ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3194/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3194/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 102 din 12

martie 2013 Tribunalul Dâmbovița a condamnat pe inculpatul P.I.A., la pedeapsa de

12 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 174 - 175 lit. c)

C. pen. cu aplic, art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

În baza art. 71

C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a Il-a și b C. pen.

În temeiul

art. 175 alin. (1) teza finală C. pen. și art. 65 alin. (2) C. pen. s-au interzis

inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și lit.

b) C. pen., ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 3 ani, ce se va executa după

executarea pedepsei principale.

În baza art. 350

C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a inculpatului.

În temeiul

art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și a arestării

preventive din data de 15 ianuarie 2013, la zi.

Conform art. 118

lit. b) C. pen. s-a confiscat levierul folosit de inculpat la comiterea faptei.

Potrivit art.

191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat în cuantum de 1.300 RON.

Prin încheierea

de îndreptare eroare materială din Camera de Consiliu de la 29 martie 2013 pronunțată

de Tribunalul Dâmbovița s-a dispus, din oficiu, înlăturarea omisiunii vădite strecurată

în minuta și dispozitivul sentinței penale nr. 102 din 12 martie 2013 pronunțată

de Tribunalul Dâmbovița, în sensul că, în baza disp. art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 76/2008, se vor preleva probe biologice de la inculpatul P.I.A.

Pentru a hotărî

astfel, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale: procesul-verbal

de cercetare la fața locului, planșele fotografice, declarațiile inculpatului, declarațiile

martorei M.M., raportul medico-legal de necropsie din 16 ianuarie 2013 - care concluzionează

că moartea numitului P.D. a fost violentă, datorându-se dilacerării cerebrale consecutivă

unui traumatism cu fractură cominutivă multiesehiloasă de boltă și bază craniană

deschisă cu eviscerare de eschile osoase și materie cerebrală, între leziunile traumatice

constatate și deces existând legătură de cauzalitate directă, necondiționată, instanța

de fond a reținut vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de omor

calificat și următoarea situație de fapt:

Inculpatul P.I.A.

a locuit în aceeași casă cu concubina sa, M.M. și minorul de 1 an și 5 luni rezultat

din concubinajul celor doi, precum și cu P.D., tatăl inculpatului, în localitatea

P., județul Dâmbovița.

Între inculpat

și victimă existau mai vechi relații conflictuale generate, în cea mai mare parte,

de lipsa mijloacelor de trai confirmate de inculpat.

Înainte de începerea

cercetării judecătorești, inculpatul a declarat că recunoaște săvârșirea faptei

așa cum a fost reținută în actul de sesizare și a solicitat ca judecata să se facă

în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cerere admisă de instanța

de fond, care a procedat la judecarea cauzei pe baza probelor administrate în cursul

urmăririi penale, cunoscute și însușite de inculpat în totalitate.

În seara de 15

ianuarie 2013, între părți a avut loc un nou incident pe fondului relațiilor conflictuale

preexistente, dar și pe fondul consumului de alcool întrucât victima a plecat de

acasă dimineața și a încuiat camera în care se afla frigiderul, astfel încât inculpatul

nu putea prepara hrană pentru copilul său.

Victima P.D. s-a

întors seara acasă sub influența băuturilor alcoolice și întrucât inculpatul P.I.A.

spărsese ușa camerei sale unde se afla frigiderul pentru a lua alimente, între părți

s-a creat o stare conflictuală. Astfel, victima a luat din curte un levier, a intrat

în casă, l-a lovit pe inculpat în umărul stâng, după care a lăsat levierul și a

ieșit în curte.

La rândul său,

inculpatul s-a înarmat cu levierul, a ieșit în curte și i-a aplicat o lovitură victimei

în spate, după care aceasta a căzut la pământ și inculpatul a continuat să o lovească,

aplicându-i încă două lovituri în cap, după care a intrat în casă, afirmând către

concubina sa că l-a omorât pe tatăl său.

Pe baza raportului

medico-legal de necropsie din 16 ianuarie 2013 s-a reținut că moartea victimei a

fost violentă și s-a datorat dilacerării cerebrale consecutivă unui traumatism cu

fractură cominutivă multieschiloasă de boltă și bază craniană deschisă cu eviscerare

de eschile osoase și materie cerebrală, că victima a prezentat multiple tipuri de

leziuni traumatice produse prin lovire în succesiune repetată în poziția agresor

victimă față în față, cu cea mai mare probabilitate prima a fost cea de la nivel

fronto - pariental median și cea de-a doua la nivel pariental stâng care a fost

urmată de căderea victimei, prin aplicarea cu putere a două lovituri succesive relativ

în același loc, între leziunile traumatice constate și deces existând legătură de

cauzalitate directă, necondiționată.

La stabilirea

situației de fapt au fost avute în vedere, în afara declarațiilor inculpatului de

recunoaștere a faptei, și declarațiile martorei M.M. în prezența căreia inculpatul

a lovit victima în regiunea capului cauzându-i decesul.

În drept, s-a

stabilit că fapta inculpatului P.I.A., care în seara de 15 ianuarie 2013, cu un

levier, a aplicat mai multe lovituri în cap tatălui său P.D., ce au provocat decesul

acestuia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat

săvârșită asupra unei rude apropiate prev. de art. 174-175 lit. c) C. pen.

La individualizarea

pedepsei, prima instanță a avut în vedere criteriile generale de individualizare

prev. de art. 72 C. pen., respectiv: limitele de pedeapsă prevăzute de textul de

lege incriminator, împrejurările comiterii infracțiunii prin care s-a adus atingere

dreptului la viață al persoanei, drept absolut, indisponibil și opozabil erga omnes,

dar și faptul că față de calitatea victimei de tată al inculpatului, existând raporturi

specifice, caracterizate prin sentimente de afecțiune, săvârșirea faptei are o mai

mare rezonanta socială, încălcând mai grav principiile morale ale societății, dar

și persoana inculpatului, care a mai avut contact cu legea penală, suferind condamnări

anterioare, instanța orientându-se către o pedeapsă în cuantum mediu rezultat în

urma aplicării reducerii limitelor de pedeapsă în condițiile art. 320

1

C. proc. pen., care răspunde corespunzător funcțiilor de constrângere, reeducare

și exemplaritate ale acesteia.

Conform art. 71

C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit.

a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 3

ani, ce se va executa după executarea pedepsei principale.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul P.I.A., criticând-o ca fiind

nelegală și netemeinică, susținând că instanța de fond a omis să rețină circumstanța

atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., fapta fiind săvârșită sub

stăpânirea unei puternice tulburări determinată de atitudinea victimei.

S-a solicitat

admiterea apelului, desființarea sentinței și reducerea pedepsei sub minimul special

prin reținerea scuzei provocării conform art. 73 lit. b) C. pen.

Prin decizia,

penală, nr. 91 din 7 mai 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul

P.I.A., în arest preventiv la Penitenciarul Mărgineni, împotriva sentinței penale

nr. 102 din 12 martie 2013 și încheierii de îndreptare eroare materială din 29 martie

2013, ambele pronunțate de Tribunalul Dâmbovița.

A fost menținută

starea de arest preventiv a inculpatului P.I.A. și s-a dedus din pedeapsa aplicată

perioada reținerii și a arestării preventive din data de 15 ianuarie 2013, la zi.

A fost obligat

apelantul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției în contul Baroului Prahova.

Curtea de apel,

examinând hotărârea apelată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, a criticii

invocate și din oficiu, sub toate aspectele, conform art. 371 alin. (2) și art.

378 C. proc. pen., a constatat că apelul este nefondat.

S-a stabilit că

situația de fapt, împrejurările și modalitățile concrete de săvârșire a infracțiunii,

precum și vinovăția inculpatului au fost corect reținute de instanța de fond, fiind

în concordanță cu probele administrate în cursul urmăririi penale, respectiv procesul

verbal de cercetare la fața locului, planșe fotografice, declarațiile martorei M.M.,

raportul medico-legal de necropsie nr. 9/A/16 ianuarie 2013 întocmit de S.M.L. Dâmbovița,

însușite în totalitate de inculpat, care se coroborează cu declarația de recunoaștere

a acestuia, în sensul că, în seara de 15 ianuarie 2013, pe fondul unor relații tensionate

și a consumului de alcool, între inculpat și victimă, fiu și tată, a avut loc un

conflict spontan, în cadrul căruia primul a lovit victima cu un levier, de mai multe

ori în cap, cauzându-i leziuni traumatice grave, care au determinat decesul acesteia.

S-a constatat

că mijloacele de probă au fost just analizate și interpretate și au dovedit cu certitudine

vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii deduse judecății, astfel că

încadrarea juridică stabilită în art. 174 - art. 175 lit. c) C. pen. este legală,

victima fiind tatăl acestuia.

În ceea ce privește

susținerea apelantului în sensul că a săvârșit fapta în stare de provocare întrucât

victima încuiase camera în care se afla frigiderul și nu a putut să ia alimente

pentru a pregăti masa copiilor săi, Curtea de Apel a considerat că această împrejurare

nu era de natură să provoace inculpatului o tulburare gravă care să nu-i permită

să-și controleze conduita.

S-a reținut că

pentru existența stării de provocare este necesar ca infracțiunea să constituie

o ripostă la fapta victimei, care, însă, să nu fi fost determinată de manifestări

agresive ale inculpatului, or, din actele și lucrările dosarului a rezultat că victima

și inculpatul locuiau în același imobil, în camere separate, cel din urmă împreună

cu concubina sa M.M. și minorul de 1 an și 5 luni rezultat din relațiile de concubinaj.

În dimineața zilei de 15 ianuarie 2013, victima P.D., tatăl inculpatului, a încuiat

camera și a plecat, iar seara, când a revenit la domiciliu, a găsit ușa camerei

spartă de către inculpat, ceea ce a declanșat între părți un scandal determinat

de acțiunea ilicită a inculpatului, care a fost lovit în umărul stâng cu un levier

de tatăl său, după care acesta a plecat. Inculpatul a urmărit victima, a prins-o

și cu un levier a lovit-o cu putere de mai multe ori în zona capului, chiar și după

ce aceasta căzuse la pământ, așa cum s-a concluzionat în raportul medico-legal de

autopsie, după care a abandonat-o și i-a spus concubinei sale că și-a omorât tatăl.

S-a reținut că

relevante au fost declarațiile martorei M.M., concubina inculpatului, prezentă la

incident, care a arătat „l-am văzut imediat când a luat ranga (inculpatul), a ieșit

în curte ...și i-a aplicat o lovitură socrului meu în zona capului" și mi-a

spus „l-am omorât".

S-a apreciat că,

față de relațiile conflictuale dintre inculpat și victimă, circumstanțele comiterii

infracțiunii nu pot fundamenta concluzia existenței provocării, cum a susținut apelantul,

condițiile scuzei provocării fiind foarte exact reglementate de lege, nefiind suficient

ca inculpatul să fi fost sub imperiul unei tulburări, cerându-se ca aceste tulburări

să fie puternice și determinate de acțiuni concrete întreprinse de victimă.

Cum în speță inculpatul

a declanșat incidentul prin acțiunea sa de distrugere a ușii de acces a camerei

deținută de victimă, s-a apreciat că starea de încordare și enervare nu poate avea

semnificația unui act de provocare care să creeze inculpatului o puternică tulburare

și să-i reducă acestuia autocontrolul acțiunilor sale și nici să justifice reacția

sa extrem de violentă manifestată față de tatăl său prin aplicarea succesivă, cu

intensitate, a mai multor lovituri în zona capului, cauzând decesul imediat al victimei.

Prin urmare, s-a

constatat că situația de fapt a fost corect reținută de instanța de fond întrucât

din probele administrate în cauză și însușite în totalitate de inculpat nu rezultă

starea de provocare invocată de acesta din urmă, între părți existând o stare tensionată

permanentă, datorită lipsurilor materiale și în seara zilei de 15 ianuarie 2013

conflictul a izbucnit spontan, generat de inculpat, așa cum s-a arătat în precedent.

În consecință,

s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru reținerea circumstanței atenuante

legale a provocării prev. de art. 73 lit. b) C. pen., critica invocată fiind neîntemeiată.

La individualizarea

pedepsei s-a constatat că pedeapsa aplicată este proporțională cu gravitatea faptei

comise, instanța de fond realizând o justă evaluare a criteriilor înscrise în

art. 72 C. pen., ținând seama atât de natura și gravitatea faptei comise, consecințele

produse - moartea unei persoane, lezarea relațiilor de afecțiune și moralitate,

limitele de pedeapsă reduse cu o treime conform art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen., precum și de persoana inculpatului, care nu se ailă la primul conflict

cu legea penală, din fișa de cazier judiciar, rezultând că anterior a mai fost condamnat

(pentru violare de domiciliu și furt calificat), ceea ce relevă periculozitatea

inculpatului pentru ordinea publică, așa încât s-a apreciat că sancțiunea de 12

ani închisoare este justă și răspunde exigențelor prev. de art. 52 C. pen., fiind

aptă să asigure prevenirea, reeducarea și resocializarea inculpatului.

Împotriva deciziei

anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.I.A. Motivele

scrise de recurs, susținute și oral în fața instanței, au fost fundamentate pe cazul

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., critica

formulată vizând împrejurarea că, în cauză, s-a făcut o greșită aplicare a legii

întrucât nu au fost reținute în favoarea inculpatului dispozițiile art. 73 lit.

b) C. pen.

Concluziile formulate

de reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt

al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând

a nu mai fi reluate.

Examinând recursul

declarat prin raportare la dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., astfel

cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este

nefondat pentru considerentele care urmează.

Consacrând efectul

parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară,

art. 385

6

C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs

examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor

date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile

care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate

pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele

încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ

reglementate de art. 385

9

C. proc. pen.

În cauză, se observă

că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 7 mai 2013, deci ulterior

intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri

pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă

casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385

9

C.

proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile

tranzitorii cuprinse în art. 11 din lege - referitoare la aplicarea, în continuare,

a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv

cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată

în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește

în speță.

Prin Legea

nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul

că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial

sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea

cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin

intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni

de drept.

În ce privește

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C.

proc. pen., se reține că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio

modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, în speță, se constată

că, deși recurentul inculpat a formulat critici care, formal, au fost circumscrise

cazului de casare anterior menționat, în realitate, s-a tins la schimbarea situației

de fapt reținute în cauză, lucru care nu mai este posibil în calea de atac a recursului

și în plus, critica referitoare la nereținerea prevederilor art. 73 lit. b) C. pen.

poate fi valorificată prin prisma cazului de casare amintit, având în vedere că

prezenta cază a fost judecată în procedura simplificată, inculpatul recunoscând

fapta, astfel cum a fost reținută în rechizitoriu, în cuprinsul căruia nu se face

vorbire despre împrejurarea că ar fi fost provocat și, mai mult, din probele administrate

în cursul urmăririi penale nu rezultă că fapta ar fi fost săvârșită sub

stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea

victimei.

Față de considerentele

anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I.A.

În temeiul

art. 385

17

alin. (4) rap. la art. 383 alin. (2) și art. 381 C. proc.

pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și a arestării

preventive de la 15 ianuarie 2013 la 21 octombrie 2013.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea

din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul P.I.A. împotriva deciziei penale nr. 91 din 7 mai

2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului durata reținerii și a arestării preventive de la 15 ianuarie

2013 la 21 octombrie 2013.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

21 octombrie 2013.