ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1813/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1813/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 499 din 12 decembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost respinsă, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul F.F., care a

fost obligat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din

care 200 RON onorariul apărătorului din oficiu, ce se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin Decizia penală nr. 3419/23 octombrie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 391 alin. (1) raportat

la art. 386 lit. c) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, contestația în

anulare formulată de condamnatul F.F. împotriva Deciziei penale nr. 279 din 30

ianuarie 2012 pronunțată de aceeași instanță.

Totodată, a dispus

trimiterea spre competentă soluționare a contestației în anulare formulată de

către condamnat împotriva Sentinței penale nr. 123 din 21 martie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și Deciziei penale

nr. 279 din 30 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Curtea de Apel

București a constatat că, invocând dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen.,

condamnatul F.F. a arătat că împotriva sa s-au pronunțat două hotărâri pentru

aceeași faptă, solicitând desființarea hotărârii de condamnare pronunțată de

Curtea de Apel, secția a II-a penală prin Sentința penală nr. 322 din 04 iulie

2011, definitivă prin Decizia penală nr. 279 din 30 ianuarie 2012 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, s-a reținut

că prin Sentința penală nr. 322 din 04 iulie 2011 s-a dispus condamnarea

inculpatului F.F. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii

prev. de art. 26 teza a II-a pct. 2 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 - 76

lit. a) C. pen.

Pentru a se pronunța

această soluție, s-a reținut că inculpatul, în calitate de lucrător de poliție

judiciară cu grad de comisar, a furnizat informații și a sprijinit o grupare

infracțională cu preocupări în legătură cu traficul ilicit de droguri de mare

risc pe parcursul anului 2009. S-a apreciat că activitatea infracțională

desfășurată de inculpat îmbracă numai forma complicității morale întrucât

avertizarea traficanților de droguri cu privire la preconizatele acțiuni ale

poliției a avut ca efect numai înlesnirea sustragerii de la urmărire penală a

unora dintre respectivele persoane, iar nu înlesnirea săvârșirii infracțiunii

de trafic de droguri sau o eventuală tăinuire a bunurilor provenite din

săvârșirea unor astfel de infracțiuni, în sarcina nici uneia dintre persoanele

avertizate nereținându-se comiterea, la datele de referință, a infracțiunii de

trafic de droguri.

S-a mai reținut că

prin Sentința penală nr. 123 din 21 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a II-a penală s-a respins ca nefondată plângerea formulată de

petiționarul F.F. împotriva rezoluției nr. 41/P/2010 din 21 martie 2011 dată de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A, prin care

s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului F.F. sub aspectul

comiterii infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 248 C. pen. în temeiul

art. 10 lit. d) și j C. proc. pen. și neînceperea urmării penale pentru

infracțiunea prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 și 7

pct. 1 din Legea nr. 78/2000, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Cu privire la

infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen., s-a arătat că aceasta are caracter

subsidiar față de infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 2

alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și câtă vreme inculpatul a fost trimis

în judecată prin rechizitoriul nr. 292/D/P/2009 al DIICOT pentru această din

urmă infracțiune, se impune scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10

lit. d) și j) C. proc. pen., operând astfel autoritatea de lucru judecat,

acțiunile circumscrise rezoluției sale infracționale regăsindu-se în materialul

probator administrat în Dosarul nr. 292/D/P/2009.

Referitor la

infracțiunile de corupție, s-a arătat că din ansamblul probelor administrate nu

rezultă date și indicii concrete cu privire la comiterea infracțiunii de luare

de mită, declarațiile date de persoanele în cauză neputând răsturna prezumția

de nevinovăție care operează „ipso lege" în temeiul art. 66 C. proc. pen.

în favoarea învinuitului F.F.

Având în vedere

aspectele arătate anterior, curtea de apel a constatat că motivele învederate

de către contestator privind împrejurarea că în cele două cauze este vorba

despre aceeași faptă, fiind urmărit și judecat de două ori pentru aceeași

activitate infracțională nu corespund realității.

Astfel, s-a reținut

că soluția de condamnare a inculpatului s-a dispus pentru ajutorul dat

coinculpaților din dosar, ajutor încadrat în dispozițiile art. 26 C. pen.

raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, faptă ce nu

presupune și o contraprestație din partea autorului care a primit ajutorul

complicelui, iar prin rezoluția parchetului nr. 41/P/2010 din data de 21 martie

2011, supusă controlului judecătoresc prin Sentința penală nr. 123 din 21

martie 2012, s-a avut în vedere primirea unor sume de bani de către condamnat

de la membrii grupării infracționale care se ocupau cu traficul de droguri. în

ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, aspect cu privire la care

s-ar fi putut pune problema autorității de lucru judecat, s-a reținut că prin

rezoluția procurorului s-a dispus netrimiterea sa în judecată, pe acest

considerent.

Totodată, s-a avut în

vedere și faptul că a fost susținută teza existenței autorității de lucru

judecat de către contestator și în fața instanței de recurs, motiv considerat

neîntemeiat de către Înalta Curte de Casație și Justiție și, mai mult,

contestatorul a solicitat desființarea soluției de condamnare dispusă prin

Sentința penală nr. 322 din 04 iulie 2011, prima hotărâre pronunțată în cauză,

lucru apreciat ca fiind imposibil chiar în situația în care contestația

formulată ar fi fost întemeiată, date fiind prevederile exprese ale art. 392

alin. (3) C. proc. pen.

Față de cele arătate

mai sus, având în vedere inexistența a două hotărâri definitive pentru aceeași

faptă privind aceeași persoană, dar și solicitarea de desființare a primei

hotărâri pronunțate cronologic din cele menționate de către contestator, curtea

de apel a apreciat ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de către

condamnatul F.F., reținând că scopul urmărit de legiuitor în cadrul căii

extraordinare a contestației în anulare prev. în art. 386 lit. d) C. proc. pen.

este desființarea celei de-a doua hotărâri pronunțate prin încălcarea

principiului autorității de lucru judecat. în consecință, s-a apreciat că prima

hotărâre rămasă definitivă nu poate fi afectată de soluționarea contestației în

anulare.

De asemenea, având în

vedere că obiectul contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 386

lit. d) C. proc. pen. vizează ultima hotărâre rămasă definitivă, hotărâre care,

teoretic, ar fi fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat, s-a

reținut că și căile de atac împotriva soluției pronunțate în contestație în

anulare sunt cele prevăzute de lege pentru hotărârea supusă contestației și,

cum Sentința penală nr. 123 din 21 martie 2012 nu este susceptibilă de cale de

atac, hotărârea judecătorească fiind definitivă, s-a apreciat că și soluția

pronunțată în cauză în prezenta contestație în anulare este definitivă.

Împotriva sentinței

anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs contestatorul F.F.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, s-a

solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței penale atacate și, pe fond,

desființarea hotărârii de condamnare pronunțată în cauză.

Concluziile

reprezentantului parchetului, ale apărătorului desemnat din oficiu pentru

recurentul contestator și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în

partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte,

examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, care au vizat

greșita aplicare a legii de către prima instanță, fiind circumscrise cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 172 C. proc. pen., dar și din

oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., pe baza

lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este

fondat pentru considerentele care urmează.

Potrivit art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt

contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii.

încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități

principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a

unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale

care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia

aplicată.

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului, Înalta Curte reține că instanța de fond a făcut o

corectă aplicare a legii, în speță nefiind incident cazul de casare prevăzut de

art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

Contestația în

anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori

de neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind

actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul

cauzei.

Natura juridică a

acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea

contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare,

respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla

condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

Legiuitorul a

prevăzut însă în mod expres și limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă

poate fi atacată prin intermediul contestației în anulare, instituindu-se

astfel o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane și

în orice condiții de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătorești

definitive.

În prezenta cauză, se

constată că a fost promovată contestația în anulare făcându-se trimitere la

dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen. Acest caz de contestație este

incident în situația în care, față de o persoană, s-au pronunțat două hotărâri

definitive pentru aceeași faptă, având un caracter de anulare întrucât se tinde

la anularea ultimei hotărâri, care a fost pronunțată cu încălcarea autorității

de lucru judecat. În concret, acest caz de contestație în anulare se întemeiază

pe autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive, regulă potrivit

căreia nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeași faptă (non bis în

idem).

Înalta Curte reține

că, în speță, în mod corect s-a reținut de către instanța de fond că nu este

reală împrejurarea potrivit căreia contestatorul ar fi fost urmărit și judecat

de două ori pentru aceeași faptă, nefiind încălcat principiul autorității de

lucru judecat, în condițiile în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - D.N.A, prin rezoluția nr. 41/P/2010 din 21 martie 2011

(menținută prin Sentința penală nr. 123 din 21 martie 2012 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a II-a penală), a dispus față de învinuitul F.F.

scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în

serviciu prev. de art. 248 C. pen., reținând că are caracter subsidiar față de

infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 143/2000, pentru care acesta fost trimis în judecată prin

rechizitoriul nr. 292/D/P/2009 al DIICOT, acțiunile circumscrise rezoluției

sale infracționale regăsindu-se în materialul probator administrat în Dosarul

nr. 292/D/P/2009.

Se reține, de

asemenea, că, în ceea ce privește cazul de contestație în anulare prevăzut de

art. 386 lit. d) C. proc. pen., se poate exercita această cale extraordinară de

atac împotriva ultimei hotărâri penale rămase definitivă, care poate fi, potrivit

art. 416 - 417 C. proc. pen., o sentință a primei instanțe, o decizie a

instanței de apel sau a instanței de recurs, fiind însă necesar ca hotărârile

judecătorești să fi fost pronunțate de instanțe penale, excluzându-se situația

când pentru aceeași faptă și persoană s-a pronunțat o hotărâre definitivă de

către o instanță civilă.

În speța de față, se

constată că Sentința penală nr. 322 din 04 iulie 2011 (definitivă prin Decizia

penală nr. 279 din 30 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție), prin care s-a dispus condamnarea inculpatului F.F. la pedeapsa de 4

ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 26 teza a II-a pct.

2 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 - 76 lit. a) C. pen. și la a

cărei anulare se tinde prin exercitarea căii extraordinare de atac a

contestației în anulare, este anterioară celeilalte hotărâri la care recurentul

contestator a făcut referire, respectiv Sentința penală nr. 123 din 21 martie

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin care

s-a respins ca nefondată plângerea formulată de acesta împotriva rezoluției nr.

41/P/2010 din 21 martie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - D.N.A.

Ca atare, față de

cronologia pronunțării celor două hotărâri anterior menționate și având în

vedere, totodată, dispozițiile art. 392 alin. (3) C. proc. pen., în mod corect

s-a apreciat în cauză că nu se poate proceda la anularea hotărârii de

condamnare.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că soluția pronunțată de instanța de fond în sensul respingerii,

ca inadmisibilă, a contestației în anulare formulate de contestatorul F.F. este

legală și temeinică.

Pentru aceste

considerente, criticile formulate de recurentul contestator apar ca nefiind

întemeiate, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să

determine casarea hotărârii, recursul declarat în cauză va fi respins, ca

nefondat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit

pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de contestatorul F.F. împotriva Sentinței penale

nr. 499 din 12 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 27 mai 2013.

Procesat de GGC - LM