ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3755/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3755/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Cluj

sub nr. 8849/2005 reclamantele P.E. și C.A.L. au chemat în judecată pe pârâții statul

român prin Consiliul local al municipiului Cluj Napoca și Primarul municipiului

Cluj Napoca, solicitând, în temeiul art. 9 și 11 pct. 3 din Legea nr. 10/2001, restituirea

în natură a suprafeței de teren de 724 mp, situat în str. O., Cluj, rămas liber

în urma exproprierii suprafeței de 1.080 mp și a dezmembrării parcelei cu nr. top.

român și una de 724 mp, în favoarea reclamantelor.

Într-un prim ciclu procesual,

finalizat prin decizia civilă nr. 2283/13 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanță de fond, în

vederea soluționării fondului pricinii, cu motivarea că persoana îndreptățită nu

își poate valorifica dreptul în justiție dacă nu se emite dispoziția motivată în

termenul legal, iar lipsa răspunsului dat notificării echivalează cu refuzul de

restituire a imobilului care este cenzurat de instanță conform statuărilor menționate

cu titlu obligatoriu în decizia pronunțată în interesul legii nr. IX/2006.

În rejudecare, prin sentința

civilă nr. 716/2007 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 3786/117/2007 plângerea

a fost respinsă ca neîntemeiată, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului

Cluj Napoca și, în baza excepției lipsei calității procesuale pasive, față de pârâtul

Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca.

În considerentele sentinței

s-a reținut că reclamantele nu au formulat notificare în temeiul Legii 10/2001 în

forma sa inițială, notificarea acestora fiind înaintată pârâtului Primarul municipiului

Cluj Napoca după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

A apreciat tribunalul

că intervenția legii noi nu a repus sau prelungit termenul de notificare pentru

persoanele ce nu au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, în forma sa inițială,

și nici nu a stabilit un nou termen de depunere a notificării. Potrivit art. 22

alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, nedepunerea notificării în termen

atrage pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în justiție.

Prin urmare, indiferent

de faptul că terenul este liber sau nu, acesta nu poate fi restituit reclamantelor,

nefiind solicitat în mod legal.

Plângerea formulată față

de pârâtul Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca a fost respinsă în baza excepției

lipsei calității procesuale pasive potrivit art. 137 C. proc. civ. și art. 21 și

25 din Legea nr. 10/2001, reținându-se că atribuțiile în soluționarea notificării

sunt stabilite în sarcina exclusivă a pârâtului Primarul municipiului Cluj Napoca.

Prin decizia civilă

nr. 191/A din 27 noiembrie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, (învestită

cu soluționarea apelului ca urmare a admiterii cererii de strămutare de la Curtea

de Apel Cluj) a respins apelul declarat de reclamante, pentru următoarele considerente:

Prima instanță s-a conformat

recomandărilor Înalta Curte de Casație și Justiție. și a analizat

pe fond susținerile reclamantelor, examinând notificarea acestora sub aspectul îndeplinirii

condițiilor de fond și de formă impuse de Legea nr. 10/2001.

Acțiunea acestora nu a

fost respinsă ca inadmisibilă, ci ca nefondată, astfel că nu pot fi considerate

ca întemeiate susținerile apelantelor privind încălcarea principiului contradictorialității,

a dreptului la apărare și a celui de proprietate cât și a prevederilor art. 6 C.E.D.O.

datorată nepunerii în discuția părților a excepției inadmisibilității. Împrejurarea

că instanța nu a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții nu contravine recomandărilor

deciziei de casare.

Așa cum corect a reținut

prima instanță, apelantele nu au probat formularea unei notificări în termenul prevăzut

de Legea nr. 10/2001, singura notificare depusă la dosar fiind formulată după expirarea

termenului legal. Reclamantele susțin că această notificare ar fi de fapt o revenire

la o notificare anterioară, care viza și celelalte imobile de la antecesorii lor.

Curtea de Apel Cluj a solicitat în mod repetat părților să clarifice această situație

însă la dosar nu a fost depusă altă notificare formulată conform Legii nr. 10/2001

iar, din răspunsul comunicat de intimat, rezultă că notificarea la care fac referire

reclamantele și care a fost înregistrată în dosarul intern nr. 4204 se referă doar

la imobilul din Cluj, str. R.K. (dosarul Curții de Apel Cluj).

Întrucât nu s-a făcut

dovada neechivocă a depunerii unei notificări pentru imobilul în discuție, în termenul

legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu se poate constata decât că, în conformitate

cu dispozițiile art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamantele

au pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în temeiul acestei

legi. Ca atare, nu se mai impune emiterea niciunei dispoziții de către Primarul

municipiului Cluj, chestiunea temeiniciei acțiunii reclamantelor fiind analizată

în conformitate cu cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, prin decizia nr. XX/2007 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul

legii.

Față de această constatare,

este inutilă examinarea susținerilor reclamantelor referitoare la faptul că terenul

este liber și poate fi restituit în natură, iar răspunsul intimatului la raportul

de expertiză din care rezultă disponibilitatea restituirii imobilului nu poate prezenta

relevanță în cauză. Cu referire la acest răspuns, Curtea a constatat că din conținutul

lui nu rezultă că ar viza procedura notificării formulată de reclamante, ci este

un punct de vedere referitor la un raport de expertiză întocmit în Dosarul nr. 356/2005

al Tribunalului Cluj.

Împotriva menționatei

decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantele-reclamantele

C.A.L. și P.E. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora

s-a arătat că niciodată nu s-a ridicat problema inexistenței notificării cu privire

la imobilul în litigiu, cu atât mai mult cu cât situația juridică și faptică a fost

verificată de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 care, în urma verificărilor

efectuate prin organele sale de specialitate, și-a exprimat poziția de retrocedare

a terenului ce era și este încă liber, cu motivarea din conținutul adreselor din

9 martie 2005 și 27 aprilie 2005.

Dacă în lunile martie

și aprilie 2005, deci anterior apariției Legii nr. 247 din 22 august 2005, nu ar

fi existat notificarea făcută în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, Comisia

de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu ar fi verificat situația terenului și nici nu

și-ar fi exprimat poziția și disponibilitatea de retrocedare a terenului, ci ar

fi motivat că reclamantele nu întrunesc cerințele prevăzute de Legea nr. 10/2001

legate de notificare.

Decizia de casare a Înaltei

Curți de Casație și Justiție statuează cu putere obligatorie pentru instanța de

rejudecare

problema legată de tergiversarea notificării

și, ca atare, această problemă legată de însăși existența notificării a cărei soluționare

a fost tergiversată de pârâtul Primarul municipiului Cluj Napoca, a fost deja dezlegată

de instanța de casare, fiind obligatorie pentru instanța de rejudecare în condițiile

art. 315 C. proc. civ.

Cu toate acestea, instanța

de fond încalcă în rejudecare dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și, fără a pune

în discuție contradictorie problema existenței sau inexistenței notificării, rămâne

în pronunțare și, după 3 săptămâni de amânare a pronunțării, respinge acțiunea cu

motivarea expresă, clară și neechivocă că nu a fost depusă notificarea în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu excepția inadmisibilității

acțiunii față de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind

termenul de depunere a notificării.

Pronunțându-se astfel

asupra unei excepții, fără a o pune în discuția părților, instanța de rejudecare

a încălcat principiile contradictorialității, al dreptului la apărare și la un proces

echitabil, reglementate de dispozițiilor art. 6 C.E.D.O.

Astfel, instanța de apel

a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, în condițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., întrucât a respins acțiunea nu pe fond, ci pe excepția inadmisibilității,

în condițiile în care susține că nu a fost depusă notificarea în termenul prevăzut

de Legea nr. 10/2001.

De asemenea, instanța

de apel reține în considerente la pag. 4 că prima instanță s-a conformat recomandărilor

date în decizia de casare deși, așa cum rezultă din decizia de casare, problema

existenței notificării a fost dezlegată de instanța de casare.

Instanța de apel a considerat

că nu a fost încălcat principiul contradictorialității și nici drepturile la apărare

și la un proces echitabil, fără a motiva această concluzie, în condițiile în care

instanța de fond a rămas în pronunțare fără a pune în discuție aspectul existenței

sau inexistenței notificării și a depunerii ei în termen.

Dacă nu ar fi existat

notificarea reclamantelor la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, atunci Comisia

nu proceda la emiterea acelei adrese, ci ar fi formulat un răspuns clar în sensul

că reclamantele nu întrunesc condițiile legale de retrocedare prevăzute de Legea

nr. 10/2001.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Reclamantele au învestit

instanța cu o cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului teren, în

suprafață de 724 mp, situat în str. O., municipiul Cluj Napoca, motivată de împrejurarea

că a fost exprimată disponibilitatea de restituire în natură a acestui imobil de

către Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca.

Luând în considerare regimul

preluării acestui imobil, respectiv prin expropriere în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001, în mod corect s-a făcut aplicarea în cauză a prevederilor acestei

legi.

Potrivit art. 21

alin. (1), (3), (4) și (5) al Legii nr. 10/2001, în forma sa inițială, declanșarea

procedurii Legii nr. 10/2001 se realizează prin intermediul unei notificări adresate

persoanei juridice deținătoare, care

trebuie comunicată prin executorul judecătoresc,

acesta având atribuția de înregistrare a notificării și de a o comunica persoanei

notificate, notificarea înregistrată făcând dovada deplină în fața oricăror autorități,

persoane fizice sau juridice, cu privire la respectarea termenului în care trebuie

depusă notificarea, în caz contrar, persoana îndreptățită fiind sancționată prin

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

Înalta Curte constată

că, pentru imobilul în litigiu nu a fost formulată o astfel de notificare, singura

notificare depusă la dosar fiind cea înregistrată la executorul judecătoresc S.M.

în 14 septembrie 2005, cu depășirea termenului de 6 luni (astfel cum a fost prorogat

până la data de 14 februarie 2002) prevăzut de art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001,

în forma inițială, în condițiile în care prin Legea nr. 247/2005 nu s-a dispus repunerea

în acest termen.

Această notificare a fost

avută în vedere și în primul ciclu procesual, toate pretențiile și apărările părților

fiind realizate în raport de aceasta, nefiind nici un moment adusă în discuție o

altă notificare pentru același imobil, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, la

o dată anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

De aceea, în mod corect

instanța de apel a apreciat că Legea nr. 247/2005 nu realizează o repunere în termenul

de formulare a notificării, astfel încât sancțiunea prevăzută de art. 21 alin. ultim

al Legii nr. 10/2001, în forma inițială, a fost corect aplicată, constatându-se

inexistența unei notificări prin care să fie declanșată procedura Legii nr. 10/2001.

Deși încă din faza procesuală

a apelului, în al doilea ciclu procesual, li s-a solicitat reclamantelor să depună

la dosar notificarea prin care au inițiat procedura Legii nr. 10/2001, acestea nu

s-au conformat, susținând că dovada existenței notificării este realizată prin adresa

nr. 32/303/2005 a Consiliului Local al municipiului Cluj Napoca, prin care acesta

și-a exprimat disponibilitatea de restituire a terenului, ceea ce naște o prezumție

de existență a notificării.

Mai mult, în faza procesuală

a recursului, au fost administrate probe, respectiv s-a solicitat atașarea la dosar

a tuturor dosarelor administrative inițiate de către reclamante în temeiul Legii

nr. 10/2001, pentru a se verifica existența notificării cu privire la imobilul în

litigiu, fiind atașate dosarele administrative nr. 3247/2002 și nr. 4204/2002, care

au fost conexate întrucât priveau același imobil.

Verificând conținutul

acestora, Înalta Curte constată că singura notificare depusă în termenul legal prevăzut

de Legea nr. 10/2001 este notificarea nr. 706 din 14 februarie 2002 prin care a

fost solicitat un alt imobil, respectiv cel din str. R.K., municipiul Cluj Napoca.

Recurentele au solicitat

atașarea la dosar în recurs și a cererii nr. 1225/2000, la care intimatul a făcut

referire prin adresa din 31 octombrie 2001 și în întâmpinarea depusă în primă instanță,

în primul ciclu procesual, pentru a dovedi că această cerere reprezintă notificarea

formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte a respins

această solicitare ca neconcludentă, întrucât cererea nr. 1225/2000 era formulată

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că nu putea iniția o procedură

prevăzută într-o lege care nu intrase în vigoare.

De altfel, intimatul a

răspuns acestei cereri, astfel cum rezultă din adresa din 31 octombrie 2001, solicitându-le

reclamantelor să depună o nouă cerere în temeiul Legii nr. 10/2001, prin intermediul

executorului judecătoresc.

Se observă că trimiterea

pe care intimatul a făcut-o la această cerere, cuprinsă în întâmpinarea depusă la

termenul din 10 februarie 2006 în fața primei instanțe din primul ciclu procesual,

au fost combătute de către reclamante prin răspunsul pe care l-au dat acestei întâmpinări,

în data de 2 martie 2006, în care au arătat că au depus notificare prin executorul

judecătoresc S.M., în condițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005, adică notificarea din 14 septembrie 2005.

Acest răspuns dovedește

că singura notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, este notificarea din

14 septembrie 2005, întrucât reclamantele nu au făcut nici o referire în acel moment

la o altă notificare, anterioară, la care să se fi revenit prin notificarea nr.

645 din 14 septembrie 2005, astfel cum susțin în prezent.

Deși chiar notificarea,

care nu a fost depusă prin executorul judecătoresc până la data de 14 august 2002,

face dovada legalei sesizări a unității deținătoare, întrucât nu există nici o sancțiune

pentru nerespectarea acestei formalități, reclamantele nu au depus la dosar, în

cele două cicluri procesuale pe care le-a parcurs cauza, o cerere de învestire a

unității deținătoare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, cu toate că sarcina

probei le revenea, conform art. 1169 C. civ., potrivit cu care „cel ce face o propunere

înaintea judecății trebuie să o dovedească”.

Intimatul a susținut că

nu deține o astfel de notificare, însă Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 172

C. proc. civ., atașarea tuturor actelor din dosarele administrative inițiate de

către reclamante, constând că nu există o astfel de notificare.

Întrucât intimatul a invocat

un fapt negativ, acela al inexistenței notificării în posesia sa, proba contrară

trebuia realizată de către reclamante care afirmă existența unui fapt pozitiv contrar,

respectiv existența notificării.

Reclamantele susțin că

au formulat o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu în termenul

prevăzut de fostul art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 (în prezent art. 22),

prorogat legal până la 14 august 2002, însă nu au dovedit existența acesteia prin

depunerea la dosar a duplicatului acestei cereri, care să poarte viza de înregistrare

a notificării la unitatea deținătoare.

Deși nu au făcut această

dovadă, reclamantele invocă o prezumție de existență a notificării rezultând din

voința exprimată de unitatea deținătoare de a restitui imobilul în litigiu către

reclamante.

Înalta Curte apreciază

că dovada notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 nu se poate realiza

prin prezumții, întrucât de conținutul notificării legea leagă atât identificarea

bunului imobil revendicat, tipul de măsuri reparatorii solicitat, cât și sesizarea

unității deținătoare într-un termen de decădere.

Art. 1203 C. civ. prevede

că, atunci când recurge la prezumții, judecătorul trebuie să se întemeieze numai

pe acele prezumții care au o greutate și puterea de a naște probabilitatea, iar

prezumțiile nu sunt permise judecătorului decât numai în cazurile când este permisă

și dovada prin martori.

Întrucât art. 22

alin. ultim al Legii nr. 10/2001, republicată, sancționează cu decăderea nedepunerea

notificării în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, republicată,

în cauză este esențială dovedirea datei la care a fost depusă cererea, caracterul

de dată certă fiind dobândit numai prin înregistrarea notificării în registrul oficial

de evidență, potrivit art. 28 alin. (1) al Legii nr. 51/1995.

În art. 22 alin. (4) al

Legea nr. 10/2001, republicată, se precizează că „Notificarea înregistrată face

dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării

termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât

cea care deține imobilul”.

Prin urmare, data certă

este data înregistrării notificării în registrul executorului judecătoresc, care

o va înainta în 7 zile unității deținătoare, potrivit art. 22 alin. (3) al Legii

nr. 10/2001, republicată.

Atunci când notificarea

nu a fost depusă prin executor judecătoresc la unitatea deținătoare, data certă

este dovedită cu numărul de înregistrare al cererii la unitatea deținătoare, aplicat

și pe duplicatul cererii care rămâne în posesia petentului, astfel încât reclamantele

ar fi putut face o astfel de dovadă.

În consecință, data certă

nu se probează cu martori, astfel încât, conform art. 1203 C. civ., nu va putea

fi dovedită nici prin prezumții, astfel cum apreciază recurentele.

Înalta Curte observă că

nici unul dintre aspectele menționate anterior, cu privire la existența unei alte

notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 până la data de 14 august 2002,

care să aibă același obiect cu cel al notificării nr. 645/2005, nu a fost antamat

în primul ciclu procesual, dezlegarea cauzei în acea fază procesuală fiind raportată

exclusiv la notificarea nr. 645/2005, depusă în afara termenului prevăzut de

art. 22 alin. ultim al Legii nr. 10/2001 (14 august 2002).

Ca atare, sunt nefondate

criticile recurentelor prin care se susține că problema existenței unei notificări

care respectă Legea nr. 10/2001 a fost dezlegată de instanța de casare, astfel încât

se impunea instanței de rejudecare cu caracter obligatoriu în temeiul art. 315 C.

proc. civ.

Îndrumarea dată de instanța

de recurs, de judecare a cauzei pe fond, nu poate fi interpretată în sensul că,

în rejudecare, nu se mai pot realiza verificări asupra legalității declanșării procedurii

Legii nr. 10/2001, câtă vreme instanța de recurs din primul ciclu procesual nu a

precizat care este notificarea care a învestit în mod legal unitatea deținătoare,

în temeiul Legii nr. 10/2001.

Întrucât aceste probleme

de drept nu au fost dezlegate de către instanța de recurs, dispozițiile art. 315

C. proc. civ. nu sunt incidente.

Procedând la verificarea

legalei sesizări a unității deținătoare în rejudecare, ambele instanțe de fond au

apreciat în mod corect că cererea reclamantelor, de restituire în natură a imobilului,

este nefondată, câtă vreme unitatea deținătoare nu a fost învestită în condițiile

legii, ceea ce a atras incidența art. 22 alin. ultim al Legii nr. 10/2001, reclamantele

fiind decăzute din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în temeiul acestei

legi.

Acesta a fost motivul

principal al respingerii cererii în primă instanță și a fost criticat prin motivele

de apel, instanța de apel respingând acestei critici cu motivarea că cererea a fost

respinsă ca nefondată, nu ca inadmisibilă, astfel că nu era necesară punerea în

discuție a excepției inadmisibilității, deci nu s-a adus atingere dreptului reclamantelor

la un proces echitabil.

Prin urmare, este nefondată

afirmația recurentelor că este nemotivată aprecierea instanței de apel, cu privire

la încălcarea principiul contradictorialității și a dreptului lor la apărare, prin

nepunerea în discuție a excepției inadmisibilității.

De altfel, Înalta Curte

observă că reclamantele nu au fost prezente în fața primei instanțe de fond, în

rejudecare, astfel că instanța nu putea pune în discuție aspectele pe care le-ar

fi considerat relevante.

Pentru aceste argumente

și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte consideră că nu este

incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantele C.A.L. și P.E. împotriva deciziei nr. 191/A din

27 noiembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 septembrie 2013.