ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2243/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2243/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra recursului declarat

de inculpatul S.C.F. împotriva deciziei penale nr. 8/A/2013 din 21 ianuarie

2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori,

constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 208 din 11 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul

Hunedoara în Dosarul nr. 4102/97/2012,

s-a

dispus condamnarea inculpatului S.C.F., la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru

infracțiunea de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., cu

aplicarea art. 320

1

C. proc. pen.

Au fost interzise inculpatului drepturile

prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și b) C. pen. în condițiile art.

71 C. pen.

În baza art. 81, 82 C. pen. s-a dispus

suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare

de 2 ani și 6 luni.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus

suspendarea, pe aceeași durată, și a pedepselor accesorii.

Au fost puse în vedere inculpatului dispozițiile

art. 83 C. pen. În baza art. 255 alin. (4) raportat la art. 254 alin. (3) teza

I

C. proc. pen., s-a dispus confiscarea sumei

de 100 euro depusă în contul deschis de Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara.

S-a constatat că față de inculpat, în cursul

urmăririi penale, a fost luată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara,

pe o perioadă de 30 de zile începând cu data de 11 mai 2012 și până la 10 iunie

În baza art. 94 C. proc. pen. s-a constatat

calitatea de mijloace de probă a unui CD, DVD și transcrieri de înregistrări, înscrise

în Registrul de mijloace de probă aflat la Tribunalul Hunedoara, la poziția 59/2012.

A fost obligat inculpatul la plata sumei

de 400 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință,

Tribunalul a reținut următoarele: La data de 11 mai 2012 a fost înregistrată la

M.A.I. - Direcția Generală Anticorupție - Serviciul Județean Anticorupție Hunedoara,

sesizarea agentului de poliție N.S.F. din cadrul Poliției orașului S. cu referire

la promisiunea făcută de numitul S.C.F. de a-i da o sumă de bani pentru a nu-i întocmi

dosar penal.

Urmare a acestei sesizări s-a efectuat

un flagrant, în urma căruia s-a confirmat starea de fapt evocată în sesizarea agentului

de poliție astfel că, la data de 11 mai 2012, a fost începută urmărirea penală împotriva

făptuitorului S.C.F. pentru infracțiunea de dare de mită, prev. și ped. de art.

255 alin. (1) C. pen.

Din probele aflate la dosarul cauzei, respectiv:

sesizarea agentului de poliție N.S.F., declarația acestuia, procesul verbal de constatare

a infracțiunii flagrante, procesul verbal de redare a convorbirilor în mediu ambiental,

înregistrate autorizat, planșele foto realizate cu ocazia flagrantului, Tribunalul

a reținut următoarea stare de fapt:

La data de 09 mai 2012, în jurul orelor

18:40, agentul de poliție N.S.F., aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu,

a oprit în trafic autoturismul marca C., înmatriculat în Franța, condus de inculpatul

S.C.F. I-a solicitat actele, ocazie cu care inculpatul i-a prezentat permisul de

conducere eliberat de autoritățile spaniole și certificatul de înmatriculare auto,

după care l-a lăsat să plece. În urma verificărilor efectuate ulterior de către

agentul de poliție au rezultat indicii în legătură cu o posibilă faptă de fals în

ceea ce privește permisul de conducere emis pe numele inculpatului astfel că l-a

chemat pe acesta la audieri pentru data de 10 mai 2012 și i-a adus la cunoștință

că permisul de conducere este fals. În timp ce inculpatul își consemna olograf declarația,

i-a promis agentului de poliție o sumă de bani neprecizată pentru a nu-i întocmi

dosar penal. La finalul declarației, pentru că nu primise un răspuns de la agentul

de poliție, inculpatul a revenit cu promisiunea de bani, fapt ce l-a determinat

pe agentul de poliție să refuze iar ulterior să raporteze incidentul comandantului

Poliției și mai departe organelor de cercetare penală.

În ziua de 11 mai 2012, în timp ce era

așteptată la audieri soția inculpatului pentru a da o declarație în calitate de

martor, s-a prezentat inculpatul și i-a oferit agentului de poliție suma de 100

euro, așa cum rezultă din procesul verbal de surprindere în flagrant a infracțiunii

săvârșite.

Suma de 100 euro a fost indisponibilizată,

așa cum rezultă din adresa aflată la dosar.

Inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei

și a invocat aplicarea dispozițiilor referitoare la judecata simplificată, cu consecința

reducerii limitelor de pedeapsă.

În drept, s-a reținut că fapta săvârșită

de inculpat, așa cum a fost reținută de Tribunal, întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen., text în baza

căruia inculpatul va fi condamnat la pedeapsa principală de 6 luni închisoare.

La individualizarea pedepsei, Tribunalul

a avut în vedere, potrivit dispozițiilor art. 72 C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute

în partea specială a C. pen., poziția procesuală a acestuia raportat la disp.

art. 320

1

C. proc. pen., pericolul social concret al faptei săvârșite

determinat prin prisma relațiilor sociale încălcate, respectiv relațiile referitoare

la exercitarea atribuțiilor de serviciu și care nu trebuie supuse unor acte de corupție.

Tribunalul a înlăturat apărarea formulată

de inculpat, prin apărător ales, cu privire la aplicarea unei sancțiuni cu caracter

administrativ raportat la „prejudiciul modic" produs prin infracțiune, având

în vedere relațiile sociale protejate de lege, la care Tribunalul a făcut referire

și a căror încălcare aduce aceeași atingere independent de suma de bani promisă,

oferită sau dată și care este apreciată de apărare ca „prejudiciu".

La stabilirea pedepselor accesorii Tribunalul

a avut în vedere principiul proporționalității prevăzut de Constituție în cuprinsul

art. 53 C. pen. precum și incompatibilitatea unei funcții publice cu o pedeapsă

penală.

Având în vedere persoana inculpatului raportat

la lipsa antecedentelor penale, vârsta acestuia, situația familială (căsătorit și

cu trei copii minori), Tribunalul a apreciat că scopul pedepsei, așa cum este reglementat

în cuprinsul art. 52 C. pen., poate fi atins și fără executare și a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 81 și art. 82 C. pen., dispunând suspendarea condiționată a executării

pedepsei pe durata unui termen de încercare compus din durata pedepsei aplicate,

la care se adaugă un interval de timp de 2 ani.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel,

în termenul prevăzut de art. 363 alin. (1) și 3 C. proc. pen., inculpatul S.C.F.,

apel care nu a fost motivat

în scris, însă prin apărător ales, a solicitat desființarea sentinței penale atacate

și, procedând la o nouă judecată, în principal, aplicarea unei amenzi administrative

sau, în subsidiar, aplicarea unei pedepse sub limita prevăzută de legea penală.

În

susținerea apelului s-a arătat că inculpatul a recunoscut

săvârșirea faptei, a solicitat aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., a avut

o atitudine sinceră, iar prejudiciul este minim. S-a mai arătat că inculpatul a

fost determinat de organul de poliție, care a provocat săvârșirea faptei și s-a

solicitat a se da o mai mare eficiență aplicării dispozițiilor art. 74, art. 76

C. pen.

Prin decizia penală nr. 8/A/2013 din 21

ianuarie 2013, Curtea de Apel Alba lulia, secția penală și pentru cauze cu

minori,

a respins, ca ne fondat,

apelul declarat de inculpatul S.C.F. împotriva sentinței penale nr. 208 din 11

octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția penală, în Dosarul nr.

4102/97/2012, obligând inculpatul la plata sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli

judiciare avansate de stat în apel.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

cererilor și temeiurilor invocate,

precum

și din oficiu, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de

fapt și de drept, potrivit caracterului devolutiv integral al apelului, Curtea de

Apel a reținut următoarele:

Din coroborarea probatorului administrat

în cursul urmăririi penale, respectiv declarațiile inculpatului S.C.F., sesizarea

agentului de poliție N.S.F., declarația acestuia, procesul verbal de constatare

a infracțiunii flagrante, procesul verbal de redare a convorbirilor în mediu ambiental,

înregistrate autorizat și planșele foto realizate cu ocazia flagrantului, a reieșit

că Tribunalul a reținut o stare de fapt corectă, fiind întrunite elementele constitutive

ale infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen.

Astfel, la data de 09 mai 2012, în jurul

orelor 18:40, agentul de poliție N.S.F., aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu,

a oprit în trafic autoturismul marca C., înmatriculat în Franța, condus de inculpatul

S.C.F., care i-a prezentat permisul de conducere eliberat de autoritățile spaniole

și certificatul de înmatriculare auto, după care și-a continuat drumul. În urma

verificărilor efectuate de către agentul de poliție au rezultat indicii în legătură

cu o posibilă faptă de fals în ceea ce privește permisul de conducere prezentat

de inculpat, astfel că l-a chemat pe acesta la audieri pentru data de 10 mai 2012

și i-a adus la cunoștință că permisul de conducere este fals. În timp ce inculpatul

își consemna olograf declarația, acesta i-a promis agentului de poliție o sumă de

bani neprecizată pentru a nu-i întocmi dosar penal. La finalul declarației, pentru

că nu primise un răspuns de la agentul de poliție, inculpatul a revenit cu promisiunea

de bani, fapt ce l-a determinat pe agentul de poliție să refuze iar ulterior să

raporteze incidentul comandantului Poliției și mai departe organelor de cercetare

penală.

În

ziua de 11 mai 2012, în timp ce era așteptată la audieri soția

inculpatului, pentru a da o declarație în calitate de martor, inculpatul i-a oferit

agentului de poliție

suma

de 100 euro, așa cum rezultă din procesul verbal de surprindere în flagrant a infracțiunii

săvârșite.

Inculpatul S.C.F. a recunoscut săvârșirea

faptei și a solicitat a fi judecat în baza probelor administrate în faza de urmărire

penală, conform procedurii simplificate de recunoaștere a vinovăției, prevăzute

de art. 320 C. proc. pen.

Fiind dovedită existența faptei și săvârșirea

acesteia cu vinovăție de către inculpat, Curtea de Apel a constatat că, în mod corect

Tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 320 C. proc. pen. și a dispus condamnarea

acestuia pentru infracțiunea reținută în sarcina sa prin actul de sesizare, iar

în ceea ce privește individualizarea pedepsei aplicate, prima instanță a dat eficiență

deplină tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de

pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, gradul de pericol social

ridicat al acesteia, împrejurările de săvârșire, precum și persoana inculpatului.

În ceea ce privește solicitarea inculpatului

de a se dispune achitarea sa și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ,

s-a constatat că în mod corect Tribunalul a apreciat-o ca fiind nejustificată, în

cauză fiind îndeplinite criteriile prevăzute de art. 18 C. pen. pentru a se caracteriza

fapta ca fiind o infracțiune.

Raportat la aceste criterii, respectiv

modul de săvârșire, împrejurările în care a fost comisă fapta și scopul urmărit

- inculpatul fiind cercetat într-o cauză penală și urmărind, așadar, exonerarea

sa de răspundere cu privire la acea faptă, având în vedere că infracțiunea prevăzută

de art. 255 C. pen. este o infracțiune de pericol, Curtea de Apel a apreciat că

nu se poate reține că fapta inculpatului nu prezintă gradul de pericol social concret

al infracțiunii de dare de mită, sau că pentru sancționarea acestuia nu ar fi necesară

aplicarea unei pedepse.

Invocarea în fața instanței de apel a existenței

unei „provocări" a inculpatului din partea polițistului a fost considerată,

de asemenea, nefondată, din actele dosarului nerezultând existența unei acțiuni

provocatorii din partea agenților statului, în sensul principiilor consacrate de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Ramanauskas contra Lituaniei,

Bannikova contra Rusiei, etc) și de cea națională. De altfel, apărarea nu a menționat

în mod concret în ce ar consta activitatea de „provocare".

Neîntemeiată a fost apreciată și solicitarea

de a se reduce pedeapsa aplicată inculpatului și de a se reține în favoarea acestuia

de circumstanțe atenuante.

Este adevărat că inculpatul a recunoscut

săvârșirea faptei, însă, având în vedere criteriile obiective prevăzute în art.

72 C. pen., a căror examinare se efectuează în mod plural, fără preeminența vreunuia

din acestea, Curtea a apreciat că în mod corect Tribunalul a dat eficiență atât

aspectelor legate de pericolul social concret al faptei săvârșite, determinat prin

prisma relațiilor sociale încălcate, respectiv relațiile referitoare la exercitarea

atribuțiilor de serviciu și care nu trebuie supuse unor acte de corupție, cât și

împrejurărilor referitoare la persoana inculpatului apelant, care se află la prima

confruntare cu legea penală, aplicându-i acestuia o pedeapsă orientată spre minimul

special prevăzut de lege, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 320

1

alin.

(7) C. proc. pen.

Curtea de Apel, la rândul său, în baza

propriei evaluări asupra individualizării pedepsei aplicate inculpatului S.C.F.

a considerat că, în contextul

cauzei,

nu se justifică diminuarea pedepsei și nici reținerea de circumstanțe atenuante

judiciare, raportat la dispozițiile art. 52 C. pen. și la criteriile prevăzute în

art. 72 C. pen., la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită

ca urmare a reducerii acestora cu o treime, conform art. 320

1

alin.

(7) C. proc. pen. (închisoarea de la 4 luni la 3 ani și 4 luni), la gradul de pericol

social al faptei, evaluat în raport atât cu natura infracțiunii săvârșite cât și

cu împrejurările concrete de săvârșire.

Instanța a mai avut în vedere semnificația

deosebită și impactul public pe care săvârșirea unei astfel de infracțiuni le are

în societate, inculpatul lezând autoritatea și credibilitatea unei instituții chemate

să răspundă la încălcarea legii, prin oferirea unei sume de bani, indiferent de

cuantumul acesteia, unui agent de poliție pentru a îl determina pe acesta să nu

respecte legea.

S-a apreciat că din actele existente la

dosar nu rezultă împrejurări care să justifice reținerea distinctă a circumstanțelor

atenuante prevăzute de art. 74 C. pen. S-a constatat, așadar, că pedeapsa aplicată

inculpatului S.C.F., de 6 luni închisoare, este în măsură - atât prin cuantum, cât

și prin modalitatea de executare - să-și atingă scopurile, anume cele de exemplaritate

și educativ, dar și de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni.

În

ceea ce privește individualizarea judiciară a executării pedepsei

aplicate inculpatului, Curtea de apel a constatat că în mod corect a reținut prima

instanță că nu se impune aplicarea unei pedepse cu executare în regim de detenție,

considerând, la rândul său, că scopul pedepsei aplicate inculpatului poate fi atins

și prin suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Examinând din oficiu hotărârea atacată,

prin prisma dispozițiilor art. 371 C. proc. pen., Curtea de Apel a constatat, totodată,

că și celelalte dispoziții ale primei instanțe referitoare la aplicarea pedepsei

și accesorii, a măsurii de siguranță a confiscării speciale și a art. 191 C.

proc. pen. sunt legale și temeinice.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța

de apel a formulat recurs inculpatul S.C.F., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În

motivarea recursului promovat, inculpatul, prin apărător desemnat

din oficiu, a invocat dispozițiile art. 385

1

pct. 18 C. proc. pen., solicitând

achitarea sa în temeiul prevederilor art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În

subsidiar, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

pct. 14 C. proc. pen., considerând că instanța de apel trebuia să dispună diminuarea

pedepsei aplicate de către instanța de fond și să facă aplicarea dispozițiilor

art. 18 C. pen.

Analizând cauza atât sub aspectul motivelor

de recurs invocate cât și din oficiu, potrivit art. potrivit art. 385 alin. (3)

C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că hotărârea pronunțată în cauză de către

instanța de apel este legală și temeinică și constată recursul declarat de către

inculpatul S.C.F. ca fiind nefondat.

I.

Cu referire la critica întemeiată pe dispozițiile

art. 385 pct. 18 C. proc. pen. formulată de către recurent, prin apărător, instanța

de recurs urmează să examineze, deopotrivă, dacă în cauză s-a comis o gravă eroare

de fapt ce a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare

a inculpatului și, totodată, în ce măsură aplicarea dispozițiilor art. 320 C.

proc. pen.

este compatibilă

cu o soluție de achitare a inculpatului în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen. și art. 18 C. pen.

Înalta Curte apreciază că, de principiu,

procedura simplificată nu exclude posibilitatea achitării inculpatului și aplicarea

unei sancțiuni administrative dacă instanța constată că fapta săvârșită nu prezintă

gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Potrivit dispozițiilor art. 320

1

alin. (1), (2) și (4) C. proc. pen., inculpatul, pentru a beneficia de procedura

simplificată, trebuie să recunoască fapta săvârșită, astfel cum este descrisă în

actul de sesizare al instanței, nu și încadrarea juridică dată de procuror, care

are un caracter provizoriu.

Prin urmare, instanța de judecată învestită

cu judecarea cauzei este îndrituită să verifice prealabil - pe baza probelor administrate

în faza de urmărire penală - dacă fapta recunoscută prezintă gradul de pericol social

al unei infracțiuni și dacă aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, sau ale unei alte infracțiuni.

Dispozițiile art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., care se referă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare

în cazul în care este urmată procedura simplificată, nu exclud aplicarea dispozițiilor

art. 18 C. pen., deoarece o hotărâre de condamnare poate fi dispusă numai dacă fapta

comisă și recunoscută de inculpat prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni;

în caz contrar ne aflăm în prezența unei fapte prevăzute de legea penală și nu a

unei infracțiuni.

Se apreciază că aceste aspecte au fost

avute în vedere, în mod corespunzător, de către instanța de fond și cea de apel

în analiza efectuată, constatându-se că solicitarea inculpatului de a se dispune

achitarea sa și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ este nejustificată,

în cauză fiind întrunite criteriile menționate de dispozițiile alin. (2) al

art. 18 C. pen. pentru ca fapta inculpatului să fie caracterizată ca infracțiune.

Astfel, se constată că într-adevăr, fapta

comisă de către inculpat prezintă gradul de pericol social caracteristic unei infracțiuni,

în special în raport de scopul urmărit de inculpat - anume exonerarea de răspundere

a acestuia cu privire la fapta pentru care era cercetat - și de faptul că infracțiunea

prevăzută de art. 255 C. pen. este o infracțiune de pericol, urmarea sa constând

într-o stare de pericol pentru desfășurarea corespunzătoare a serviciului în instituția

în care era angajat agentul de poliție ce instrumenta actele de cercetare, cât și

pentru prestigiul acestei instituții, cele două valori sociale fiind, în fapt, inseparabile.

Or, pentru a fi incident cazul de casare

prevăzut de art. 385 pct. 18 C. proc. pen., este necesar, pe de o parte, ca situația

de fapt, astfel cum a fost reținută prin hotărârea atacată, să fie contrară actelor

și probelor administrate în cauză, iar pe de altă parte, ca eroarea de fapt să fie

gravă, respectiv să fie esențială, în sensul de a fi influențat asupra soluției

cauzei, precum și neîndoielnică.

Analizând cauza sub toate aspectele,

Înalta Curte apreciază, în dezacord cu susținerile apărării, că instanțele anterioare

au realizat o corectă analiză și corelare a criteriilor de aplicare a dispozițiilor

art. 18 alin. (2) C. pen. cu situația de fapt existentă în cauză și au determinat

corespunzător gradul de pericol social al faptei deduse judecății ca fiind cel specific

unei infracțiuni, cu consecința corectei condamnări a inculpatului.

În consecință, critica analizată nu este

incidență în cauză și va fi respinsă, ca nefondată.

II.

Cu privire la critica invocată de către

recurentul inculpat

întemeiată

pe dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., se constată că pedeapsa

aplicată de către instanța de fond, menținută de către instanța de apel, a fost

corect individualizată în raport de circumstanțele reale ale comiterii faptei, natura,

gravitatea și gradul ridicat de pericol social al acesteia, dar și de atitudinea

de recunoaștere adoptată de inculpat în cursul urmăririi penale, aspect ce a determinat

aplicarea cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

Se reține că pentru infracțiunea prev.

de art. 255 alin. (1) C. pen. reținută în sarcina inculpatului, minimul special

al pedepsei închisorii este de 6 luni, iar maximul de 5 ani, aceste limite fiind

reduse cu o treime în aplicarea dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen., astfel că noile limite de pedeapsă s-au stabilit între cea minimă de

4 luni și cea maximă de 3 ani și 4 luni închisoare.

Se constată că pedeapsa de 6 luni închisoare

aplicată inculpatului de către instanța de fond este orientată către minimul special

al pedepsei, nivel apreciat ca fiind corespunzător pericolului social concret al

faptei săvârșite și persoanei inculpatului.

În dezacord cu susținerile recurentului,

constatând că pedeapsa aplicată inculpatului s-a stabilit prin valorificarea armonioasă

și realistă a tuturor împrejurărilor Și elementelor obiective și subiective specifice

cauzei, în sensul și spiritul criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., instanța

de recurs apreciază că din probele administrate în cauză nu a rezultat necesitatea

reținerii în favoarea inculpatului a unor circumstanțe de natura celor prevăzute

de art. 74 C. pen., neexistând temeiuri care să justifice atenuarea răspunderii

penale prin aplicarea dispozițiilor art. 76 C. pen.

Astfel, așa cum în mod corect au stabilit

atât prima instanță cât și instanța de apel, în cauză nu pot fi reținute dispozițiile

art. 74 lit. a) C. pen., întrucât inculpatul, chiar dacă necunoscut cu antecedente

penale - aspect avut în vedere, de altfel, la stabilirea modalității de executare

a pedepsei - nu a făcut dovada unei bune conduite anterior comiterii infracțiunii,

cu atât mai mult cu cât fapta de dare de mită pentru care a fost condamnat s-a realizat

în cursul desfășurării unor acțiuni de cercetare penală privind posibila săvârșire

de către inculpat a faptei prevăzute de art. 291 C. pen.

Totodată, se consideră că circumstanța

prevăzută în art. 74 lit. b) C. pen., constând în stăruința depusă de infractor

pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită nu este

aplicabilă în speță, întrucât fapta săvârșită este una de pericol.

Aplecându-se asupra constatării instanței

de apel, în sensul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 74 lit. c)

C. pen., Înalta Curte consideră că un asemenea raționament este corect, avându-se

în vedere că inculpatul a beneficiat de dispozițiile art. 320

1

C.

proc. pen. Or, în aceste condiții, reținerea dispozițiilor art. 74 lit. c) C.

pen. - datorită comportamentului sincer al inculpatului de recunoaștere a faptelor

comise - nu mai poate fi valorificată ca reprezentând o circumstanță atenuată judiciară,

deoarece ar însemna ca aceleiași situații de drept să i se acorde o dublă valență

juridică. Așa cum s-a stabilit în practica judiciară, dispozițiile art. 74 lit.

c) C. pen. pot coexista cu dispozițiile art. 320 C. proc. pen. numai atunci când

prevederile art. 74 lit. c) C. pen. reflectă o atitudine favorabilă inculpatului

după săvârșirea infracțiunii, alta decât comportamentul sincer.

Concluzionând asupra criticii analizate,

Înalta Curte apreciază că în cauză, în mod corect nu au fost reținute în favoarea

inculpatului circumstanțe atenuante judiciare și, făcând, totodată trimitere la

argumentele prezentate în analiza primului caz de casare invocat de inculpat, pentru

care s-a stabilit că aplicarea unei sancțiuni administrative nu este justifcată

în cauză, constată critica formulată de recurent circumscrisă cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. ca nefiind întemeiată.

Pentru considerentele ce preced, reținând,

totodată, că în cauză nu este incident niciunul dintre cazurile de casare care se

analizează din oficiu potrivit dispoziților art. 385 alin. (3) C. proc. pen.,

Înalta Curte va respinge, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat de inculpatul S.C.F. împotriva deciziei penale nr. 8/A/2013

din 21 ianuarie 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția penală și pentru cauze

cu minori, ca fiind nefondat.

În baza dispozițiilor art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul S.C.F. împotriva deciziei penale nr. 8/A/2013 din 21 ianuarie 2013

a Curții de Apel Alba lulia, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând

onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 25

iunie 2013.