ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4690/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 10 decembrie 2009 sub nr. 48146/3/2009, reclamanții I.R., I.V. și B.A.M. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.260.000 lei, reprezentând prejudiciul moral suferit de bunica reclamanților, I.H. În motivare, reclamanții au arătat, în esență, că sunt nepoții defunctei I.H., iar aceasta a fost condamnată la pedeapsa cu închisoarea din motive politice în perioada 1952-1953, în baza Decretului nr. 183/1949, a Legii nr. 16/1949 și a Decretului nr. 199/1950.

Reclamanții au arătat că prejudiciul moral suferit de bunica lor a constat în condamnarea la închisoare din simplul motiv că era țăran chiabur și nu a putut preda cotele de produse la stat, aceasta fiind torturată și lăsată Iară îngrijiri medicale în penitenciar și, totodată, că aceasta nu a beneficiat de nicio măsură reparatorie prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990. Ulterior, reclamanții au depus o cerere de completare a acțiunii solicitând constatarea caracterului politic al condamnării autoarei lor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.260.000 lei, reprezentând daune morale.

Prin sentința civilă nr. 1509 din 28 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al arestării și condamnării autoarei reclamanților, I.H., dispusă prin decizia penală nr. 1186/1952 (mandat arestare 887/1952), în perioada 13 februarie 1952-12 februarie 1953; a obligat pârâtul la plata, către fiecare reclamant, a sumei de 5000 lei, reprezentând daune morale. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că în cadrul Sentinței civile nr. 905/1956 a Tribunalului Popular Pogoanele s-a consemnat că autoarea reclamanților a fost închisă la Penitenciarul Târgușor la 13 februarie 1952 și eliberată la 12 februarie 1953, executând o pedeapsă de 1 an închisoare.

În acest sens, tribunalul a reținut că, din conținutul biletului de eliberare nr. 1037/1553 a rezultat că I.H. a fost încarcerată în penitenciarul Târgușor la 13 decembrie 1952 și eliberată la 12 februarie 1953, fiind condamnată la 1 an închisoare pentru infracțiunea de sabotaj (mandatul de arestare nr. 887/1952 în baza deciziei nr. 1186/1952). Din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei precum și din conținutul certificatelor de moștenitor nr. 58/1998 și nr. 40/2003 a rezultat că reclamanții sunt nepoții numitei I.H. (A.M.B. este fiica lui G.I., fiul defunctei, iar ceilalți doi reclamanți sunt fiii lui S.I., celălalt fiu al defunctei), fiind îndeplinite cerințele art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind persoanele ce pot solicita daune morale în baza actului normativ arătat.

Referitor la măsura arestării și condamnării autoarei reclamanților în perioada 13 februarie 1952-12 februarie 1953, tribunalul a constatat că are caracter politic, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999 constituie infracțiuni săvârșite din motive politice și infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale.

Referitor la prejudiciul moral, tribunalul a reținut că prin condamnarea autoarei reclamanților, acesteia i-au fost cauzate multiple suferințe fizice și psihice, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării, iar perioada petrecută în detenție a împiedicat-o să desfășoare o activitate socială și profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material și moral, să se bucure de plăcerile firești ale vieții, sens în care reclamanții sunt îndreptățiți la o reparație corespunzătoare.

La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere gravitatea pe care o reprezintă condamnarea pentru autoarea reclamanților, faptul că în concret s-a executat 1 an din pedeapsa aplicată dar și faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, situație față de care a apreciat că suma de 5.000 lei pentru fiecare reclamant este suficientă și rezonabilă pentru repararea prejudiciului. Împotriva acestei sentințe au formulat apel toate părțile, precum și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că sentința este nelegală față de declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, sens în care, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, textul de lege în baza căruia instanța de fond a acordat despăgubiri morale nu se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010, fiind suspendat de drept de la această dată și încetându-și efectele juridice din data de 01 ianuarie 2011. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală, întrucât dispozițiile în baza cărora instanța de fond a acordat despăgubiri morale în cuantum de 20.000 euro au fost declarate de către Curtea Constituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, ca fiind neconstituționale, iar în subsidiar, că suma la care a fost obligat cu titlu de reparație morală este exagerat de mare.

Reclamanții I.R., I.V. și B.A.M. au arătat, în esență, că sentința este nelegală, deoarece cuantumul de 5.000 lei pentru fiecare rudă de gradul al II-lea a victimei este derizoriu, instanța încălcând flagrant prevederile Recomandării nr. R(84) 15 a Comitetului de Miniștri ai Statelor Membre, referitor la responsabilitatea publică, precum și prevederile constituționale ce garantează dreptul la despăgubire al victimei unei detenții ilegale. Prin decizia civilă nr. 513/ A din 17 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelurile Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat în parte sentința în sensul că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Referitor la acordarea daunelor morale, instanța de apel a reținut, în esență, că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic ce a stat la baza pretențiilor deduse judecății. Având în vedere că decizia de neconstituționalitate în discuție a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere caracterul devolutiv al căii de atac, care readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții I.R., I.V. și B.A.M., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Recurenții-reclamanți I.R., I.V. și B.A.M. au formulat, în esență, următoarele critici: I. Prin aplicarea în cauză a deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, împrejurare față de care decizia de neconstituționalitate arătată nu este incidență în speță.

II. Hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție ce garantează dreptul de proprietate și definește noțiunea de „bun ” și de „speranță legitimă”, precum și jurisprudența CEDO în materie, prin faptul că refuză, prin soluția adoptată, repararea prejudiciului creat prin măsura abuzivă suferită de antecesoarea reclamanților. III. Prin aplicarea în cauză a efectelor deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 și prin cuantumul derizoriu al daunelor morale acordate, instanțele au încălcat principiul nediscriminării și al egalității de tratament în fața legii consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituția României și de art. 14 C.E.D.O. IV. Aplicarea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale încalcă pactele și tratatele la care România este parte și care au prioritate de aplicare în dreptul național, conform art. 20 din Constituția României.

Prin soluționarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat prevederile conținute în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Recomandarea A.P.C.E. nr. 6615 din 07 mai 1992, Recomandarea nr. R (84) 15 a Comitetului de Miniștri ai Statelor Membre, Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481/2006, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale O.N.U. precum și practica C.E.D.O. în materie. V. Hotărârea instanței de apel încalcă art. 6 C.E.D.O. care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzicerea intervenției legiuitorului de natură să încalce acest principiu.

VI. Cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond nu compensează suferințele și psihice ale antecesoarei reclamanților și nu reprezintă o satisfacție echitabilă în repararea prejudiciului. Daunele morale nu pot avea un caracter simbolic, ci trebuie să reprezinte o reparație efectivă, sens în care recurenții-reclamanți apreciază că suma de 1.260.000 lei, astfel cum a fost solicitată de către aceștia, reprezintă o evaluare corectă a acestor suferințe, iar raportarea la limitarea conținută în O.U.G. nr. 62/2010 este nelegală și discriminatorie. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul constatării caracterului politic al condamnării suferite de autoarea reclamanților, capăt de cerere lipsit de interes față de împrejurarea că Legea nr. 221/2009 enumera în mod expres în art. 1 măsura abuzivă respectivă ca având de drept caracter politic.

Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: Referitor la recursul reclamanților, Înalta Curte constată următoarele: I. Contrar susținerilor recurenților - reclamanți, decizia instanței de apel fundamentată pe decizia de neconstituționalitate în discuție, nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității. II. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudența nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. III. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. Or, adoptarea deciziei de neconstituționalitate de către instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie o justificarea obiectivă și rezonabilă în cauză.

Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. IV. Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenții-reclamanți. Reglementările internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției.

Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție. Mecanismul de aplicare a Convenției Europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.

Prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant. Pe de altă parte, analiza concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

V. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. Prin constatarea neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

În speță, pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greșit susțin recurenții-reclamanți, intervenției intempestive a legiuitorului în actul de justiție, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens. VI. Având în vedere cele statuate mai sus, criticile referitoare la cuantificarea prejudiciului moral, prin raportarea și la dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, devin irelevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Referitor la recursul pârâtului, înalta Curte constată următoarele: Este de necontestat că autoarea reclamanților, I.H., a fost supusă unei pedepse privative de libertate în perioada 13 februarie 1952-12 februarie 1953 pentru săvârșirea infracțiunii de sabotaj, așa cum rezultă din actele depuse în probațiune în etapele procesuale anterioare. În speță, chiar dacă condamnarea la care a fost supusă autoarea reclamanților se regăsește în cele enumerate în mod expres de Legea nr. 221/2009 ca având de drept caracter politic, aceasta nu împiedică persoana îndreptățită să solicite instanței de judecată constatarea unei atare caracter. Împrejurarea că legea prevede în mod expres caracterul politic al condamnării penale deduse judecății nu îndreptățește instanța de judecată să respingă cererea formulată în acest sens, neexistând nicio o dispoziție care să restricționeze accesul reclamanților la un tribunal care să constate un atare caracter.

Cu alte cuvinte, consacrarea, pe cale legislativă, a caracterului politic al condamnării penale dispusă împotriva autoarei reclamanților, nu împiedică instanța ca, la cerere și pe baza probatoriilor administrate, să constate, prin hotărâre judecătorească, caracterul politic al unei astfel de măsuri privative de libertate. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții I.R., I.V. și B.A.M. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 513/ A din 17 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012.