ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 303/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 303/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 596/2009 a

Tribunalului București, secția a V a civilă, a fost admisă acțiunea

reclamantului C.D.V. în contradictoriu cu pârâții R.F.N., R.M. și chemații în

garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

generală a finanțelor publice - Municipiul București, Primăria municipiului

București, prin primarul general și SC H.N. SA.

Au fost obligați

pârâții să lase în proprietate și posesie reclamantului imobilul situat în

București, str. Naum Râmniceanu, parter, sector 1, cu motivarea că titlul

originar de proprietate al autoarei reclamantei este preferabil titlului

pârâților, cumpărători ai imobilului în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile

preluării abuzive a imobilului de către stat prin Decretul nr. 92/1950 și al

demersurilor constante în timp ale reclamantului de redobândire a proprietății

sale în baza Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001.

S-a mai dispus prin

sentință ca Statul român să fie obligat, în calitatea sa de chemat în garanție,

să achite pârâților contravaloarea de piață a apartamentului conform art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea apelurilor declarate

de pârâții R.F.N. și R.M. și de chematul în garanție Statul român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice-municipiul

București, prin Decizia nr. 663 din 27 iunie 2011 a respins, ca nefondate,

căile de atac pentru motivele ce urmează.

Reclamanții sunt

succesori în drepturi ai proprietarului originar al imobilului în litigiu, V.B.,

conform certificatului de moștenitor și ale actelor de stare civilă depuse la

pag.20 - 25 dosar fond, acte care până la prezentul moment nu au fost lipsite

de eficiență juridică prin constatarea nulității lor pe cale judecătorească sau

administrativă.

Proprietarul

originar, V.B., a dobândit proprietatea asupra bunului prin actul de vânzare

cumpărare autentificat la fostul Tribunalul Ilfov.

Pe parcursul

procesului de față, a fost întocmit un raport de expertiză grafologică (pag.184

- 196 Dosar apel nr. 40397/3/2007) din care a rezultat că semnătura de pe

contractul de vânzare - cumpărare din anul 1933, la rubrica de semnătură a

cumpărătorului, nu aparține autoarei V.B., prin raportare la alte documente

atribuite acesteia.

Fără a contesta

valoarea tehnică a raportului de expertiză, s-a apreciat valoarea probatorie a

acestuia în contextul întregului probatoriu administrat în cauză pe acest

aspect.

S-a constatat astfel

că niciodată autoarea reclamantului nu a contestat semnătura sa pe actul de

vânzare cumpărare, certificată de altfel chiar prin declarație de martor în

fața funcționarului competent de la Tribunalul Ilfov secția Notariat, (pag.10 dos. fond) cumpărătoarea asumându-și plata

prețului, conform actului de vânzare cumpărare, inclusiv a unui „acont” de

100.000 lei, primit de vânzătoare chiar de la cumpărătoare, potrivit

„chitanței” de la pag.12 - 13 dosar fond.

Aceeași cumpărătoare

a înțeles să dispună de bun prin testare, conform testamentului autentificat la

Notariatul Raionului I.V.S., fiind considerată ca proprietară a bunului și de

autoritatea statală care a dispus naționalizarea imobilului, prin Decretul nr. 92/1950,

la poziția 471 din proprietatea lui V.B.

S-a reținut totodată

că de la momentul încheierii actului,nici vânzătorii și nici eventualii

moștenitori ai acestora nu au contestat veridicitatea actului și realitatea

transmiterii în drept și în fapt a proprietății imobilului din patrimoniul lor

în cel al cumpărătoarei V.B..

Pentru aceste

considerente s-a apreciat că lipsa de identitate a unei semnături de pe un

document cu o alta de pe un alt document, documente asumate neechivoc de cea

căreia i se contestă semnătura și recunoscute în spațiul public prin efecte

juridice nu poate conduce la decizia lipsirii de putere probantă a

înscrisurilor defăimate. Este motivul pentru care s-a constatat că autoarea

reclamantului a fost proprietara imobilului în litigiu și că a transmis

drepturile sale asupra acestei proprietăți reclamantului din prezenta acțiune,

pe bază testamentară,fapt ce justifică în speță calitatea procesuală activă a

reclamantului și implicit presupune respingerea excepției invocată în acest

sens de către pârâți.

Cu privire la

inadmisibilitatea și prematuritatea acțiunii s-a constatat că, pe de o parte,

reclamantului nu îi poate fi interzis accesul la justiție pe calea dreptului

comun, acesta fiind chiar beneficiarul unei hotărâri de speță a Curții Europene

a Drepturilor Omului (pag.40 - 47 dosar fond) prin care Statul român a fost

condamnat pentru încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

tocmai pentru că în cicluri procesuale anterioare începute încă din anul 1993 demersurile

judecătorești ale reclamantului de redobândire a proprietății lor pe calea

dreptului comun au fost respinse ca inadmisibile (pag.49 - 62 dosar fond).

Pe de altă parte, s-a

constatat că însăși legea specială invocată de către pârâți, Legea nr. 10/2001,

acceptă principial alternativa demersurilor pe calea dreptului comun prin

dispozițiile art. 46 din lege, fără o condiționare procedurală sau de fond de

procedura administrativă a legii speciale. Dispoziția legală este de altfel în

concordanță și cu dispozițiile constituționale, art. 21 alin. (4) din

Constituția României potrivit cărora procedurile administrative sunt

facultative.

Pentru aceste motive au

fost respinse și cele două excepții invocate de pârâți,de inadmisibilitate și prematuritatea

a acțiunii, ca nefondate.

Cu privire la

prescripția achizitivă s-a constatat că este inaplicabilă în cauză, pârâții

stăpânind imobilul sub nume de proprietari doar de la momentul cumpărării

acestuia în temeiul Legii nr. 112/1995, 17 noiembrie 1998 (pag.34 dosar fond),

aspect coroborat cu demersurile constante ale reclamantului de recuperare a

bunului litigios cum arătam, încă din anul 1993.

În legătură cu

identitatea de amplasament a imobilului, s-a reținut că în cauză a fost

efectuat un raport de expertiză tehnică în care este expusă configurația

topografică a imobilului, că în testamentul lăsat de V.B. este indicată adresa

imobilului ca fiind str. Naum Romniceanu, adresă ce figurează și în decretul de

naționalizare, precum și în adresele emise de Administrația Fondului Imobiliar

și I.C.R.A.L. Herăstrău (pag.28 - 29 dosar fond), astfel încât nu pot fi

reținute dubii din perspectiva identității imobilului revendicat cu cel deținut

de pârâți.

Criticile privind

rezolvarea fondului cauzei au fost deasemenea respinse.

Prin notificări distincte

formulate în anii 1996 și 1997 (pag.26 – 27 dosar fond) reclamanții au

solicitat restituirea în natură a imobilului arătând că păstrarea acesteia prin

Decretul nr. 92/1950 a fost abuzivă și au pus în vedere autorității locale ca,

în aceste condiții, să nu înstrăineze imobilul către terțe persoane.

Cererile au fost

ignorate, iar imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, pârâților

(pag.34 dosar fond).

Ulterior apariției

Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat o nouă notificare prin care au

solicitat restituirea în natură a imobilului. Potrivit adresei nr. 25589/2010

emisă de Primăria municipiului București (pag.163 dosar apel inițial)

notificarea reclamanților înregistrate sub nr. 3009/2001 a fost suspendată până

la soluționarea irevocabilă a litigiilor aflate pe rolul instanțelor de

judecată în legătură cu imobilul.

S-a creat astfel un

cerc vicios în care pe de o parte demersurile pe cale judecătorească ale

reclamanților au fost respinse, greșit conform hotărârii Curții Europene, dar

totuși respinse, ca inadmisibile, iar pe de altă parte demersurile

administrative ale acelorași reclamanți au fost ignorate cu totul, în cazul

Legii nr. 112/1995, sau suspendate, în cazul Legii nr. 10/2001, tocmai pentru a

se aștepta verdictul instanțelor de judecată.

În această situație,

prezentul demers al reclamanților întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ.

este întemeiat.

Prin text legal

expres, respectiv art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit

că preluarea imobilelor prin Decretul nr. 92/1950 a fost abuzivă, iar foștii

proprietari își păstrează această calitate pe care însă nu o pot exercita decât

după finalizarea procedurii instituite prin același act normativ.

În speță reclamanții

s-au supus acestei exigențe și condiționării prin formularea notificării,

continuarea demersului fiind însă blocată de autoritatea administrativă și din

nou condiționată de finalizarea deja amintitelor demersuri pe cale

judecătorească, la rându-le condamnate prin hotărâre a Curții Europene.

Reținând atât

consecvența reclamanților de a-și cere drepturile pe toate căile puse la

dispoziție de legiuitor și de a se conforma rigorilor acestora, cât și

preeminența titlului originar al autoarei reclamanților asupra imobilului,

coroborat cu lipsa de credibilitate juridică a titlului pârâților generată de

culpa administrativă a celor chemați să gestioneze cu rigoare fondul imobiliar

al Statului român, s-a acordat preferință în cauză titlului exhibat de

reclamanți, cum de altfel în mod corect a procedat și judecătorul fondului.

Din aceleași

considerente au fost înlăturate criticile generale, formulate de pârâți vizând

neaplicarea prevederilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, a Convenției Europene a Drepturilor Omului sau a jurisprudenței

Curții Europene a Dreptului Omului.

Prin apelul formulat

de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a invocat lipsa

calității procesuale pasive și faptul că pârâții nu au fost de bună credință,

aceștia urmând să primească valoarea prețului actualizat, nu valoarea de piață

a apartamentului în litigiu.

Statul român prin

Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata unei sume de bani, în

temeiul unui text de lege care indică expres constituirea unui fond de

despăgubire la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, respectiv art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, Statul român fiind garantul îndeplinirii acestei

obligații, astfel încât calitatea sa în proces este justificată.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că actul de vânzare cumpărare încheiat de reclamanți nu a fost

desființat ca entitate rezultând de aici, până la proba contrarie, că a fost

încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, adică exact acea

condiție impusă de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea

despăgubirilor la valoarea de piață a apartamentului.

Împotriva deciziei au

declarat recurs pârâții R.F.N. și R.M. și chematul în garanție Statul român

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a

finanțelor publice - municipiul București.

Pârâții, prin

recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică

decizia pentru următoarele motive:

- Atât

intimatul-reclamant precum și recurenții-pârâți invocă titluri de proprietate

în temeiul susținerii pretențiilor lor. Titlul intimatului - reclamant este un

titlul de proprietate ce emană prezumtiv, de la vechiul proprietar, dar care nu

se bucură de protecția art. 1 din Primul protocol adițional (cauza Caracas

împotriva României) în timp ce titlul recurenților - pârâți este contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 care se bucură de

protecția art. 1 din Primul protocol adițional, întrucât nu a fost anulat în

baza art. 45 din Legea 10/2001.

Instanța a aplicat

greșit compararea de titluri a părților sub un triplu aspect: aprecierea

greșită și nefondată că titlul de proprietate al intimatului reclamant că s-ar

bucura de protecția conferită de art. 1 alin. (1) al Primului Protocol

adițional la Convenție și al existenței unui drept de proprietate actual al

acestora; aprecierea greșită că titlul reclamanților - pârâți nu ar fi

preferabil; realizarea greșită a comparației dintre cele două titluri de

proprietate, cu eludarea regulilor instituite de decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și a legislației speciale în materie.

Astfel, intimatul -

reclamant nu se bucură de un „bun" în sensul Convenției iar dreptul de

proprietate nu este actual.

Greșeala instanței

este esențială tocmai pentru că reclamantul nu se poate prevala de un

„bun" în sensul convenției, fapt hotărât  expres  de  C.E.D.O. și deci nu s-ar

putea  aplica excepția prevăzută în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți prin

care s-ar permite, în anumite situații, revendicarea pe drept comun.

Tocmai în cauza sa,

Caracaș contra României, C.E.D.O. a prevăzut expres: „Curtea consideră că, în

contextul cererilor de restituire formulate, reclamanții nu aveau un

"bun", în sensul primei fraze a art. 1 din Primul Protocol. În

consecința, garanțiile acestei dispoziții nu-si găsesc aplicarea în

speța." (par.52).

De asemenea, Curtea a

observat că această creanță de restituire, de care reclamanții s-ar putea

prevala, este o creanță sub condiție, deoarece problema întrunirii condițiilor

legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor

judiciare și administrative pe care le-au promovat. În consecință, Curtea a considerat

ca, la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.

1 din Primul Protocol (Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 58)."

Potrivit C.E.D.O., cauza

Atanasiu și alții, este necesar să existe o hotărâre a unei instanțe sau

autorități administrative interne, în urma respectării procedurilor speciale a

legilor speciale, care să recunoască un drept la restituire, altfel nu putem

discuta despre un „bun actual”.

În jurisprudența

recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza Caracas împotriva

României este dată ca exemplu pentru ilustrarea situației în care un vechi

drept de proprietate nu mai poate constitui un „bun” actual în sensul articolului

1 Primul protocol adițional.

Toate demersurile

efectuate pe cale judiciară de către intimatul - reclamant în cadrul unor

dosare ca Dosarul nr. 2967/1996, respectiv în cadrul Dosarului nr. 3709/1998

privind restituirea în natură a imobilului au avut ca efect respingerea

acțiunii în revendicare de către Curtea de Apel București, definitiv și

irevocabil, ca instanță de recurs, fie pe considerentul inadmisibilității, fie

pe considerentul autorității de lucru judecat. Deci, pe cale judiciară

intimatul nu a dobândit niciun drept actual, după cum greșit a reținut prima

instanță.

Nici pe cale

administrativă intimatul nu a făcut demersuri care să îi confere o speranță

legitimă, un „bun” în sensul convenției.

Totodată, nu a

introdus nici o acțiune întemeiată pe legea specială, respectiv art. 45 din

Legea nr. 10/2001 pentru anularea titlului de proprietate a recurenților -

pârâți.

Recurenții - pârâți

se bucură de „un bun

”

în sensul Convenției, fiind cumpărători de bună-credință potrivit Legii nr. 112/1995

iar titlul lor nu a fost anulat conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Titlul provenit de la

stat în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

a imobilului este un veritabil titlu de proprietate, care se bucură de

protecția art. 1 alin. (1) al Primului protocol adițional la C.E.D.O astfel

după cum se reține în lege, în jurisprudența națională, Curtea Constituțională

și chiar C.E.D.O. (vezi cauzele Tudor împotriva României, Raicu împotriva

României etc.).

Reaua-credință a

recurenților-pârâți, care au cumpărat de la stat nu a fost în nici un moment

dovedită din moment ce acest fapt se putea dovedi numai prin introducerea unei

acțiuni întemeiate pe art. 46 din Legea nr. 10/2001, anulând actul lor pentru

rea-credință astfel încât intimații - reclamanții ar fi avut instrumente

juridice prin care să conteste titlul de proprietate al apelanților pârâți.

Neintroducând acțiuni întemeiate pe art. 46 din Legea nr. 10/2001 titlul

recurenților-pârâți s-a consolidat astfel încât buna lor credință nu ar mai

putea fi pusă la îndoială.

Prin decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în privința concursului dintre legea

generală și cea specială, s-a reținut că: „la această problemă nu se poate da

un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii

nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume

Codul civil, căci ar însemnă să se încalce principiul specialia generalibus

derogant. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană

a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice”.

Actul de

vânzare-cumpărare autentificat prin proces verbal din 11 ianuarie 1933 este un

fals.

În urma cercetării

falsului, instanța de apel a considerat netemeinic faptul că semnătura din actul

de vânzare-cumpărare al cumpărătoarei V.B. nu ar fi în fals și deci că nu s-ar

impune nulitatea absolută, cu efectul admiterii lipsei calității procesual active.

Instanța de apel a

cercetat cererea de înscriere în fals superficial, deși a fost fundamentată pe

un act juridic având o mare credibilitate sub aspectul corectitudinii și

exactității științifice, respectiv raportul de expertiză criminalistică din 22

august 2008 efectuat în Dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe

lângă Judecătoria Sectorului 6.

Concluziile acestui

raport de expertiză este confirmat de un alt raport extrajudiciar, întocmit de

un expert criminalist autorizat, dl. Nicola Gheorghe, efectuat la 22 februarie 2011.

Față de această probă

instanța de apel trebuia să constate înscrisul ca fiind un fals, or, instanța

de apel a procedat contrar.

Prin respingerea

cererii reclamanților de a se efectua un raport de expertiză, practic se

omologhează, în fapt, de către instanță concluziile raportului de expertiză

criminalistică nr. 228.800 și ale rezoluției Parchetului de pe lângă

Judecătoria sectorului 6 București în sensul că actul de vânzare-cumpărare

autentificat prin proces verbal din 11 ianuarie 1933 este fals, deoarece

instanța de judecată fiind satisfăcută de existența probatoriului pe acest

aspect nu mai are nevoie și de alte expertize.

Statul român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., învederează că în privința Statului roman prin Ministerul

Finanțelor Publice nu se realizează identitatea impusă de lege între cel care

este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație

corelativă a dreptului reclamanților la obținerea despăgubirii și cel care a

stat în judecată în calitate de pârât.

Nu trebuie făcută

confuzie între Statul român și Ministerul Finanțelor Publice. Dispozițiile art.

13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează

Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, în calitatea sa de titular al

fondului extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al Statului roman.

Criticabilă este

hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește menținerea obligației de

plată la valoarea de piață a imobilului considerând ca sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

In ceea ce privește

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se învederează că a fost răsturnată

prezumția bunei-credințe prin faptul că pârâții au dobândit bunul în condițiile

în care nu fuseseră soluționate cererile formulate de reclamanți în temeiul

Legii nr. 112/1995, înregistrate din 22 iulie 1996 și din 19 februarie 1997 la

Primăria Sector 1 București, prin care aceștia  solicitau expres restituirea în

natura a imobilului, calificarea situației juridice a preluării și interzicerii

vânzării acestuia sub acțiunea nulității.

Așadar, contractul de

vânzare cumpărare a fost încheiat cu rea credința respectiv cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, apelanții parați fiind în drept de a solicita

cel mult doar prețul plătit actualizat cu indicele de inflație.

Reclamantul, prin

întâmpinarea formulată în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., invocă

nulitatea recursului declarat de pârâți, în principal, iar în subsidiar,

respingerea acestuia, ca nefondat.

Înalta Curte, analizând

decizia prin raportare la criticile formulate, la probatoriile administrate în

toate etapele procesuale și la temeiurile de drept incidente cauzei, reține

caracterul fondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

- Pârâții invocă

încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Cărții

Europene a Drepturilor Omului, în sensul că reclamantul nu are „un bun”, greșita

aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ., în ipoteza comparării titlurilor de

proprietate aflate în coliziune, precum și greșita apreciere a probatoriului

administrat în cauză cu referire la existența titlului de proprietate asupra

imobilului revendicat în patrimoniul autoarei reclamantei, cu referire la pct. 9

al art. 304 C. proc. civ.

Cele invocate

semnifică îndeplinirea exigenței cerute de art. 302

1

alin. (1) lit. a

din C. proc. civ., respectiv indicarea motivelor de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Dispozițiile Legii nr.

10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de

la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care

guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia

generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în

fiecare lege specială.

Legiuitorul permite

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în

condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică

cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun

în materia revendicării.

O atare interpretare

este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia

„bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații”.

În acord cu soluțiile

adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a

Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun

în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat,

cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001

suprimă, așadar, acțiunea în temeiul dreptului comun al revendicării, dar nu și

accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul

reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul

deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1)

și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la

justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele,

în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001,

deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că

nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, cu condiția

ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod

accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o

modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei

proceduri administrative prealabile.

Accesul la justiție

presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative,

partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe

judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la

instanță ar fi atins în substanța sa.

În măsura în care

aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit”, 1975 că

„dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există

posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu

conținutul oricărui drept.”

Deci, se poate

constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile

administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție

măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în

consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce

judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de

consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă

cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin

echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul

nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece

interesează ordinea publică, prevalează legii generale.

În speță, reclamantul

a formulat notificare pentru apartamentul în discuție, conform prevederilor art.

22 din Legea nr. 10/2001, procedura declanșată fiind suspendată până la

soluționarea acțiunii în revendicare.

De precizat că

procedura instituită de art. 45 din legea privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

referitoare la eventuala constatare a nulității absolute a actului juridic de

înstrăinare, având ca obiect imobile care cad sub incidența acestei legi, nu a

fost urmată de reclamant cu privire la contractul de vânzare-cumpărare ce

constituie titlul de proprietate exhibat de pârâți asupra apartamentului situat

la parterul imobilului din București, str. Hanu Rominceanu nr. 26, sector 1.

Reclamantul, cu

privire la acest imobil, a inițiat mai multe acțiuni judiciare cu începere din

anul 1993.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, prin hotărârea din 29 iunie 2006, publicată în M. Of.,

Partea I nr. 189 din 19 martie 2007, a hotărât că în ceea ce-l privește pe

reclamant a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenție și că nu a fost

încălcat art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Cu privire la această

din urmă dispoziție, Curtea a constatat că toate cererile formulate și

procedurile pe care le-au formulat nu se raportează la noțiunea de bun actual

al reclamanților (paragraf 47) precum și faptul că creanța de restituire nu

poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca

având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol (paragraf

50).

În ceea ce privește

decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre

stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la

considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit

admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță

între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această

posibilitate conferită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

prin instituirea celor două faze - administrativă și judiciară.

Instanța superioară

de fond a reținut existența unui bun în patrimoniul reclamantului, urmare a

preluării abuzive a apartamentului prin Decretul nr. 92/1950.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun

actual", cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a

dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Atanasiu și

alții contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului (paragrafele 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații

(paragrafe 141, 142 și 143).

Or, în speță, nu se

poate considera că reclamantul ar deține un „bun actual”, câtă vreme în

favoarea acestuia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie în sensul restituirii imobilului.

Chiar și o

recunoaștere a nevalabilități titlului statului prin hotărâre judecătorească,

fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în discuție, nu ar fi

conferit reclamantului un „bun actual” sau o „speranță legitimă", singura

speranță legitimă a acestuia fiind aceea dată de parcurgerea procedurii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, la care reclamantul, de altfel, a apelat.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât

despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că, în

speță, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus,

reclamanta nu avea un drept la restituire care s-o îndreptățească la

redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de

garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Drept urmare,

reținând că reclamantul nu are un „bun”, acțiunii în revendicare prin

compararea de titluri îi lipsește situația premiza și anume existența a două

titluri de proprietate pentru același bun.

De precizat că

pârâții dețin un „bun” în sensul Convenției, contractul de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind prezumat a fi valabil încheiat, urmare a

neexercitării de reclamant, în temeiul de la art. 45 alin. (2), a acțiunii

prevăzute de art. 45 din legea de reparație.

Așadar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., recursul urmează a

fi admis și, drept consecință, decizia instanței superioare de fond va fi

modificată în sensul admiterii apelului pârâților. Drept urmare, sentința va fi

schimbată în tot în sensul că acțiunea va fi respinsă ca nefondată.

Constatarea absenței

unui „bun” în patrimoniul reclamantului, face inutilă analiza celorlalte motive

de modificare invocate de pârâți.

Câtă vreme acțiunea

reclamantului va fi respinsă, se impune și admiterea formală a recursului

declarat de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât nu mai

sunt întrunite cerințele art. 60 C. proc. civ.

Aceasta semnifică

admiterea apelului chematului în garanție declarat împotriva aceleiași

sentințe, deoarece consecința directă a respingerii acțiunii în revendicare

este aceea că cererea de chemare în garanție a rămas fără obiect, întrucât

evicțiunea ce a constituit temeiul cererii de chemare în garanție nu s-a

produs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursurile

declarate de pârâții R.F.N. și R.M. (decedată - continuată procesual de pârâtul

R.F.N.) și de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București împotriva deciziei nr. 663/ A din data de 27 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia în

tot, în sensul că admite apelurile declarate de pârâții R.F.N. și R.M.

(decedată - continuată procesual de pârâtul R.F.N.) și de chematul în garanție

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței nr. 596

din data de 29 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Schimbă sentința în

tot, în sensul că respinge acțiunea, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2013.