ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3982/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția comercială, la data de 23 martie 2009, reclamanta R.A.T. Craiova a solicitat obligarea pârâtei Asociația de Locatari nr. II - C.N., la plata sumei de plata sumei de 137.217,49 lei reprezentând penalități de întârziere evidențiate în facturile din perioada ianuarie 2006 - decembrie 2007. În dovedirea pretențiilor sale, reclamanta a anexat acțiunii introductive, contractul de furnizare a energiei termice nr. 82 din 3 martie 2005 încheiat între părți, notificarea adresată pârâtei data de 12 mai 2009, facturile emise în perioada menționată și situația plăților efectuate în baza acestor facturi.

în cauză s-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei și expertiză tehnică contabilă având ca obiectiv verificarea modului de calcul al penalităților solicitate. Prin sentința nr. 34 din 13 ianuarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 3345/63/2009, Tribunal Dolj, secția comercială, a respins cererea formulată de reclamanta R.A.T. Craiova împotriva pârâtei Asociației de Locatari nr. 11 - C.N. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere natura pretențiilor reclamantei, penalități de întârziere, rezultând din contractul de furnizare a energiei termice nr. 82 încheiat între părți la data de 03 mai 2005, în care se prevede la art. 21 alin. (2) că, neachitarea facturii, în termen de 30 zile lucrătoare, atrage în sarcina debitoarei obligația de plată a unor penalități de întârziere ce se vor stabili conform reglementărilor legale în vigoare la data calculării lor.

Instanța de fond a reținut că, clauza penală reprezintă o sancțiune contractuală prestabilită, fiind o convenție accesorie, prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitor. Având în vedere natura convențională a clauzei penale, care nu poate fi completată cu alte prevederi legale, întrucât în speță s-a omis cuantificarea clauzei penale, în temeiul căreia reclamanta ar fi fost îndreptățită să încaseze suplimentar o sumă de bani, în situația plății cu întârziere a energiei termice, fără să fie ținută să probeze existența unui prejudiciu, conf. art. 1069 alin. (2) C. civ., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei R.A.T.

Craiova privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere. Împotriva sentinței nr. 34 din 13 ianuarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 3345/63/2009, de Tribunalul Dolj, secția comercială, a declarat apel reclamanta R.A.T. Craiova, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept dispozițiile art. 282-298 C. proc. civ. În motivele de apel, reclamanta a invocat neachitarea la scadență de către pârâtă a c/valorii facturilor și a arătat că, penalitățile de întârziere în sumă de 137.217,49 lei, au fost calculate în temeiul art. 21 alin. (2) din contract conform reglementărilor legale în vigoare - O.G. nr. 92/2003, Legea nr. 210/2005, Legea nr. 326/2001 și Legea nr. 51/2006.

S-a mai arătat că, în mod eronat instanța de fond a respins acțiunea, pe motiv că penalitățile nu au fost cuantificate în contract, atât timp cât, în art. 21 alin. (2) din contract se menționează că penalitățile, aplicate pentru neplata sau plata cu întârziere a facturilor emise, se calculează conform reglementărilor în vigoare, legislație care a fost mereu modificată, făcând trimitere la raportul de expertiza contabilă efectuat în cauză prin care s-a stabilit un cuantum al penalităților de întârziere de 141.433,54 lei întrucât, R.A.T. Craiova pentru lunile ianuarie și februarie 2006 a aplicat în mod eronat un procent de 0,05% pe zi întârziere, potrivit Legii nr. 210/2005, acesta fiind de fapt în cuantum de 0,10% pe zi întârziere.

Prin Decizia nr. 82 din 28 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând că, în mod temeinic și legal tribunalul a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere în lipsa unei clauze penale exprese prevăzute în contractul de furnizare a energiei termice încheiat între părți, deoarece natura juridică a clauzei penale este una convențională, ce nu se poate complini printr-o reglementare juridică specială.

De asemenea a apreciat că, drepturile și obligațiile părților izvorăsc dintr-un raport juridic de drept comercial, guvernat de dispozițiile legii comerciale, completate cu cea civilă, raport juridic al cărui conținut este stabilit prin voința părților situate pe poziții de egalitate juridică astfel că, în lipsa unei clauze penale valabil stabilită în contractul părților, debitorul nu poate fi obligat la plata penalităților de întârziere pentru neîndeplinirea la termen a obligațiilor asumate, arătând că, din chiar motivele de apel rezultă că reclamantă a calculat penalități de întârziere într-un alt cuantum decât cel prevăzut de dispozițiile legale, pe care ea însăși le invocă în apărare. În drept, Curtea și-a întemeiat soluția pe dispozițiile art. 1066 și urm., art. 969-970 C. civ., raportate la art. 21 alin. (2) din contractul părților.

Împotriva Deciziei nr. 82 din 28 aprilie 2010, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a declarat recurs reclamanta R.A.T. Craiova, solicitând reanalizarea probatoriilor administrate, schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta a criticat hotărârea atacată pentru netemeinicie și nelegalitate, fără însă a încadra criticile formulate în vreunul dintre motivele prevăzute expres de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., menționând acest text legal la modul generic, ca și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Referitor la ultimul text legal pe care reclamanta își întemeiază recursul', înalta Curte reține că, nu este incident în speță, posibilitatea analizării cauzei în recurs și sub aspectul altor critici, decât cele limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., fiind prevăzută exclusiv pentru hotărârile care nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel, ceea ce nu este cazul în speță, hotărârea recurată, fiind pronunțată chiar în această cale de atac.

Astfel, elementele de critică dezvoltate de reclamantă se referă la următoarele aspecte: analiza superficială făcută de instanța de apel asupra actelor și lucrărilor dosarului, ignorarea unor probe administrate, între care concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză, facturile acceptate la plată și extrasele de cont confirmate ce conțin soldul debitor și distinct penalitățile de întârziere, susținerea greșită că eroarea la calculul penalităților pentru lunile ianuarie și februarie 2006 ar conduce la concluzia aplicării greșite a dispozițiilor legale pentru calculul penalităților aferente întregii perioade, ignorarea faptului că, pentru calculul penalităților, a indicat acte normative, penalitățile datorându-se, în temeiul legii, respectiv în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (10) lit. b) din Legea nr. 51/2006 și art. 25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 326/2001.

Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Majoritatea criticilor mai sus enumerate, dezvoltate de reclamantă în motivele de recurs, se referă la administrarea și interpretarea probelor, vizând aspecte de netemeinicie a hotărârii, asupra cărora, Înalta Curte reține că nu se poate pronunța, având în vedere că dispozițiile pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, hotărârea atacată nemaiputând fi analizată sub acest aspect.

Referitor la susținerile reclamantei potrivit cărora, penalitățile pe care le solicită și care formează obiectul cauzei sunt datorate de pârâtă în temeiul legii, respectiv al dispozițiilor art. 42 alin. 10 lit. b) din Legea nr. 51/2006 și art. 25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 326/2001, Înalta Curte le va înlătura, în considerarea faptului că, reclamanta le formulează pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului și nu pot face obiectul analizei omisso medio, direct în această fază procesuală, în celelalte două grade de jurisdicție reclamanta întemeindu-și acțiunea și respectiv criticile împotriva hotărârii instanței de fond, pe dispozițiile art. art. 21 alin. (2) din contractul de furnizare a energiei termice încheiat între părți la 3 martie 2005, arătând doar referitor la modul de calcul al penalităților incidența reglementărilor legale în vigoare - O.G.

nr. 92/2003, Legea nr. 210/2005, Legea nr. 326/2001 și Legea nr. 51/2006. În ceea ce privește, criticile referitoare la faptul că, instanțele inferioare nu au făcut aplicarea în speță a dispozițiilor art. 42 alin. 10 lit. b) din Legea nr. 51/2006 și art. 25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 326/2001, care conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. ar putea fi circumscrise punctului 9 al art. 304 C. proc. civ., înalta Curte le apreciază ca lipsite de pertinență și urmează să le respingă, pe de o parte pentru că au fost invocate omisso medio și pe de altă parte, în ceea ce privește incidența lor în realizarea calculului penalităților de întârziere evidențiate în facturile din perioada ianuarie 2006 - decembrie 2007, le va respinge în considerarea faptului că, Legea nr. 51/2006 publicată în M. Of.

nr. 254 din 21 martie 2006, a intrat în vigoare, conform art. 54 din însuși actul normativ, în termen de un an de la data publicării sale, respectiv la data de 21 martie 2007, dată la care, conform dispozițiilor art. 55 ale aceluiași act normativ a fost abrogată Legea nr. 326/2001, astfel încât, aceste prevederi legale nu pot constitui, în mod evident, temei pentru calculul penalităților solicitate de reclamantă.

De asemenea, având în vedere situația mai sus expusă, respectiv aceea că, Legea nr. 51/2006 a intrat în vigoare la 1 an și 3 luni de la începutul intervalului pentru care se solicită penalități, și conform principiului neretroactivității legii civile, pentru perioada ianuarie 2006 - martie 2007 acest act normativ nu poate constitui temei pentru calculul penalităților, ca de altfel și Legea nr. 326/2001, care era abrogată la 23 mai 2009, data promovării acțiunii de către reclamantă, Înalta Curte apreciază că, în mod corect au respins acțiunea instanțele inferioare. Corecte sunt și argumentele pentru care s-a pronunțat soluția de respingere întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 969-970,1066 și 1069 alin. (2) C. civ.

Astfel, clauza penală fiind o sancțiune contractuală prestabilită, o convenție accesorie, prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitor, s-a reținut corect că nu poate fi completată cu alte prevederi legale și întrucât în speță s-a omis cuantificarea clauzei penale a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta R.A.T. Craiova împotriva Deciziei nr. 82 din 28 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.