ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3984/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3984/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 3
august 2009, reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA a dedus judecății, pe rolul
Tribunalului București, un litigiu izvorât din executarea unui transport
feroviar, în cadrul căruia a avut calitatea de operator de transport,
solicitând obligarea pârâtelor SC S.S. SRL - expeditor, SC R. SA - expeditor D.V.I.,
comisionar vamal și SC M. SRL - destinatar, la plata sumei de 634.636 lei
reprezentând amenzi ce i-au fost aplicate, datorită culpei pârâtelor.
Astfel,
reclamanta a arătat în petitul acțiunii că, la data de 5 ianuarie 2005, a
preluat de la pârâta SC R. SA containerul X în stația de cale ferată Constanța
Ferry Boat, iar la data de 8 ianuarie 2005, vagonul a ajuns în stația de cale
ferată Curtici, încărcătura fiind preluată de destinatarul SC M. SA, fără obiecțiuni.
În
data de 11 ianuarie 2005, conform procesului-verbal de constatare eliberat de
Biroul Vamal Zona Liberă Curtici, ca urmare a unui control efectuat de
lucrătorii vamali s-a constatat lipsa următoarelor mărfuri: 180/50 COL cu
țigări L. și 45/50 COL cu țigări V.
Față
de lipsurile constatate ca urmare a acestui control, Agenția Națională de
Administrare Fiscală prin Autoritatea Națională a Vămilor - Biroul vamal
Constanta Sud a întocmit actul constatator privind taxele vamale nr. Z din 6
aprilie 2006 și actul constatator nr. Y din 6 aprilie 2006, stabilind în
sarcina reclamantei obligația de plată a unor taxe, la care s-au adăugat
ulterior, dobânzi și penalități.
Reclamanta
a susținut că, deși a formulat contestații împotriva actelor de control
amintite, acestea au fost respinse, astfel încât, la data de 24 ianuarie 2007,
a achitat suma de 561.828 de lei și a introdus prezenta acțiune, încercând să
recupereze suma achitată de la persoana vinovată de lipsa mărfurilor. Pârâtele
au formulat și depus la dosarul cauzei întâmpinări, prin care au solicitat
respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar SC S.S. SRL a invocat și excepția
prescripției dreptului material la acțiune în baza dispozițiilor art. 7 și 8
alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Tribunalul
București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 13682
pronunțată la data de 30 noiembrie 2009, a respins ca prescrisă acțiunea
reclamantei și a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.000
lei către pârâta SC S.S. SRL.
Pentru
a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că în cauză, sunt
incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care
stabilesc ca moment obiectiv al începerii cursului prescripției dreptului la
acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, dată la care
păgubitul trebuia sau putea să cunoască dauna și pe cel care răspunde de ea, în
speță data de 11 aprilie 2006, data întocmirii și comunicării actelor de
impunere, întrucât la acest moment reclamanta a luat cunoștință de amenzile
vamale stabilite în sarcina sa. Cum acțiunea reclamantei a fost transmisă instanței
prin poștă, la data de 31 iulie 2009, după împlinirea termenului de prescripție
de 3 ani, prevăzut de art. 3 din actul normativ mai sus amintit, instanța de
fond a respins cererea ca fiind prescrisă.
De
asemenea, în motivarea soluției sale, instanța de fond a arătat că, nu poate
reține ca moment al începerii cursului prescripției, data la care reclamanta a
achitat sumele datorate, deoarece începutul prescripției nu poate fi
determinat, exclusiv prin raportare la comportamentul uneia dintre părți și că,
nu pot fi reținute nici contestațiile depuse de reclamantă ca fiind cauze de
întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției extinctive, întrucât
acestea sunt limitativ prevăzute de lege, fiind de strictă interpretare și
aplicare, iar în speță, nu s-a făcut dovada existenței unor astfel de cauze.
Împotriva
acestei sentințe, SN T.F.M.C.F.R.M. SA a declarat apel, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
Astfel,
reclamanta a susținut că, deși, prima instanță a reținut corect momentul
constituirii prejudiciului în patrimoniul SN T.F.M.C.F.R.M. SA, ca fiind data
de 24 ianuarie 2007, data achitării amenzii, prin aprecierea nelegală, că acest
moment nu poate fi reținut ca început al cursului prescripției, i s-a negat
dreptul însuși, amputându-i-se drepturile și interesele legitime, cu toate că.
instanța era ținută să acorde ocrotire în egală măsură tuturor părților în
litigiu.
A
mai arătat că, dreptul subiectiv material la acțiune s-a născut în momentul în
care patrimoniul său a înregistrat prejudiciul, momentul plății, respectiv al
constituirii sumei în litigiu ca și creanță, așa cum a probat în fața instanței
de fond; că obligațiile stabilite în sarcina sa au fost contestate, dar
contestațiile au fost respinse, astfel încât, la data de 24 ianuarie 2007 a
achitat suma de 561.828 lei cu Ordinul de plată nr. X; că, valorificarea
dreptului la acțiune s-a făcut în termenul de prescripție de 3 ani ce a început
să curgă de la 24 ianuarie 2007.
Reclamanta
și-a întemeiat criticile în calea de atac ordinară, pe dispozițiile art. 1886 C.
civ., care prevăd că, nici o prescripție nu poate începe să curgă mai înainte
de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere. Aceasta a arătat că, în
raport de textul legal menționat, argumentele instanței de fond privind
incidența în speță a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit
cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei începe să curgă de
la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și
pe cel care răspunde de ea, conduc la concluzia că, SN T.F.M.C.F.R.M. SA ar fi
trebuit să promoveze acțiunea introductivă, pentru a nu fi apreciată ca
neprescrisă în opinia instanței de fond, anterior producerii prejudiciului în
patrimoniul său, adică să solicite acordarea despăgubirilor, pentru acoperirea
unui prejudiciu înainte ca acesta să fi fost cauzat, respectiv, înainte de
efectuarea plății ca izvor concret al raportului obligațional.
Prin
întâmpinarea depusă la dosar, intimata SC S.R. SA, sucursala Arad, a arătat că
la sfârșitul anului trecut, SC R. SA a fuzionat cu SC S. SA, fiind absorbită de
aceasta din urmă, motiv pentru care, în cauză operând transmisiunea calității
procesuale pasive, a fost introdusă în calitate de intimata SC S.R. SA, sucursala
Arad, în calitate de succesoare a SC R. SA.
Curtea
de Apel București, secția a V-a comercială, prin Decizia Comercială nr. 351 din
09 iunie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantei și a obligat-o la plata
cheltuielilor de judecată in sumă de 5.950 lei, către pârâta SC S.S. SRL.
Pentru
a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, soluția instanței de fond
este corectă, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 7 din Decretul nr.
167/1958 potrivit cărora: „Prescripția începe să curgă de la data când se naște
dreptul la acțiune” și că, din actele constatatoare nr. Y și Z din 06 aprilie 2006
și din decizia nr. X din 06 aprilie 2006, depuse la dosar rezultă că, la data
de 11 aprilie 2006, reclamanta a luat cunoștință de obligațiile de plată
stabilite în sarcina sa.
Curtea
a mai arătat că, termenul de prescripție se naște de la data la care s-a adus
la cunoștință reclamantei obligația de plată (11 aprilie 2006), conform
dispozițiilor art. 7 și 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 - în sensul că,
dreptul la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită curge
de la data la care păgubitul a cunoscut dauna sau pe cel care răspunde de ea
(ori, în speță, reclamanta a cunoscut de la comunicarea înștiințării de plată -
11 aprilie 2006).
De
asemenea, a consemnat în considerentele deciziei că, termenul de prescripție nu
curge de la data achitării obligațiilor de plată, pentru că, în această
variantă s-ar crea părții interesate posibilitatea de a uza de dreptul la
acțiune de la o dată lăsată la aprecierea sa.
Totodată,
a apreciat ca legală soluția instanței de fond și sub aspectul înlăturării
contestațiilor formulate de reclamantă împotriva actului constatator, ca și
cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, întrucât, respinse
fiind, nu se încadrează în nici una dintre situațiile expres și limitativ
prevăzute de lege în acest sens.
Împotriva
Deciziei comerciale nr. 351 din 09 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a V-a comercială, a declarat recurs reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M.
SA București, indicând ca și argumente de critică a acesteia, motivele
prevăzute de punctele 8 și 9 din art. 304 C. proc. civ. și solicitând casarea
deciziei, schimbarea Sentinței comerciale nr. 13682 din 30 noiembrie 2009 a
Tribunalului București, secția a V-a comercială, și trimiterea cauzei spre
rejudecare primei instanțe.
Deși
a menționat în memoriul de recurs formulat, art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,
reclamanta a dezvoltat doar critici ce pot fi circumscrise pct. 9 al textului
legal amintit.
Astfel,
SN T.F.M.C.F.R.M. SA a arătat că, instanțele inferioare au stabilit în mod
greșit ca moment al începerii cursului prescripției, data de 11 aprilie 2006,
data la care a luat cunoștință de obligația de plată stabilită în sarcina sa,
prin aceasta, încălcând dispozițiile art. 1886 C. civ., care statuează că, nici
o prescripție nu poate începe să curgă, înainte de a se naște acțiunea supusă
acestui mod de stingere.
În
sensul celor susținute, a reiterat criticile formulate în apel, potrivit
cărora, argumentele instanței de fond privind incidența în speță a
dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora
prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei începe să curgă de la
data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe
cel care răspunde de ea, conduc la concluzia că, SN T.F.M.C.F.R.M. SA ar fi
trebuit să promoveze acțiunea introductivă, pentru a nu fi apreciată ca
neprescrisă în opinia instanței de fond, anterior producerii prejudiciului în
patrimoniul său, adică să solicite acordarea despăgubirilor, pentru acoperirea
unui prejudiciu înainte ca acesta să fi fost cauzat, respectiv, înainte de
efectuarea plății ca izvor concret al raportului obligațional.
Înalta
Curte, examinând actele și lucrările dosarului, constată că acest motiv este
nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta
face o confuzie atunci când susține că, a da eficiență prevederilor art. art. 8
alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care dispun: „prescripția dreptului la
acțiune în repararea pagubei, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data
când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel
care răspunde de ea.”, constituie încălcare a dispozițiilor art. 1886 C. civ.,
care statuează: „nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se
naște acțiunea supusă acelui mod de stingere.”
Astfel,
dispozițiile Titlului XX (art. 1837 și urm.), precum și celelalte dispoziții
din C. civ. privitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune având
ca obiect un drept patrimonial au fost abrogate implicit prin intrarea în
vigoare a Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă – publicat
în B. Of. nr.19 din 21 aprilie 1958 și republicat în B. Of. nr. 15 iulie 1960,
cu modificările ulterioare.
întrucât
norma pretins încălcată este abrogată, critica formulată de reclamantă este în
mod evident nefondată.
Dar,
chiar în situația în care, prevederile art.1886 C. civ. nu ar fi fost abrogate,
nu se poate aprecia că, prin aplicarea dispozițiilor art.8 alin. (1) din
Decretul nr. 167/1958, s-ar realiza o încălcare a art.1886 C. civ., întrucât
raportul în care se situează cele două norme, una față de cealaltă, este de la
specie, la gen, respectiv de la special, la general. Astfel, art. 8 alin. (1)
din Decretul nr. 167/1958, constituie norma specială, în timp ce art. 1886 C.
civ. este norma generală, iar potrivit principului „specialia generalibus
derogant” - specialul derogă de la general, nu se poate aprecia că norma
specială ar reprezenta încălcare a normei generale.
Într-o
atare situație, nu se poate reține că, hotărârea atacată în calea extraordinară
de atac ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, sau
că ar fi lipsită de temei legal, în condițiile în care, instanțele inferioare
au dat-o cu aplicarea normei speciale în vigoare incidente în speță.
Deși,
reclamanta doar a menționat, fără să dezvolte distinct motivul de recurs
întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte,
analizând actele și lucrările dosarului din această perspectivă, urmează să
respingă această critică, constatând că, în cauză, instanța de apel nu a
interpretat greșit actul juridic dedus judecății, și nici nu a schimbat natura
ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, litigiul dedus
judecății fiind o acțiune în regres, prin care reclamanta solicită obligarea
pârâtelor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost
cauzat prin fapta ilicită, pe care susține că acestea au comis-o. în raport de
obiectul pricinii, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanțele
inferioare au făcut aplicarea în speță a dispozițiilor art. 8 alin. (1) Decretul
nr. 167/1958 privind începutul curgerii prescripției extinctive a dreptului la
acțiune în repararea pagubei.
Față
de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA București
împotriva Deciziei comerciale nr. 351 din 09 iunie 2010 pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a V-a comercială.
În
temeiul art. 274 C. proc. civ., întrucât reclamanta a căzut în pretenții, Înalta
Curte va dispune obligarea acesteia la plata sumei de 2.480 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei SC S.S. SRL București.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C
I D E
Respinge
recursul declarat de reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA București împotriva
Deciziei comerciale nr. 351 din 09 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a V-a comercială, si obligă recurenta la plata cheltuielilor
de judecată în sumă de 2.480 lei către intimata SC S.S. SRL București.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2010.