ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3984/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 3 august 2009, reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA a dedus judecății, pe rolul Tribunalului București, un litigiu izvorât din executarea unui transport feroviar, în cadrul căruia a avut calitatea de operator de transport, solicitând obligarea pârâtelor SC S.S. SRL - expeditor, SC R. SA - expeditor D.V.I., comisionar vamal și SC M. SRL - destinatar, la plata sumei de 634.636 lei reprezentând amenzi ce i-au fost aplicate, datorită culpei pârâtelor. Astfel, reclamanta a arătat în petitul acțiunii că, la data de 5 ianuarie 2005, a preluat de la pârâta SC R. SA containerul X în stația de cale ferată Constanța Ferry Boat, iar la data de 8 ianuarie 2005, vagonul a ajuns în stația de cale ferată Curtici, încărcătura fiind preluată de destinatarul SC M. SA, fără obiecțiuni.

În data de 11 ianuarie 2005, conform procesului-verbal de constatare eliberat de Biroul Vamal Zona Liberă Curtici, ca urmare a unui control efectuat de lucrătorii vamali s-a constatat lipsa următoarelor mărfuri: 180/50 COL cu țigări L. și 45/50 COL cu țigări V. Față de lipsurile constatate ca urmare a acestui control, Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Autoritatea Națională a Vămilor - Biroul vamal Constanta Sud a întocmit actul constatator privind taxele vamale nr. Z din 6 aprilie 2006 și actul constatator nr. Y din 6 aprilie 2006, stabilind în sarcina reclamantei obligația de plată a unor taxe, la care s-au adăugat ulterior, dobânzi și penalități. Reclamanta a susținut că, deși a formulat contestații împotriva actelor de control amintite, acestea au fost respinse, astfel încât, la data de 24 ianuarie 2007, a achitat suma de 561.828 de lei și a introdus prezenta acțiune, încercând să recupereze suma achitată de la persoana vinovată de lipsa mărfurilor.

Pârâtele au formulat și depus la dosarul cauzei întâmpinări, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar SC S.S. SRL a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune în baza dispozițiilor art. 7 și 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 13682 pronunțată la data de 30 noiembrie 2009, a respins ca prescrisă acțiunea reclamantei și a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.000 lei către pârâta SC S.S. SRL.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care stabilesc ca moment obiectiv al începerii cursului prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, dată la care păgubitul trebuia sau putea să cunoască dauna și pe cel care răspunde de ea, în speță data de 11 aprilie 2006, data întocmirii și comunicării actelor de impunere, întrucât la acest moment reclamanta a luat cunoștință de amenzile vamale stabilite în sarcina sa. Cum acțiunea reclamantei a fost transmisă instanței prin poștă, la data de 31 iulie 2009, după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din actul normativ mai sus amintit, instanța de fond a respins cererea ca fiind prescrisă.

De asemenea, în motivarea soluției sale, instanța de fond a arătat că, nu poate reține ca moment al începerii cursului prescripției, data la care reclamanta a achitat sumele datorate, deoarece începutul prescripției nu poate fi determinat, exclusiv prin raportare la comportamentul uneia dintre părți și că, nu pot fi reținute nici contestațiile depuse de reclamantă ca fiind cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției extinctive, întrucât acestea sunt limitativ prevăzute de lege, fiind de strictă interpretare și aplicare, iar în speță, nu s-a făcut dovada existenței unor astfel de cauze. Împotriva acestei sentințe, SN T.F.M.C.F.R.M. SA a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, reclamanta a susținut că, deși, prima instanță a reținut corect momentul constituirii prejudiciului în patrimoniul SN T.F.M.C.F.R.M. SA, ca fiind data de 24 ianuarie 2007, data achitării amenzii, prin aprecierea nelegală, că acest moment nu poate fi reținut ca început al cursului prescripției, i s-a negat dreptul însuși, amputându-i-se drepturile și interesele legitime, cu toate că. instanța era ținută să acorde ocrotire în egală măsură tuturor părților în litigiu.

A mai arătat că, dreptul subiectiv material la acțiune s-a născut în momentul în care patrimoniul său a înregistrat prejudiciul, momentul plății, respectiv al constituirii sumei în litigiu ca și creanță, așa cum a probat în fața instanței de fond; că obligațiile stabilite în sarcina sa au fost contestate, dar contestațiile au fost respinse, astfel încât, la data de 24 ianuarie 2007 a achitat suma de 561.828 lei cu Ordinul de plată nr. X; că, valorificarea dreptului la acțiune s-a făcut în termenul de prescripție de 3 ani ce a început să curgă de la 24 ianuarie 2007. Reclamanta și-a întemeiat criticile în calea de atac ordinară, pe dispozițiile art. 1886 C. civ., care prevăd că, nici o prescripție nu poate începe să curgă mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere.

Aceasta a arătat că, în raport de textul legal menționat, argumentele instanței de fond privind incidența în speță a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, conduc la concluzia că, SN T.F.M.C.F.R.M. SA ar fi trebuit să promoveze acțiunea introductivă, pentru a nu fi apreciată ca neprescrisă în opinia instanței de fond, anterior producerii prejudiciului în patrimoniul său, adică să solicite acordarea despăgubirilor, pentru acoperirea unui prejudiciu înainte ca acesta să fi fost cauzat, respectiv, înainte de efectuarea plății ca izvor concret al raportului obligațional.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata SC S.R. SA, sucursala Arad, a arătat că la sfârșitul anului trecut, SC R. SA a fuzionat cu SC S. SA, fiind absorbită de aceasta din urmă, motiv pentru care, în cauză operând transmisiunea calității procesuale pasive, a fost introdusă în calitate de intimata SC S.R. SA, sucursala Arad, în calitate de succesoare a SC R. SA. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin Decizia Comercială nr. 351 din 09 iunie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantei și a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată in sumă de 5.950 lei, către pârâta SC S.S. SRL.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, soluția instanței de fond este corectă, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora: „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune” și că, din actele constatatoare nr. Y și Z din 06 aprilie 2006 și din decizia nr. X din 06 aprilie 2006, depuse la dosar rezultă că, la data de 11 aprilie 2006, reclamanta a luat cunoștință de obligațiile de plată stabilite în sarcina sa.

Curtea a mai arătat că, termenul de prescripție se naște de la data la care s-a adus la cunoștință reclamantei obligația de plată (11 aprilie 2006), conform dispozițiilor art. 7 și 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 - în sensul că, dreptul la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită curge de la data la care păgubitul a cunoscut dauna sau pe cel care răspunde de ea (ori, în speță, reclamanta a cunoscut de la comunicarea înștiințării de plată - 11 aprilie 2006). De asemenea, a consemnat în considerentele deciziei că, termenul de prescripție nu curge de la data achitării obligațiilor de plată, pentru că, în această variantă s-ar crea părții interesate posibilitatea de a uza de dreptul la acțiune de la o dată lăsată la aprecierea sa.

Totodată, a apreciat ca legală soluția instanței de fond și sub aspectul înlăturării contestațiilor formulate de reclamantă împotriva actului constatator, ca și cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, întrucât, respinse fiind, nu se încadrează în nici una dintre situațiile expres și limitativ prevăzute de lege în acest sens. Împotriva Deciziei comerciale nr. 351 din 09 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a declarat recurs reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA București, indicând ca și argumente de critică a acesteia, motivele prevăzute de punctele 8 și 9 din art. 304 C. proc. civ. și solicitând casarea deciziei, schimbarea Sentinței comerciale nr. 13682 din 30 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a comercială, și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Deși a menționat în memoriul de recurs formulat, art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamanta a dezvoltat doar critici ce pot fi circumscrise pct. 9 al textului legal amintit. Astfel, SN T.F.M.C.F.R.M. SA a arătat că, instanțele inferioare au stabilit în mod greșit ca moment al începerii cursului prescripției, data de 11 aprilie 2006, data la care a luat cunoștință de obligația de plată stabilită în sarcina sa, prin aceasta, încălcând dispozițiile art. 1886 C. civ., care statuează că, nici o prescripție nu poate începe să curgă, înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere.

În sensul celor susținute, a reiterat criticile formulate în apel, potrivit cărora, argumentele instanței de fond privind incidența în speță a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, conduc la concluzia că, SN T.F.M.C.F.R.M. SA ar fi trebuit să promoveze acțiunea introductivă, pentru a nu fi apreciată ca neprescrisă în opinia instanței de fond, anterior producerii prejudiciului în patrimoniul său, adică să solicite acordarea despăgubirilor, pentru acoperirea unui prejudiciu înainte ca acesta să fi fost cauzat, respectiv, înainte de efectuarea plății ca izvor concret al raportului obligațional.

Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului, constată că acest motiv este nefondat pentru următoarele considerente: Reclamanta face o confuzie atunci când susține că, a da eficiență prevederilor art. art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care dispun: „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.”, constituie încălcare a dispozițiilor art. 1886 C. civ., care statuează: „nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acelui mod de stingere.” Astfel, dispozițiile Titlului XX (art. 1837 și urm.), precum și celelalte dispoziții din C. civ.

privitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune având ca obiect un drept patrimonial au fost abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă – publicat în B. Of. nr.19 din 21 aprilie 1958 și republicat în B. Of. nr. 15 iulie 1960, cu modificările ulterioare. întrucât norma pretins încălcată este abrogată, critica formulată de reclamantă este în mod evident nefondată. Dar, chiar în situația în care, prevederile art.1886 C. civ. nu ar fi fost abrogate, nu se poate aprecia că, prin aplicarea dispozițiilor art.8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-ar realiza o încălcare a art.1886 C. civ., întrucât raportul în care se situează cele două norme, una față de cealaltă, este de la specie, la gen, respectiv de la special, la general.

Astfel, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, constituie norma specială, în timp ce art. 1886 C. civ. este norma generală, iar potrivit principului „specialia generalibus derogant” - specialul derogă de la general, nu se poate aprecia că norma specială ar reprezenta încălcare a normei generale. Într-o atare situație, nu se poate reține că, hotărârea atacată în calea extraordinară de atac ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, sau că ar fi lipsită de temei legal, în condițiile în care, instanțele inferioare au dat-o cu aplicarea normei speciale în vigoare incidente în speță. Deși, reclamanta doar a menționat, fără să dezvolte distinct motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului din această perspectivă, urmează să respingă această critică, constatând că, în cauză, instanța de apel nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, și nici nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, litigiul dedus judecății fiind o acțiune în regres, prin care reclamanta solicită obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin fapta ilicită, pe care susține că acestea au comis-o. în raport de obiectul pricinii, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanțele inferioare au făcut aplicarea în speță a dispozițiilor art. 8 alin. (1) Decretul nr. 167/1958 privind începutul curgerii prescripției extinctive a dreptului la acțiune în repararea pagubei.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA București împotriva Deciziei comerciale nr. 351 din 09 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. În temeiul art. 274 C. proc. civ., întrucât reclamanta a căzut în pretenții, Înalta Curte va dispune obligarea acesteia la plata sumei de 2.480 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei SC S.S. SRL București. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA București împotriva Deciziei comerciale nr. 351 din 09 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, si obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.480 lei către intimata SC S.S. SRL București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2010.