ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4007/2011

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 782 din 07 decembrie 2009 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte cererea formulată și modificată de către reclamantul M.A.A.C., în contradictoriu cu pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca și, în consecință, a fost stabilit dreptul reclamantului de a beneficia de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 504 m.p., situat în Cluj-Napoca. În considerentele acestei sentințe s-a reținut că imobilul în litigiu a fost înscris inițial în CF nr. 23177 Cluj, în favoarea reclamantului, și ulterior transcris în CF nr. 26574 Cluj, nr. top. 13810/10, în favoarea Statului Român.

Terenul a intrat în patrimoniul Statului Român prin decretul de expropriere nr. 270/1970, depus în probațiune la dosar. În termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat notificare, solicitând restituirea în natură a terenului. Potrivit adresei eliberate de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificarea formulată de către reclamant nu a fost soluționată. Având în vedere această situație de fapt, în acord cu practica judiciară consacrată prin decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de judecată sunt competente să soluționeze pe fond acțiunile persoanelor îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Având în vedere că în cauză a expirat termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării, instanța a apreciat că pârâtul refuză nejustificat să răspundă notificării formulate de reclamant, astfel încât poate soluționa pe fond acțiunea formulată. Pentru soluționarea cauzei, instanța a dispus efectuarea unui raport de expertiză, care să identifice dacă terenul în litigiu este liber și poate fi restituit în natură. Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză de către expert P.I.D., terenul în litigiu este ocupat în cea mai mare parte de actuala stradă L., în subteranul acestei străzi aflându-se rețele de apă, canalizare și iluminat stradal. Prin urmare, este evident că terenul nu poate fi restituit în natură.

În plus, după efectuarea raportului de expertiză, reclamantul a renunțat la cererea sa de restituire în natură, modificându-și cererea de chemare în judecată, în sensul acordării de măsuri reparatorii. Reclamantul a solicitat compensarea cu un teren echivalent valoric, însă, în cauză nu s-au identificat astfel de terenuri, instanța apreciind că notificarea reclamantului nu poate fi soluționată decât în sensul de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei sentințe, au declarat în termen legal apel ambele părți.

Prin decizia nr. 165/A din 10 iunie 2010, Curtea de Apel Cluj, s ecția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul declarat de reclamantul M.A.A.C., a schimbat în parte sentința Tribunalului, în sensul că a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri bănești în sumă de 370.000 RON, menținând restul dispozițiilor sentinței apelate și a respins ca nefondat apelul pârâtului Primarul mun. Cluj-Napoca, obligându-l pe acesta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 350 RON. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, referitor la apelul reclamantului, că prin decizia nr. 52 din 04 iunie 2007, publicată în M. Of., Partea I, nr. 140/22.02.2008, pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. ultim C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”. Cu alte cuvinte, pentru dispozițiile emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este și cea obiect al prezentului litigiu, sunt aplicabile dispozițiile art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Instanța de apel a apreciat că textele art. 16-20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt neconstituționale raportat la art. 16 alin. (1) și (20) alin. (2) din Constituție, întrucât, legea națională obligă persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat abuziv la parcurgerea unei proceduri în două etape administrative succesive, fiecare urmată de o fază jurisdicțională, ceea ce duce la prelungirea excesivă a procedurii, respectiv la încălcarea termenului rezonabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar, în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent, Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră susceptibilă să asigure o indemnizație efectivă, ceea ce echivalează cu o absență totală a indemnizației, încălcând, astfel, art. 1 din Protocolul 1. În plus, textele invocate ca fiind neconstituționale introduc un tratament juridic discriminatoriu între persoane aflate în situații juridice identice, respectiv a celor care au formulat notificări în același termen prevăzut de lege, însă notificarea lor a fost soluționată de organul abilitat de lege în termene diferite, din motive independente de voința persoanelor îndreptățite, ceea ce încalcă art. 1 din Protocolul 12 privind interzicerea generală a discriminării și art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în fața legii.

Instanța de apel a apreciat că se impune să statueze pe fondul pretențiilor reclamantului, conform Deciziei nr. 20/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, în ce privește natura măsurilor reparatorii prin echivalent, Curtea a apreciat că, în condițiile neconcordanței dintre legislația internă și pactele ori tratele privind drepturile și libertățile fundamentale, se impune a se acorda prioritate reglementărilor internaționale, ceea ce presupune înlăturarea legislației interne ce nu acordă o despăgubire efectivă și, în aplicarea art. 1 din Protocolul 1, a apreciat că singura măsură reparatorie prin echivalent posibilă este aceea din dreptul comun, constând în sume de bani.

În plus, prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în ceea ce privește aceste acțiuni, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale cu excepția situației în care există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, când se acordă prioritate acesteia din urmă, cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Chiar dacă decizia se referă la admisibilitatea acțiunilor de drept comun sub imperiul legii speciale, considerentele ei sunt relevante în ce privește indemnizarea efectivă a persoanelor îndreptățite, întrucât Înalta Curte, analizând concordanța legislației interne cu Convenția sub acest aspect, ajunge la concluzia că, în considerarea jurisprudenței C.E.D.O. referitoare la cadrul legislativ intern în ceea ce privește indemnizarea efectivă a fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia, măsurile reparatorii prevăzute de legislația națională, respectiv Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, astfel că, în condițiile în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., respectiv hotărârea pronunțată în cauza Katz contra României din 20 ianuarie 2009, care vorbește, în cazul coexistenței a două drepturi de proprietate, respectiv al fostului proprietar, chiar recunoscut prin hotărâre irevocabilă (ceea ce nu este cazul în speță) și cel al terțului cumpărător, al cărui titlu nu a fost anulat, fie de restituirea în natură a imobilului, fie de indemnizarea rapidă și adecvată prejudiciului a fostului proprietar prin adoptarea unor măsuri legislative, administrative și bugetare corespunzătoare (parag.

35). Conform considerentelor deciziei pronunțată în recurs în interesul legii, instanțele, constatând neconcordanța legislației interne, respectiv a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu dispozițiile Convenției, pot înlătura dispozițiile legislației interne și, în aplicarea convenției, să stabilească despăgubiri bănești la valoarea de circulație a imobilului, ceea ce constituie o indemnizare efectivă a persoanei îndreptățite inclusiv în lumina jurisprudenței Curții Europene.

Referitor la o posibilă încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv cauza Faimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009, vorbește de absența prelungită a despăgubirii echitabile în cazul imposibilității restituirii în natură, însă remediul îl constituie stabilirea unor despăgubiri bănești, chiar de către instanța civilă sesizată cu o plângere împotriva deciziei sau dispoziției de soluționare a notificării, cu eliminarea dublei proceduri administrative și jurisdicționale instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (parag. 36 și 41). Referitor la plata despăgubirilor, s-a apreciat că acestea nu cad în sarcina primarului sau a consiliului local.

Este adevărat că, în ceea ce privește persoana debitorului, în practica instanțelor s-au ivit deja dificultăți în ceea ce privește executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost stabilite sume de bani cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, punându-se problema reprezentării statului în faza execuțională. Cererile de executare silită nu sunt inadmisibile așa cum greșit au constatat instanțele, întrucât aceasta ar echivala cu încălcarea dreptului la un bun [suma de bani stabilită prin hotărâre judecătorească fiind considerată un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1], așa cum s-a și stabilit deja în jurisprudența relativ recentă a Curții Europene (a se vedea Iluțiu contra României, hotărârea din 06 decembrie 2007, parag.

24). Statul, prin legile adoptate, a atribuit competența de soluționare a notificărilor formulate de persoanele îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat abuziv anumitor persoane juridice care nu au, însă, abilitarea de a acorda efectiv măsurile reparatorii prin echivalent, acestea urmând să fie plătite de alte organe. Câtă vreme primarul are atribuția legală de a soluționa notificarea doar în sensul de a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură sau nu, iar, dacă nu poate fi restituit în natură, constatarea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent (în măsura în care nu sunt oferite bunuri sau servicii în compensare), plata sumelor de bani nu revine nici acestuia, nici unității administrativ teritoriale, ci statului însuși prin Ministerul Finanțelor.

În ce privește apelul pârâtului, acesta a solicitat să nu fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, pe motiv că cererea de restituire în natură a fost corect respinsă, nu deține bunuri pentru a fi oferite în compensare, iar alte măsuri reparatorii prin echivalent pot fi stabilite de Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor. În plus, nu a fost în culpă pentru nesoluționarea notificărilor, singurul criteriu de soluționare a dosarelor fiind numărul de ordine. Curtea de apel a reținut în motivarea soluției de respingere a apelului acestuia că până la data înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 04 septembrie 2008, pârâtul nu a soluționat notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile în care trebuia să-și execute această obligație legală, fiind astfel, cu mult depășit.

În consecință, reclamantul a fost obligat să exercite prezenta acțiune civilă, instanța fiind cea care a statuat pe fond asupra pretențiilor sale, constatând refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea, ceea ce face ca pârâtul să fie în culpă procesuală, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care a fost obligat să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în apel în sumă de 350 RON, reprezentând onorariul expertului, pentru completarea la raportul de expertiză dispus în apel. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri bănești în sumă de 370.000 RON, ignorând prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Potrivit acestor dispoziții legale, cuantumul despăgubirilor pe care urmează să le primească reclamantul nu poate fi determinat nici de entitatea investită cu soluționarea notificării, nici de instanța de judecată investită cu soluționarea contestațiilor, ci doar de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. 2. Soluția instanței de apel privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată (fond și apel) a fost pronunțată cu interpretarea eronată a dispozițiilor legale incidente. În ce privește obligarea la emiterea dispoziției, pârâtul a precizat că este de acord cu modalitatea propusă de Comisia de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât modul de soluționare a notificărilor este de competența exclusivă a autorităților administrației publice, criteriul fiind acela al numărului de ordine al înregistrării dosarului.

Așa fiind, recurentul susține că nu are culpă procesuală și solicită exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată la fond și apel. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului și respingerii apelului reclamantului, precum și exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat de instanțele de fond și apel. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis. 1. Prima critică este fondată, pentru următoarele considerente: Este evident că sub aspectul obiectului investirii instanței și stabilirii cadrului juridic procesual, acțiunea de față este o contestație împotriva refuzului Primarului mun.

Cluj-Napoca de a soluționa, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea ce a fost formulată de reclamant privind restituirea imobilului în litigiu, instanța fiind investită tocmai pentru că pârâtul nu și-a respectat această obligație, ajungându-se astfel ca pe cale judecătorească să se stabilească dreptul la despăgubiri. Așa fiind, raportul de drept procesual se grefează pe raportul juridic ce a luat naștere în urma transmiterii notificării și nesoluționării acesteia, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, părți ale raportului juridic fiind așadar, persoanele îndreptățite, respectiv reclamantul și unitatea deținătoare.

În raportul juridic dedus judecății, astfel cum este reglementat de Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, derogatorie de la dreptul comun, unitatea deținătoare a imobilului preluat abuziv nu este titulara obligației de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, cu o singură excepție (acordarea în compensație a altor bunuri sau servicii), inaplicabilă în cauză. Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile/dispozițiile emise de unitățile învestite cu soluționarea notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Nici anterior modificării Legii nr. 10/2001, despăgubirile acordate în condițiile prevăzute de art. 24 alin. (1) prin decizie/dispoziție motivată sau prin hotărâre judecătorească (în cazul deciziilor de respingere împotriva cărora s-au formulat contestații admise în procedura judiciară) nu erau achitate de unitatea deținătoare, ci erau înaintate către prefectură conform procedurii reglementate de art. 36-40 din actul normativ.

După modificarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, abrogarea art. 36-40 din lege și intrarea în vigoare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atât deciziile/dispozițiile emise anterior (prin care s-au făcut oferte de acordare de măsuri reparatorii în echivalent) sau hotărârile judecătorești pronunțate în urma contestațiilor formulate de persoanele îndreptățite [în care, conform dispozițiilor pct. 16.5 alin. (3) coroborat cu pct. 16.1 din H.G. nr. 1095/2005 se consemnează și sumele estimate ca fiind cuvenite persoanelor îndreptățite], cât și deciziile/dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 sunt supuse aceleiași proceduri (art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005), urmând a fi înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării finale.

Față de aceste dispoziții legale, instanța nu poate obliga Primarul mun. Cluj-Napoca la plata despăgubirilor către reclamant, iar faptul că s-a consolidat o jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul că procedura specială privind acordarea și plata despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv este ineficientă, astfel cum reține instanța de apel, nu poate fi invocat în sprijinul existenței unei asemenea obligații în sarcina unității administrativ – teritoriale, cât timp instanța europeană constată încălcarea de către stat a unui drept fundamental reglementat de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, fără a interveni în dreptul intern pentru a indica pe un anume titular al obligației de acordare a uneia sau alteia dintre măsurile reparatorii.

2. Critica vizând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este nefondată pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul. La baza obligației de plată a cheltuielilor efectuate în proces stă culpa procesuală, dedusă din sintagma „partea care cade în pretențiuni”. Prin urmare, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de cealaltă parte, iar rezolvarea corectă a cererilor privind cheltuielile de judecată asigură repararea completă a pagubei suferite de partea care câștigă procesul.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea judecătorească de soluționare a litigiului. În speța de față, culpa procesuală aparține pârâtului, care nu și-a îndeplinit obligațiile ce izvorau din calitatea sa de unitate deținătoare, conform Legii nr. 10/2001, respectiv de a soluționa, în termenul prevăzut de acest act normativ, notificarea formulată de reclamant, fapt ce l-a determinat pe acesta să formuleze acțiunea de față.

Prin pasivitatea de care a dat dovadă, neexecutând în termenul legal obligația ce-i revenea, recurentul a determinat declanșarea prezentului litigiu, culpa sa procesuală născând dreptul reclamantului de a solicita plata cheltuielilor de judecată, fiind irelevant că, în fața instanței de fond, a recunoscut dreptul reclamantului, cât timp a refuzat să își îndeplinească obligațiile stabilite în sarcina sa în termenul prescris de legiuitor. În consecință, în mod corect instanțele de fond au statuat că pârâtul datorează reclamantului, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate în proces, însă având în vedere soluția instanței de recurs prin care se va modifica în parte decizia recurată în sensul că se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant, se va înlătura obligația pârâtului privind plata cheltuielilor de judecată din apel.

Deși a indicat ca temei al recursului său și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a formulat critici care să se circumscrie acestui motiv de nelegalitate. Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 782 din 07 decembrie 2009 a Tribunalului Cluj, secția civilă, înlăturându-se obligația intimatului Primarul mun. Cluj-Napoca să plătească apelantului suma de 350 RON cheltuieli de judecată în apel, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei cu privire la respingerea apelului pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 165/A din 10 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 782 din 07 decembrie 2009 a Tribunalului Cluj, secția civilă, și înlătură obligația intimatului Primarul mun. Cluj-Napoca să plătească apelantului suma de 350 RON cheltuieli de judecată în apel. Menține celelalte dispoziții ale deciziei cu privire la respingerea apelului pârâtului ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2011.