași zi, dispozitivul de citire fals a fost identificat de către personalul autorizat, ocazie cu care s-a stabilit că în memoria sa existau informații cu privire la 68 instrumente de plată folosite de clienții stației.

Faptele, așa cum au fost reținute și descrise de instanță, au corespondent în legislația română, sub forma:

- infracțiunii continuate de acces fără drept la un sistem informatic în scopul obținerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, prev. de art. 41 alin. (1), cu referire la alin. (2) și (3) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 3 la 12 ani;

- infracțiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronice, prev. de art. 24 pct. 1 din Legea nr. 365/2002, pedepsită cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi;

- infracțiunii continuate de punere în circulație de instrumente de plată falsificate, prev. de art. 27 pct. 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi;

- infracțiunii continuate de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, prev. și ped. de art. 27 pct. 1 din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 1 la 12 ani. Prin urmare, se constată că în cauză este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât fapta care a atras condamnarea numitului F.M. constituie infracțiune și are corespondent în legislația penală română.

Conform mențiunilor din fișa de lichidare a pedepsei, sus-numitul a fost arestat preventiv o perioadă de 122 de zile (de la 8 mai 2010 la 7 septembrie 2010), perioadă dedusă din pedeapsa totală de 3 ani, executarea pedepsei începând la 7 septembrie 2010 și terminându-se la 8 mai 2013, fiind îndeplinită condiția prev. de art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât la data primirii cererii de transferare avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei finale. Acesta este încarcerat în Penitenciarul Jonkoping, din Regatul Suediei.

În ceea ce privește condiția prevăzută de dispozițiile art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind acordul de a fi transferat într-un penitenciar din România, Curtea constată că prin Adresa din 6 mai 2011, emisă de Ministerul Justiției din Regatul Suediei, s-a comunicat că F.M. nu dorește să fie transferat în România, dar că nu a dat nicio explicație în acest sens.

Potrivit art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat prin Ordonanța nr. 92/1999, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

După cum s-a mai arătat, prin Sentința penală din data de 1 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de primă instanță Jonkoping, împotriva lui F.M. s-a dispus măsura asiguratorie a expulzării, cu interdicția de a reveni pe teritoriul Regatului Suediei înainte de data de 1 septembrie 2020. În speță sunt întrunite cerințele reglementate de art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ceea ce în mod logic se poate concluziona că F.M. poate fi transferat în statul de executare chiar dacă nu și-a manifestat consimțământul în acest sens.

Potrivit art. 3 parag. 2 din protocolul adițional, statul de executare nu își va da acordul la transfer decât după ce s-a luat în considerare avizul persoanei condamnate. Pe cale de consecință, chiar dacă, într-adevăr, consimțământul (acordul) persoanei condamnate nu este necesar, instanța trebuie să analizeze cauza și prin prisma obiecțiunilor formulate de persoana condamnată.

În cauză, Curtea a constatat că persoana condamnată F.M. nu și-a dat acordul la transfer, însă nu a motivat această manifestare, neformulând obiecțiuni de natură obiectivă (de ex. dubla cetățenie, ori domiciliul în alt stat decât cel de cetățenie), astfel încât opinia sa la transferare nu are relevanță sub aspectul îndeplinirii condiției privind consimțământul său la transfer.

Totodată, Curtea constată că este îndeplinită cerința menționată în art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, numitul F.M. fiind cetățean român, după cum a rezultat din verificările efectuate la Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și Direcția Generală de Pașapoarte.

De asemenea, este îndeplinită condiția prev. de art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât statul de executare și cel de condamnare s-au pus de acord asupra acestei transferări.

Prin urmare, Curtea a constatat ca fiind îndeplinite condițiile speciale de admisibilitate prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, și, în consecință, a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut Sentința din data de 1 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de primă instanță Jonkoping, rămasă definitivă și executorie, prin care cetățeanul român F.M. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare și i s-a aplicat măsura de siguranță a expulzării, cu interdicția de întoarcere până în 1 septembrie 2020.

A dispus transferarea condamnatului F.M. în vederea executării într-un penitenciar din România a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare.

A dedus din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată persoanei condamnate perioada de privațiune de libertate deja executată, de la 8 mai 2010 la zi.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs persoana transferabilă F.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți sub nr. 11040/2/2011.

Prin cererea scrisă depusă la dosarul cauzei, recurentul-persoană transferabilă a arătat că a luat cunoștință de sentința pronunțată de Curtea de Apel București și că înțelege să o conteste, cererea fiind transmisă de Penitenciarul din Mariefred.

Examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, cauza, conform prevederilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul formulat de persoana transferabilă este nefondat.

Înalta Curte, din actele depuse la dosarul cauzei, constată că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 143 lit. a), b), c), d), e) și f) din Legea nr. 302/2004, respectiv că persoana condamnată F.M. este cetățean român, Sentința pronunțată de Curtea de primă instanță Jonkoping din 1 septembrie 2010 este definitivă și executorie, condamnatul mai are cel puțin 6 luni din pedeapsă de executat, faptele săvârșite pe teritoriul Suediei constituie infracțiuni și potrivit legislației statului de executare, cererea de transfer a fost formulată de autoritatea competentă a statului de condamnare.

În analizarea cererii de opunere la transfer formulată de către persoana transferabilă, instanța de recurs are în vedere Sentința din data de 1 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de primă instanță Jonkoping, prin care împotriva persoanei transferabile s-a dispus măsura expulzării cu interdicția de a reveni pe teritoriul Regatului Suediei înainte de data de 1 septembrie 2020, fiind aplicabile dispozițiile art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate.

Solicitarea apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-persoană transferabilă, în sensul de a se respinge recursul ca rămas fără obiect având în vedere adresa transmisă de autoritățile din Suedia în sensul că recurentul a fost liberat condiționat și a fost expulzat, nu poate fi primită de Înalta Curte, constatându-se că este neîntemeiată, întrucât recurentul, prin cererea scrisă, a arătat expres și personal că înțelege să conteste sentința pronunțată de Curtea de Apel București.

Chiar dacă recurentul a fost liberat condiționat, instanța de recurs a fost învestită cu soluționarea cererii de recurs împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond și, pe cale de consecință, dispoziția dată de hotărârea primei instanțe a devenit executorie anterior acestei din urmă măsuri dispuse de statul Suedez și, drept urmare, recursul declarat de recurent va fi respins ca nefondat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-condamnat-persoană transferabilă F.M. împotriva Sentinței penale nr. 20 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-persoană transferabilă la cheltuieli judiciare către stat potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul-persoană transferabilă F.M. împotriva Sentinței penale nr. 20 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul-condamnat-persoană transferabilă la plata sumei de 420 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 14 iunie 2012.

Procesat de GGC - AZ