ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1813/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 499 din 12 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul F.F., care a fost obligat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON onorariul apărătorului din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin Decizia penală nr. 3419/23 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 391 alin. (1) raportat la art. 386 lit. c) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de condamnatul F.F.

împotriva Deciziei penale nr. 279 din 30 ianuarie 2012 pronunțată de aceeași instanță. Totodată, a dispus trimiterea spre competentă soluționare a contestației în anulare formulată de către condamnat împotriva Sentinței penale nr. 123 din 21 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și Deciziei penale nr. 279 din 30 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Curții de Apel București, secția a II-a penală. Curtea de Apel București a constatat că, invocând dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen., condamnatul F.F. a arătat că împotriva sa s-au pronunțat două hotărâri pentru aceeași faptă, solicitând desființarea hotărârii de condamnare pronunțată de Curtea de Apel, secția a II-a penală prin Sentința penală nr. 322 din 04 iulie 2011, definitivă prin Decizia penală nr. 279 din 30 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, s-a reținut că prin Sentința penală nr. 322 din 04 iulie 2011 s-a dispus condamnarea inculpatului F.F. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 26 teza a II-a pct. 2 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 - 76 lit. a) C. pen.

Pentru a se pronunța această soluție, s-a reținut că inculpatul, în calitate de lucrător de poliție judiciară cu grad de comisar, a furnizat informații și a sprijinit o grupare infracțională cu preocupări în legătură cu traficul ilicit de droguri de mare risc pe parcursul anului 2009. S-a apreciat că activitatea infracțională desfășurată de inculpat îmbracă numai forma complicității morale întrucât avertizarea traficanților de droguri cu privire la preconizatele acțiuni ale poliției a avut ca efect numai înlesnirea sustragerii de la urmărire penală a unora dintre respectivele persoane, iar nu înlesnirea săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri sau o eventuală tăinuire a bunurilor provenite din săvârșirea unor astfel de infracțiuni, în sarcina nici uneia dintre persoanele avertizate nereținându-se comiterea, la datele de referință, a infracțiunii de trafic de droguri.

S-a mai reținut că prin Sentința penală nr. 123 din 21 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală s-a respins ca nefondată plângerea formulată de petiționarul F.F. împotriva rezoluției nr. 41/P/2010 din 21 martie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului F.F. sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 248 C. pen. în temeiul art. 10 lit. d) și j C. proc. pen. și neînceperea urmării penale pentru infracțiunea prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 și 7 pct. 1 din Legea nr. 78/2000, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc.

pen. Cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen., s-a arătat că aceasta are caracter subsidiar față de infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și câtă vreme inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 292/D/P/2009 al DIICOT pentru această din urmă infracțiune, se impune scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10 lit. d) și j) C. proc. pen., operând astfel autoritatea de lucru judecat, acțiunile circumscrise rezoluției sale infracționale regăsindu-se în materialul probator administrat în Dosarul nr. 292/D/P/2009. Referitor la infracțiunile de corupție, s-a arătat că din ansamblul probelor administrate nu rezultă date și indicii concrete cu privire la comiterea infracțiunii de luare de mită, declarațiile date de persoanele în cauză neputând răsturna prezumția de nevinovăție care operează „ipso lege" în temeiul art. 66 C. proc.

pen. în favoarea învinuitului F.F. Având în vedere aspectele arătate anterior, curtea de apel a constatat că motivele învederate de către contestator privind împrejurarea că în cele două cauze este vorba despre aceeași faptă, fiind urmărit și judecat de două ori pentru aceeași activitate infracțională nu corespund realității. Astfel, s-a reținut că soluția de condamnare a inculpatului s-a dispus pentru ajutorul dat coinculpaților din dosar, ajutor încadrat în dispozițiile art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, faptă ce nu presupune și o contraprestație din partea autorului care a primit ajutorul complicelui, iar prin rezoluția parchetului nr. 41/P/2010 din data de 21 martie 2011, supusă controlului judecătoresc prin Sentința penală nr. 123 din 21 martie 2012, s-a avut în vedere primirea unor sume de bani de către condamnat de la membrii grupării infracționale care se ocupau cu traficul de droguri.

în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, aspect cu privire la care s-ar fi putut pune problema autorității de lucru judecat, s-a reținut că prin rezoluția procurorului s-a dispus netrimiterea sa în judecată, pe acest considerent. Totodată, s-a avut în vedere și faptul că a fost susținută teza existenței autorității de lucru judecat de către contestator și în fața instanței de recurs, motiv considerat neîntemeiat de către Înalta Curte de Casație și Justiție și, mai mult, contestatorul a solicitat desființarea soluției de condamnare dispusă prin Sentința penală nr. 322 din 04 iulie 2011, prima hotărâre pronunțată în cauză, lucru apreciat ca fiind imposibil chiar în situația în care contestația formulată ar fi fost întemeiată, date fiind prevederile exprese ale art. 392 alin. (3) C. proc.

pen. Față de cele arătate mai sus, având în vedere inexistența a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă privind aceeași persoană, dar și solicitarea de desființare a primei hotărâri pronunțate cronologic din cele menționate de către contestator, curtea de apel a apreciat ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de către condamnatul F.F., reținând că scopul urmărit de legiuitor în cadrul căii extraordinare a contestației în anulare prev. în art. 386 lit. d) C. proc. pen. este desființarea celei de-a doua hotărâri pronunțate prin încălcarea principiului autorității de lucru judecat. în consecință, s-a apreciat că prima hotărâre rămasă definitivă nu poate fi afectată de soluționarea contestației în anulare.

De asemenea, având în vedere că obiectul contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen. vizează ultima hotărâre rămasă definitivă, hotărâre care, teoretic, ar fi fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat, s-a reținut că și căile de atac împotriva soluției pronunțate în contestație în anulare sunt cele prevăzute de lege pentru hotărârea supusă contestației și, cum Sentința penală nr. 123 din 21 martie 2012 nu este susceptibilă de cale de atac, hotărârea judecătorească fiind definitivă, s-a apreciat că și soluția pronunțată în cauză în prezenta contestație în anulare este definitivă. Împotriva sentinței anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs contestatorul F.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței penale atacate și, pe fond, desființarea hotărârii de condamnare pronunțată în cauză. Concluziile reprezentantului parchetului, ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, care au vizat greșita aplicare a legii de către prima instanță, fiind circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 172 C. proc. pen., dar și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.

Potrivit art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, în speță nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual. Legiuitorul a prevăzut însă în mod expres și limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul contestației în anulare, instituindu-se astfel o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătorești definitive. În prezenta cauză, se constată că a fost promovată contestația în anulare făcându-se trimitere la dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc.

pen. Acest caz de contestație este incident în situația în care, față de o persoană, s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă, având un caracter de anulare întrucât se tinde la anularea ultimei hotărâri, care a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat. În concret, acest caz de contestație în anulare se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive, regulă potrivit căreia nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeași faptă (non bis în idem).

Înalta Curte reține că, în speță, în mod corect s-a reținut de către instanța de fond că nu este reală împrejurarea potrivit căreia contestatorul ar fi fost urmărit și judecat de două ori pentru aceeași faptă, nefiind încălcat principiul autorității de lucru judecat, în condițiile în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A, prin rezoluția nr. 41/P/2010 din 21 martie 2011 (menținută prin Sentința penală nr. 123 din 21 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală), a dispus față de învinuitul F.F. scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 248 C. pen., reținând că are caracter subsidiar față de infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen.

raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, pentru care acesta fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 292/D/P/2009 al DIICOT, acțiunile circumscrise rezoluției sale infracționale regăsindu-se în materialul probator administrat în Dosarul nr. 292/D/P/2009. Se reține, de asemenea, că, în ceea ce privește cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., se poate exercita această cale extraordinară de atac împotriva ultimei hotărâri penale rămase definitivă, care poate fi, potrivit art. 416 - 417 C. proc. pen., o sentință a primei instanțe, o decizie a instanței de apel sau a instanței de recurs, fiind însă necesar ca hotărârile judecătorești să fi fost pronunțate de instanțe penale, excluzându-se situația când pentru aceeași faptă și persoană s-a pronunțat o hotărâre definitivă de către o instanță civilă.

În speța de față, se constată că Sentința penală nr. 322 din 04 iulie 2011 (definitivă prin Decizia penală nr. 279 din 30 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție), prin care s-a dispus condamnarea inculpatului F.F. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 26 teza a II-a pct. 2 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 - 76 lit. a) C. pen. și la a cărei anulare se tinde prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare, este anterioară celeilalte hotărâri la care recurentul contestator a făcut referire, respectiv Sentința penală nr. 123 din 21 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin care s-a respins ca nefondată plângerea formulată de acesta împotriva rezoluției nr. 41/P/2010 din 21 martie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

Ca atare, față de cronologia pronunțării celor două hotărâri anterior menționate și având în vedere, totodată, dispozițiile art. 392 alin. (3) C. proc. pen., în mod corect s-a apreciat în cauză că nu se poate proceda la anularea hotărârii de condamnare. Astfel fiind, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de instanța de fond în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a contestației în anulare formulate de contestatorul F.F. este legală și temeinică. Pentru aceste considerente, criticile formulate de recurentul contestator apar ca nefiind întemeiate, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârii, recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul F.F. împotriva Sentinței penale nr. 499 din 12 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă contestatorul la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 mai 2013. Procesat de GGC - LM