ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 303/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 596/2009 a Tribunalului București, secția a V a civilă, a fost admisă acțiunea reclamantului C.D.V. în contradictoriu cu pârâții R.F.N., R.M. și chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice - Municipiul București, Primăria municipiului București, prin primarul general și SC H.N. SA.

Au fost obligați pârâții să lase în proprietate și posesie reclamantului imobilul situat în București, str. Naum Râmniceanu, parter, sector 1, cu motivarea că titlul originar de proprietate al autoarei reclamantei este preferabil titlului pârâților, cumpărători ai imobilului în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile preluării abuzive a imobilului de către stat prin Decretul nr. 92/1950 și al demersurilor constante în timp ale reclamantului de redobândire a proprietății sale în baza Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001. S-a mai dispus prin sentință ca Statul român să fie obligat, în calitatea sa de chemat în garanție, să achite pârâților contravaloarea de piață a apartamentului conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de pârâții R.F.N. și R.M. și de chematul în garanție Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice-municipiul București, prin Decizia nr. 663 din 27 iunie 2011 a respins, ca nefondate, căile de atac pentru motivele ce urmează. Reclamanții sunt succesori în drepturi ai proprietarului originar al imobilului în litigiu, V.B., conform certificatului de moștenitor și ale actelor de stare civilă depuse la pag.20 - 25 dosar fond, acte care până la prezentul moment nu au fost lipsite de eficiență juridică prin constatarea nulității lor pe cale judecătorească sau administrativă.

Proprietarul originar, V.B., a dobândit proprietatea asupra bunului prin actul de vânzare cumpărare autentificat la fostul Tribunalul Ilfov. Pe parcursul procesului de față, a fost întocmit un raport de expertiză grafologică (pag.184 - 196 Dosar apel nr. 40397/3/2007) din care a rezultat că semnătura de pe contractul de vânzare - cumpărare din anul 1933, la rubrica de semnătură a cumpărătorului, nu aparține autoarei V.B., prin raportare la alte documente atribuite acesteia. Fără a contesta valoarea tehnică a raportului de expertiză, s-a apreciat valoarea probatorie a acestuia în contextul întregului probatoriu administrat în cauză pe acest aspect. S-a constatat astfel că niciodată autoarea reclamantului nu a contestat semnătura sa pe actul de vânzare cumpărare, certificată de altfel chiar prin declarație de martor în fața funcționarului competent de la Tribunalul Ilfov secția Notariat, (pag.10 dos.

fond) cumpărătoarea asumându-și plata prețului, conform actului de vânzare cumpărare, inclusiv a unui „acont” de 100.000 lei, primit de vânzătoare chiar de la cumpărătoare, potrivit „chitanței” de la pag.12 - 13 dosar fond. Aceeași cumpărătoare a înțeles să dispună de bun prin testare, conform testamentului autentificat la Notariatul Raionului I.V.S., fiind considerată ca proprietară a bunului și de autoritatea statală care a dispus naționalizarea imobilului, prin Decretul nr. 92/1950, la poziția 471 din proprietatea lui V.B. S-a reținut totodată că de la momentul încheierii actului,nici vânzătorii și nici eventualii moștenitori ai acestora nu au contestat veridicitatea actului și realitatea transmiterii în drept și în fapt a proprietății imobilului din patrimoniul lor în cel al cumpărătoarei V.B..

Pentru aceste considerente s-a apreciat că lipsa de identitate a unei semnături de pe un document cu o alta de pe un alt document, documente asumate neechivoc de cea căreia i se contestă semnătura și recunoscute în spațiul public prin efecte juridice nu poate conduce la decizia lipsirii de putere probantă a înscrisurilor defăimate. Este motivul pentru care s-a constatat că autoarea reclamantului a fost proprietara imobilului în litigiu și că a transmis drepturile sale asupra acestei proprietăți reclamantului din prezenta acțiune, pe bază testamentară,fapt ce justifică în speță calitatea procesuală activă a reclamantului și implicit presupune respingerea excepției invocată în acest sens de către pârâți.

Cu privire la inadmisibilitatea și prematuritatea acțiunii s-a constatat că, pe de o parte, reclamantului nu îi poate fi interzis accesul la justiție pe calea dreptului comun, acesta fiind chiar beneficiarul unei hotărâri de speță a Curții Europene a Drepturilor Omului (pag.40 - 47 dosar fond) prin care Statul român a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului tocmai pentru că în cicluri procesuale anterioare începute încă din anul 1993 demersurile judecătorești ale reclamantului de redobândire a proprietății lor pe calea dreptului comun au fost respinse ca inadmisibile (pag.49 - 62 dosar fond). Pe de altă parte, s-a constatat că însăși legea specială invocată de către pârâți, Legea nr. 10/2001, acceptă principial alternativa demersurilor pe calea dreptului comun prin dispozițiile art. 46 din lege, fără o condiționare procedurală sau de fond de procedura administrativă a legii speciale.

Dispoziția legală este de altfel în concordanță și cu dispozițiile constituționale, art. 21 alin. (4) din Constituția României potrivit cărora procedurile administrative sunt facultative. Pentru aceste motive au fost respinse și cele două excepții invocate de pârâți,de inadmisibilitate și prematuritatea a acțiunii, ca nefondate. Cu privire la prescripția achizitivă s-a constatat că este inaplicabilă în cauză, pârâții stăpânind imobilul sub nume de proprietari doar de la momentul cumpărării acestuia în temeiul Legii nr. 112/1995, 17 noiembrie 1998 (pag.34 dosar fond), aspect coroborat cu demersurile constante ale reclamantului de recuperare a bunului litigios cum arătam, încă din anul 1993. În legătură cu identitatea de amplasament a imobilului, s-a reținut că în cauză a fost efectuat un raport de expertiză tehnică în care este expusă configurația topografică a imobilului, că în testamentul lăsat de V.B.

este indicată adresa imobilului ca fiind str. Naum Romniceanu, adresă ce figurează și în decretul de naționalizare, precum și în adresele emise de Administrația Fondului Imobiliar și I.C.R.A.L. Herăstrău (pag.28 - 29 dosar fond), astfel încât nu pot fi reținute dubii din perspectiva identității imobilului revendicat cu cel deținut de pârâți. Criticile privind rezolvarea fondului cauzei au fost deasemenea respinse. Prin notificări distincte formulate în anii 1996 și 1997 (pag.26 – 27 dosar fond) reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului arătând că păstrarea acesteia prin Decretul nr. 92/1950 a fost abuzivă și au pus în vedere autorității locale ca, în aceste condiții, să nu înstrăineze imobilul către terțe persoane.

Cererile au fost ignorate, iar imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, pârâților (pag.34 dosar fond). Ulterior apariției Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat o nouă notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului. Potrivit adresei nr. 25589/2010 emisă de Primăria municipiului București (pag.163 dosar apel inițial) notificarea reclamanților înregistrate sub nr. 3009/2001 a fost suspendată până la soluționarea irevocabilă a litigiilor aflate pe rolul instanțelor de judecată în legătură cu imobilul. S-a creat astfel un cerc vicios în care pe de o parte demersurile pe cale judecătorească ale reclamanților au fost respinse, greșit conform hotărârii Curții Europene, dar totuși respinse, ca inadmisibile, iar pe de altă parte demersurile administrative ale acelorași reclamanți au fost ignorate cu totul, în cazul Legii nr. 112/1995, sau suspendate, în cazul Legii nr. 10/2001, tocmai pentru a se aștepta verdictul instanțelor de judecată.

În această situație, prezentul demers al reclamanților întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ. este întemeiat. Prin text legal expres, respectiv art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că preluarea imobilelor prin Decretul nr. 92/1950 a fost abuzivă, iar foștii proprietari își păstrează această calitate pe care însă nu o pot exercita decât după finalizarea procedurii instituite prin același act normativ. În speță reclamanții s-au supus acestei exigențe și condiționării prin formularea notificării, continuarea demersului fiind însă blocată de autoritatea administrativă și din nou condiționată de finalizarea deja amintitelor demersuri pe cale judecătorească, la rându-le condamnate prin hotărâre a Curții Europene.

Reținând atât consecvența reclamanților de a-și cere drepturile pe toate căile puse la dispoziție de legiuitor și de a se conforma rigorilor acestora, cât și preeminența titlului originar al autoarei reclamanților asupra imobilului, coroborat cu lipsa de credibilitate juridică a titlului pârâților generată de culpa administrativă a celor chemați să gestioneze cu rigoare fondul imobiliar al Statului român, s-a acordat preferință în cauză titlului exhibat de reclamanți, cum de altfel în mod corect a procedat și judecătorul fondului. Din aceleași considerente au fost înlăturate criticile generale, formulate de pârâți vizând neaplicarea prevederilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Convenției Europene a Drepturilor Omului sau a jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului.

Prin apelul formulat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a invocat lipsa calității procesuale pasive și faptul că pârâții nu au fost de bună credință, aceștia urmând să primească valoarea prețului actualizat, nu valoarea de piață a apartamentului în litigiu. Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata unei sume de bani, în temeiul unui text de lege care indică expres constituirea unui fond de despăgubire la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, respectiv art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, Statul român fiind garantul îndeplinirii acestei obligații, astfel încât calitatea sa în proces este justificată.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că actul de vânzare cumpărare încheiat de reclamanți nu a fost desființat ca entitate rezultând de aici, până la proba contrarie, că a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, adică exact acea condiție impusă de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață a apartamentului. Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții R.F.N. și R.M. și chematul în garanție Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice - municipiul București. Pârâții, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia pentru următoarele motive: - Atât intimatul-reclamant precum și recurenții-pârâți invocă titluri de proprietate în temeiul susținerii pretențiilor lor.

Titlul intimatului - reclamant este un titlul de proprietate ce emană prezumtiv, de la vechiul proprietar, dar care nu se bucură de protecția art. 1 din Primul protocol adițional (cauza Caracas împotriva României) în timp ce titlul recurenților - pârâți este contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 care se bucură de protecția art. 1 din Primul protocol adițional, întrucât nu a fost anulat în baza art. 45 din Legea 10/2001.

Instanța a aplicat greșit compararea de titluri a părților sub un triplu aspect: aprecierea greșită și nefondată că titlul de proprietate al intimatului reclamant că s-ar bucura de protecția conferită de art. 1 alin. (1) al Primului Protocol adițional la Convenție și al existenței unui drept de proprietate actual al acestora; aprecierea greșită că titlul reclamanților - pârâți nu ar fi preferabil; realizarea greșită a comparației dintre cele două titluri de proprietate, cu eludarea regulilor instituite de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a legislației speciale în materie. Astfel, intimatul - reclamant nu se bucură de un „bun" în sensul Convenției iar dreptul de proprietate nu este actual.

Greșeala instanței este esențială tocmai pentru că reclamantul nu se poate prevala de un „bun" în sensul convenției, fapt hotărât expres de C.E.D.O. și deci nu s-ar putea aplica excepția prevăzută în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți prin care s-ar permite, în anumite situații, revendicarea pe drept comun. Tocmai în cauza sa, Caracaș contra României, C.E.D.O. a prevăzut expres: „Curtea consideră că, în contextul cererilor de restituire formulate, reclamanții nu aveau un "bun", în sensul primei fraze a art. 1 din Primul Protocol. În consecința, garanțiile acestei dispoziții nu-si găsesc aplicarea în speța." (par.52). De asemenea, Curtea a observat că această creanță de restituire, de care reclamanții s-ar putea prevala, este o creanță sub condiție, deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care le-au promovat.

În consecință, Curtea a considerat ca, la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol (Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 58)." Potrivit C.E.D.O., cauza Atanasiu și alții, este necesar să existe o hotărâre a unei instanțe sau autorități administrative interne, în urma respectării procedurilor speciale a legilor speciale, care să recunoască un drept la restituire, altfel nu putem discuta despre un „bun actual”. În jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza Caracas împotriva României este dată ca exemplu pentru ilustrarea situației în care un vechi drept de proprietate nu mai poate constitui un „bun” actual în sensul articolului 1 Primul protocol adițional.

Toate demersurile efectuate pe cale judiciară de către intimatul - reclamant în cadrul unor dosare ca Dosarul nr. 2967/1996, respectiv în cadrul Dosarului nr. 3709/1998 privind restituirea în natură a imobilului au avut ca efect respingerea acțiunii în revendicare de către Curtea de Apel București, definitiv și irevocabil, ca instanță de recurs, fie pe considerentul inadmisibilității, fie pe considerentul autorității de lucru judecat. Deci, pe cale judiciară intimatul nu a dobândit niciun drept actual, după cum greșit a reținut prima instanță. Nici pe cale administrativă intimatul nu a făcut demersuri care să îi confere o speranță legitimă, un „bun” în sensul convenției. Totodată, nu a introdus nici o acțiune întemeiată pe legea specială, respectiv art. 45 din Legea nr. 10/2001 pentru anularea titlului de proprietate a recurenților - pârâți.

Recurenții - pârâți se bucură de „un bun ” în sensul Convenției, fiind cumpărători de bună-credință potrivit Legii nr. 112/1995 iar titlul lor nu a fost anulat conform art. 45 din Legea nr. 10/2001. Titlul provenit de la stat în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a imobilului este un veritabil titlu de proprietate, care se bucură de protecția art. 1 alin. (1) al Primului protocol adițional la C.E.D.O astfel după cum se reține în lege, în jurisprudența națională, Curtea Constituțională și chiar C.E.D.O. (vezi cauzele Tudor împotriva României, Raicu împotriva României etc.).

Reaua-credință a recurenților-pârâți, care au cumpărat de la stat nu a fost în nici un moment dovedită din moment ce acest fapt se putea dovedi numai prin introducerea unei acțiuni întemeiate pe art. 46 din Legea nr. 10/2001, anulând actul lor pentru rea-credință astfel încât intimații - reclamanții ar fi avut instrumente juridice prin care să conteste titlul de proprietate al apelanților pârâți. Neintroducând acțiuni întemeiate pe art. 46 din Legea nr. 10/2001 titlul recurenților-pârâți s-a consolidat astfel încât buna lor credință nu ar mai putea fi pusă la îndoială.

Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în privința concursului dintre legea generală și cea specială, s-a reținut că: „la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemnă să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice”.

Actul de vânzare-cumpărare autentificat prin proces verbal din 11 ianuarie 1933 este un fals. În urma cercetării falsului, instanța de apel a considerat netemeinic faptul că semnătura din actul de vânzare-cumpărare al cumpărătoarei V.B. nu ar fi în fals și deci că nu s-ar impune nulitatea absolută, cu efectul admiterii lipsei calității procesual active.

Instanța de apel a cercetat cererea de înscriere în fals superficial, deși a fost fundamentată pe un act juridic având o mare credibilitate sub aspectul corectitudinii și exactității științifice, respectiv raportul de expertiză criminalistică din 22 august 2008 efectuat în Dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6. Concluziile acestui raport de expertiză este confirmat de un alt raport extrajudiciar, întocmit de un expert criminalist autorizat, dl. Nicola Gheorghe, efectuat la 22 februarie 2011. Față de această probă instanța de apel trebuia să constate înscrisul ca fiind un fals, or, instanța de apel a procedat contrar.

Prin respingerea cererii reclamanților de a se efectua un raport de expertiză, practic se omologhează, în fapt, de către instanță concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 228.800 și ale rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București în sensul că actul de vânzare-cumpărare autentificat prin proces verbal din 11 ianuarie 1933 este fals, deoarece instanța de judecată fiind satisfăcută de existența probatoriului pe acest aspect nu mai are nevoie și de alte expertize. Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederează că în privința Statului roman prin Ministerul Finanțelor Publice nu se realizează identitatea impusă de lege între cel care este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă a dreptului reclamanților la obținerea despăgubirii și cel care a stat în judecată în calitate de pârât.

Nu trebuie făcută confuzie între Statul român și Ministerul Finanțelor Publice. Dispozițiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, în calitatea sa de titular al fondului extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al Statului roman. Criticabilă este hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește menținerea obligației de plată la valoarea de piață a imobilului considerând ca sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

In ceea ce privește respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se învederează că a fost răsturnată prezumția bunei-credințe prin faptul că pârâții au dobândit bunul în condițiile în care nu fuseseră soluționate cererile formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995, înregistrate din 22 iulie 1996 și din 19 februarie 1997 la Primăria Sector 1 București, prin care aceștia solicitau expres restituirea în natura a imobilului, calificarea situației juridice a preluării și interzicerii vânzării acestuia sub acțiunea nulității. Așadar, contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu rea credința respectiv cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, apelanții parați fiind în drept de a solicita cel mult doar prețul plătit actualizat cu indicele de inflație.

Reclamantul, prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., invocă nulitatea recursului declarat de pârâți, în principal, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat. Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, la probatoriile administrate în toate etapele procesuale și la temeiurile de drept incidente cauzei, reține caracterul fondat al recursurilor pentru argumentele ce succed. - Pârâții invocă încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Cărții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că reclamantul nu are „un bun”, greșita aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ., în ipoteza comparării titlurilor de proprietate aflate în coliziune, precum și greșita apreciere a probatoriului administrat în cauză cu referire la existența titlului de proprietate asupra imobilului revendicat în patrimoniul autoarei reclamantei, cu referire la pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. Cele invocate semnifică îndeplinirea exigenței cerute de art. 302 1 alin. (1) lit. a din C. proc. civ., respectiv indicarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații”.

În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea în temeiul dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit”, 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.” Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale. În speță, reclamantul a formulat notificare pentru apartamentul în discuție, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, procedura declanșată fiind suspendată până la soluționarea acțiunii în revendicare.

De precizat că procedura instituită de art. 45 din legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, referitoare la eventuala constatare a nulității absolute a actului juridic de înstrăinare, având ca obiect imobile care cad sub incidența acestei legi, nu a fost urmată de reclamant cu privire la contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate exhibat de pârâți asupra apartamentului situat la parterul imobilului din București, str. Hanu Rominceanu nr. 26, sector 1. Reclamantul, cu privire la acest imobil, a inițiat mai multe acțiuni judiciare cu începere din anul 1993. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din 29 iunie 2006, publicată în M. Of., Partea I nr. 189 din 19 martie 2007, a hotărât că în ceea ce-l privește pe reclamant a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenție și că nu a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Cu privire la această din urmă dispoziție, Curtea a constatat că toate cererile formulate și procedurile pe care le-au formulat nu se raportează la noțiunea de bun actual al reclamanților (paragraf 47) precum și faptul că creanța de restituire nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol (paragraf 50). În ceea ce privește decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă și judiciară.

Instanța superioară de fond a reținut existența unui bun în patrimoniul reclamantului, urmare a preluării abuzive a apartamentului prin Decretul nr. 92/1950. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143). Or, în speță, nu se poate considera că reclamantul ar deține un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestuia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului.

Chiar și o recunoaștere a nevalabilități titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în discuție, nu ar fi conferit reclamantului un „bun actual” sau o „speranță legitimă", singura speranță legitimă a acestuia fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, la care reclamantul, de altfel, a apelat. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că, în speță, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamanta nu avea un drept la restituire care s-o îndreptățească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Drept urmare, reținând că reclamantul nu are un „bun”, acțiunii în revendicare prin compararea de titluri îi lipsește situația premiza și anume existența a două titluri de proprietate pentru același bun. De precizat că pârâții dețin un „bun” în sensul Convenției, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind prezumat a fi valabil încheiat, urmare a neexercitării de reclamant, în temeiul de la art. 45 alin. (2), a acțiunii prevăzute de art. 45 din legea de reparație. Așadar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., recursul urmează a fi admis și, drept consecință, decizia instanței superioare de fond va fi modificată în sensul admiterii apelului pârâților.

Drept urmare, sentința va fi schimbată în tot în sensul că acțiunea va fi respinsă ca nefondată. Constatarea absenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului, face inutilă analiza celorlalte motive de modificare invocate de pârâți. Câtă vreme acțiunea reclamantului va fi respinsă, se impune și admiterea formală a recursului declarat de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât nu mai sunt întrunite cerințele art. 60 C. proc. civ. Aceasta semnifică admiterea apelului chematului în garanție declarat împotriva aceleiași sentințe, deoarece consecința directă a respingerii acțiunii în revendicare este aceea că cererea de chemare în garanție a rămas fără obiect, întrucât evicțiunea ce a constituit temeiul cererii de chemare în garanție nu s-a produs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Admite recursurile declarate de pârâții R.F.N. și R.M. (decedată - continuată procesual de pârâtul R.F.N.) și de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 663/ A din data de 27 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia în tot, în sensul că admite apelurile declarate de pârâții R.F.N. și R.M. (decedată - continuată procesual de pârâtul R.F.N.) și de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței nr. 596 din data de 29 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Schimbă sentința în tot, în sensul că respinge acțiunea, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2013.