ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4690/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4690/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la

data de 10 decembrie 2009 sub nr. 48146/3/2009, reclamanții I.R., I.V. și B.A.M.

au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.260.000 lei, reprezentând

prejudiciul moral suferit de bunica reclamanților, I.H.

În motivare, reclamanții au arătat, în

esență, că sunt nepoții defunctei I.H., iar aceasta a fost condamnată la

pedeapsa cu închisoarea din motive politice în perioada 1952-1953, în baza

Decretului nr. 183/1949, a Legii nr. 16/1949 și a Decretului nr. 199/1950.

Reclamanții au arătat că prejudiciul

moral suferit de bunica lor a constat în condamnarea la închisoare din simplul

motiv că era țăran chiabur și nu a putut preda cotele de produse la stat, aceasta

fiind torturată și lăsată Iară îngrijiri medicale în penitenciar și, totodată,

că aceasta nu a beneficiat de nicio măsură reparatorie prevăzută de Decretul-lege

nr. 118/1990.

Ulterior, reclamanții au depus o

cerere de completare a acțiunii solicitând constatarea caracterului politic al

condamnării autoarei lor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și

obligarea pârâtului la plata sumei de 1.260.000 lei, reprezentând daune morale.

Prin sentința civilă nr. 1509 din 28

octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis în parte

acțiunea, a constatat caracterul politic al arestării și condamnării autoarei

reclamanților, I.H., dispusă prin decizia penală nr. 1186/1952 (mandat arestare

887/1952), în perioada 13 februarie 1952-12 februarie 1953; a obligat pârâtul

la plata, către fiecare reclamant, a sumei de 5000 lei, reprezentând daune

morale.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut că în cadrul Sentinței civile nr. 905/1956 a Tribunalului

Popular Pogoanele s-a consemnat că autoarea reclamanților a fost închisă la

Penitenciarul Târgușor la 13 februarie 1952 și eliberată la 12 februarie 1953,

executând o pedeapsă de 1 an închisoare.

În acest sens, tribunalul a reținut

că, din conținutul biletului de eliberare nr. 1037/1553 a rezultat că I.H. a

fost încarcerată în penitenciarul Târgușor la 13 decembrie 1952 și eliberată la

12 februarie 1953, fiind condamnată la 1 an închisoare pentru infracțiunea de

sabotaj (mandatul de arestare nr. 887/1952 în baza deciziei nr. 1186/1952).

Din actele de stare civilă depuse la

dosarul cauzei precum și din conținutul certificatelor de moștenitor nr. 58/1998

și nr. 40/2003 a rezultat că reclamanții sunt nepoții numitei I.H. (A.M.B. este

fiica lui G.I., fiul defunctei, iar ceilalți doi reclamanți sunt fiii lui S.I.,

celălalt fiu al defunctei), fiind îndeplinite cerințele art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009, privind persoanele ce pot solicita daune morale în baza

actului normativ arătat.

Referitor la măsura arestării și

condamnării autoarei reclamanților în perioada 13 februarie 1952-12 februarie 1953,

tribunalul a constatat că are caracter politic, în sensul art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, întrucât, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999

constituie infracțiuni săvârșite din motive politice și infracțiunile care au

avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice,

sociale și culturale.

Referitor la prejudiciul moral, tribunalul

a reținut că prin condamnarea autoarei reclamanților, acesteia i-au fost

cauzate multiple suferințe fizice și psihice, expunerea la disprețul public,

atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de

frustrare accentuată datorită izolării, iar perioada petrecută în detenție a

împiedicat-o să desfășoare o activitate socială și profesională normală, să se

realizeze din punct de vedere material și moral, să se bucure de plăcerile

firești ale vieții, sens în care reclamanții sunt îndreptățiți la o reparație

corespunzătoare.

La aprecierea cuantumului daunelor

morale, tribunalul a avut în vedere gravitatea pe care o reprezintă condamnarea

pentru autoarea reclamanților, faptul că în concret s-a executat 1 an din

pedeapsa aplicată dar și faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar

absolut al suferinței morale, situație față de care a apreciat că suma de 5.000

lei pentru fiecare reclamant este suficientă și rezonabilă pentru repararea

prejudiciului.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel toate părțile, precum și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București.

Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul București a arătat că sentința este nelegală față de

declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, sens în care, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1)

din Constituție, textul de lege în baza căruia instanța de fond a acordat

despăgubiri morale nu se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010,

fiind suspendat de drept de la această dată și încetându-și efectele juridice

din data de 01 ianuarie 2011.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a arătat că soluția instanței de fond este netemeinică și

nelegală, întrucât dispozițiile în baza cărora instanța de fond a acordat

despăgubiri morale în cuantum de 20.000 euro au fost declarate de către Curtea

Constituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, ca fiind

neconstituționale, iar în subsidiar, că suma la care a fost obligat cu titlu de

reparație morală este exagerat de mare.

Reclamanții I.R., I.V. și B.A.M. au

arătat, în esență, că sentința este nelegală, deoarece cuantumul de 5.000 lei

pentru fiecare rudă de gradul al II-lea a victimei este derizoriu, instanța

încălcând flagrant prevederile Recomandării nr. R(84) 15 a Comitetului de

Miniștri ai Statelor Membre, referitor la responsabilitatea publică, precum și

prevederile constituționale ce garantează dreptul la despăgubire al victimei

unei detenții ilegale.

Prin decizia civilă nr. 513/ A din 17

mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu

minori și familie, a admis apelurile Ministerului Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul București și Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice; a schimbat în parte sentința în sensul că a respins, ca neîntemeiat,

capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri; a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței; a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Referitor la acordarea daunelor

morale, instanța de apel a reținut, în esență, că prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale, fiind

astfel desființat temeiul juridic ce a stat la baza pretențiilor deduse

judecății.

Având în vedere că decizia de neconstituționalitate

în discuție a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de

acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, rezultă

că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai

pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Această soluție se impune, chiar dacă

cauza se află în apel, avându-se în vedere caracterul devolutiv al căii de

atac, care readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de

fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra

fondului.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs atât reclamanții I.R., I.V. și B.A.M., cât și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Recurenții-reclamanți I.R., I.V. și B.A.M.

au formulat, în esență, următoarele critici:

I. Prin aplicarea în cauză a deciziei

de neconstituționalitate nr. 1358/2010, instanța de apel a încălcat principiul

neretroactivității legii, conform căruia legea în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului,

împrejurare față de care decizia de neconstituționalitate arătată nu este

incidență în speță.

II. Hotărârea instanței de apel

încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție ce

garantează dreptul de proprietate și definește noțiunea de „bun

”

și de „speranță legitimă”, precum și jurisprudența

CEDO în materie, prin faptul că refuză, prin soluția adoptată, repararea

prejudiciului creat prin măsura abuzivă suferită de antecesoarea reclamanților.

III. Prin aplicarea în cauză a

efectelor deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 și prin cuantumul

derizoriu al daunelor morale acordate, instanțele au încălcat principiul

nediscriminării și al egalității de tratament în fața legii consacrat de art. 16

alin. (1) din Constituția României și de art. 14 C.E.D.O.

IV. Aplicarea în cauză a deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale încalcă pactele și tratatele la care România este

parte și care au prioritate de aplicare în dreptul național, conform art. 20

din Constituția României.

Prin soluționarea cauzei din

perspectiva deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat

prevederile conținute în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Declarația

Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Recomandarea A.P.C.E. nr. 6615 din 07 mai 1992, Recomandarea nr. R (84) 15 a

Comitetului de Miniștri ai Statelor Membre, Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481/2006,

Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale O.N.U. precum și

practica C.E.D.O. în materie.

V. Hotărârea instanței de apel încalcă

art. 6 C.E.D.O. care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta

materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și

imparțial, cu respectarea principiului egalității părților în procesul civil și

interzicerea intervenției legiuitorului de natură să încalce acest principiu.

VI. Cuantumul daunelor morale acordate

de instanța de fond nu compensează suferințele și psihice ale antecesoarei

reclamanților și nu reprezintă o satisfacție echitabilă în repararea

prejudiciului.

Daunele morale nu pot avea un caracter

simbolic, ci trebuie să reprezinte o reparație efectivă, sens în care

recurenții-reclamanți apreciază că suma de 1.260.000 lei, astfel cum a fost

solicitată de către aceștia, reprezintă o evaluare corectă a acestor suferințe,

iar raportarea la limitarea conținută în O.U.G. nr. 62/2010 este nelegală și

discriminatorie.

Recurentul-pârât Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice a arătat că hotărârea instanței de apel este

nelegală sub aspectul constatării caracterului politic al condamnării suferite

de autoarea reclamanților, capăt de cerere lipsit de interes față de

împrejurarea că Legea nr. 221/2009 enumera în mod expres în art. 1 măsura

abuzivă respectivă ca având de drept caracter politic.

Recursurile sunt nefondate pentru

următoarele considerente:

Referitor la recursul reclamanților, Înalta

Curte constată următoarele:

I. Contrar susținerilor recurenților -

reclamanți, decizia instanței de apel fundamentată pe decizia de

neconstituționalitate în discuție, nu încalcă principiul neretroactivității

legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării

în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs

de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789

din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.

”

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 mai 2011, cauza

nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul

neretroactivității.

II. Referitor la noțiunea de „bun”,

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant

poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul

efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. l din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M.

Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l.

În jurisprudența instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. l

din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudența nu s-a

conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar

noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern,

întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie

de verificarea organului jurisdicțional.

III. Discriminarea presupune aplicarea

unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau

similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

Or, adoptarea deciziei de

neconstituționalitate de către instanța de contencios constituțional și dat

fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale

astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție,

constituie o justificarea obiectivă și rezonabilă în cauză.

Așadar, situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea, în

mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” îl constituie

decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega

însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care

fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

IV. Atât soluția instanței de apel,

cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele la

care România este parte, a căror încălcare se invocă de către

recurenții-reclamanți.

Reglementările internaționale în

materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a

dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot

reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției.

Pentru recunoașterea unor asemenea

drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în

sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului

român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul

respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma

reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției

Europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care,

supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este

susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile

Convenției.

Prin declararea neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au

încetat efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale

posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția Europeană, mecanismul

anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant.

Pe de altă parte, analiza concordanței

efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale

în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în

considerentele acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul Legii nr.

12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai

poate reveni.

V. Prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea

neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al

acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex

nune nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

În speță, pretențiile deduse judecății

nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a statului, iar

lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greșit susțin

recurenții-reclamanți, intervenției intempestive a legiuitorului în actul de

justiție, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate

independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.

VI. Având în vedere cele statuate mai

sus, criticile referitoare la cuantificarea prejudiciului moral, prin

raportarea și la dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, devin irelevante în

soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul analizat cu

prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale.

Referitor la recursul pârâtului,

înalta Curte constată următoarele:

Este de necontestat că autoarea

reclamanților, I.H., a fost supusă unei pedepse privative de libertate în

perioada 13 februarie 1952-12 februarie 1953 pentru săvârșirea infracțiunii de

sabotaj, așa cum rezultă din actele depuse în probațiune în etapele procesuale

anterioare.

În speță, chiar dacă condamnarea la

care a fost supusă autoarea reclamanților se regăsește în cele enumerate în mod

expres de Legea nr. 221/2009 ca având de drept caracter politic, aceasta nu

împiedică persoana îndreptățită să solicite instanței de judecată constatarea

unei atare caracter.

Împrejurarea că legea prevede în mod

expres caracterul politic al condamnării penale deduse judecății nu

îndreptățește instanța de judecată să respingă cererea formulată în acest sens,

neexistând nicio o dispoziție care să restricționeze accesul reclamanților la

un tribunal care să constate un atare caracter.

Cu alte cuvinte, consacrarea, pe cale

legislativă, a caracterului politic al condamnării penale dispusă împotriva

autoarei reclamanților, nu împiedică instanța ca, la cerere și pe baza

probatoriilor administrate, să constate, prin hotărâre judecătorească,

caracterul politic al unei astfel de măsuri privative de libertate.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții I.R., I.V. și B.A.M. și de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

municipiului București împotriva deciziei nr. 513/ A din 17 mai 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 iunie 2012.