ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3982/2010

Asupra recursului de

față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dolj, secția comercială, la data de 23 martie 2009, reclamanta

R.A.T. Craiova a solicitat obligarea pârâtei Asociația de Locatari nr. II - C.N.,

la plata sumei de plata sumei de 137.217,49 lei reprezentând penalități de

întârziere evidențiate în facturile din perioada ianuarie 2006 - decembrie

2007.

În dovedirea pretențiilor sale,

reclamanta a anexat acțiunii introductive, contractul de furnizare a energiei

termice nr. 82 din 3 martie 2005 încheiat între părți, notificarea adresată

pârâtei data de 12 mai 2009, facturile emise în perioada menționată și situația

plăților efectuate în baza acestor facturi. în cauză s-a încuviințat și

administrat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei și expertiză tehnică contabilă

având ca obiectiv verificarea modului de calcul al penalităților solicitate.

Prin sentința nr. 34 din 13 ianuarie

2010, pronunțată în Dosarul nr. 3345/63/2009, Tribunal Dolj, secția comercială,

a respins cererea formulată de reclamanta R.A.T. Craiova împotriva pârâtei Asociației

de Locatari nr. 11 - C.N.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere natura pretențiilor

reclamantei, penalități de întârziere, rezultând din contractul de furnizare a

energiei termice nr. 82 încheiat între părți la data de 03 mai 2005, în care se

prevede la art. 21 alin. (2) că, neachitarea facturii, în termen de 30 zile

lucrătoare, atrage în sarcina debitoarei obligația de plată a unor penalități

de întârziere ce se vor stabili conform reglementărilor legale în vigoare la

data calculării lor.

Instanța

de fond a reținut că, clauza penală reprezintă o sancțiune contractuală

prestabilită, fiind o convenție accesorie, prin care părțile determină

anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a

neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de

către debitor. Având în vedere

natura convențională a

clauzei penale, care nu poate fi completată cu alte prevederi legale, întrucât

în speță s-a omis cuantificarea clauzei penale, în temeiul căreia reclamanta ar

fi fost îndreptățită să încaseze suplimentar o sumă de bani, în situația plății

cu întârziere a energiei termice, fără să fie ținută să probeze existența unui

prejudiciu, conf. art. 1069 alin. (2) C. civ., a fost respinsă ca neîntemeiată

cererea reclamantei R.A.T. Craiova privind obligarea pârâtei la plata

penalităților de întârziere.

Împotriva

sentinței nr. 34 din 13 ianuarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 3345/63/2009,

de Tribunalul Dolj, secția comercială, a declarat apel reclamanta R.A.T. Craiova,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept dispozițiile

art. 282-298 C. proc. civ.

În motivele

de apel, reclamanta a invocat neachitarea la scadență de către pârâtă a

c/valorii facturilor și a arătat că, penalitățile de întârziere în sumă de

137.217,49 lei, au fost calculate în temeiul art. 21 alin. (2) din contract

conform reglementărilor legale în vigoare - O.G. nr. 92/2003, Legea nr. 210/2005,

Legea nr. 326/2001 și Legea nr. 51/2006.

S-a mai

arătat că, în mod eronat instanța de fond a respins acțiunea, pe motiv că

penalitățile nu au fost cuantificate în contract, atât timp cât, în art. 21 alin.

(2) din contract se menționează că penalitățile, aplicate pentru neplata sau

plata cu întârziere a facturilor emise, se calculează conform reglementărilor

în vigoare, legislație care a fost mereu modificată, făcând trimitere la

raportul de expertiza contabilă efectuat în cauză prin care s-a stabilit un

cuantum al penalităților de întârziere de 141.433,54 lei întrucât, R.A.T. Craiova

pentru lunile ianuarie și februarie 2006 a aplicat în mod eronat un procent de

0,05% pe zi întârziere, potrivit Legii nr. 210/2005, acesta fiind de fapt în

cuantum de 0,10% pe zi întârziere.

Prin Decizia nr.

82 din 28 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială,

a fost respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând că, în mod temeinic și

legal tribunalul a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la

plata de

penalități de întârziere în lipsa unei

clauze penale exprese prevăzute în contractul de furnizare a energiei termice

încheiat între părți, deoarece natura juridică a clauzei penale este una

convențională, ce nu se poate complini printr-o reglementare juridică specială.

De asemenea a

apreciat că, drepturile și obligațiile părților izvorăsc dintr-un raport

juridic de drept comercial, guvernat de dispozițiile legii comerciale,

completate cu cea civilă, raport juridic al cărui conținut este stabilit prin

voința părților situate pe poziții de egalitate juridică astfel că, în lipsa

unei clauze penale valabil stabilită în contractul părților, debitorul nu poate

fi obligat la plata penalităților de întârziere pentru neîndeplinirea la termen

a obligațiilor asumate, arătând că, din chiar motivele de apel rezultă că

reclamantă a calculat penalități de întârziere într-un alt cuantum decât cel

prevăzut de dispozițiile legale, pe care ea însăși le invocă în apărare. În

drept, Curtea și-a întemeiat soluția pe dispozițiile art. 1066 și urm., art. 969-970

C. civ., raportate la art. 21 alin. (2) din contractul părților.

Împotriva Deciziei

nr. 82 din 28 aprilie 2010, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția

comercială, a declarat recurs reclamanta R.A.T. Craiova, solicitând

reanalizarea probatoriilor administrate, schimbarea hotărârii atacate în sensul

admiterii apelului, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

În cuprinsul

memoriului de recurs, reclamanta a criticat hotărârea atacată pentru

netemeinicie și nelegalitate, fără însă a încadra criticile formulate în

vreunul dintre motivele prevăzute expres de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.,

menționând acest text legal la modul generic, ca și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Referitor la

ultimul text legal pe care reclamanta își întemeiază recursul', înalta Curte

reține că, nu este incident în speță, posibilitatea analizării cauzei în recurs

și sub aspectul altor critici, decât cele limitativ prevăzute de dispozițiile art.

304 C. proc. civ., fiind prevăzută exclusiv pentru hotărârile care nu

sunt

susceptibile de a fi atacate cu apel, ceea ce nu este cazul în speță, hotărârea

recurată, fiind pronunțată chiar în această cale de atac.

Astfel,

elementele de critică dezvoltate de reclamantă se referă la următoarele

aspecte: analiza superficială făcută de instanța de apel asupra actelor și

lucrărilor dosarului, ignorarea unor probe administrate, între care concluziile

raportului de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză, facturile

acceptate la plată și extrasele de cont confirmate ce conțin soldul debitor și

distinct penalitățile de întârziere, susținerea greșită că eroarea la calculul

penalităților pentru lunile ianuarie și februarie 2006 ar conduce la concluzia

aplicării greșite a dispozițiilor legale pentru calculul penalităților aferente

întregii perioade, ignorarea faptului că, pentru calculul penalităților, a

indicat acte normative, penalitățile datorându-se, în temeiul legii, respectiv

în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (10) lit. b) din Legea nr. 51/2006 și art.

25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 326/2001.

Înalta Curte,

examinând actele și lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Majoritatea

criticilor mai sus enumerate, dezvoltate de reclamantă în motivele de recurs,

se referă la administrarea și interpretarea probelor, vizând aspecte de

netemeinicie a hotărârii, asupra cărora, Înalta Curte reține că nu se poate

pronunța, având în vedere că dispozițiile pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc.

civ., au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, hotărârea atacată nemaiputând

fi analizată sub acest aspect.

Referitor la susținerile reclamantei

potrivit cărora, penalitățile pe care le solicită și care formează obiectul

cauzei sunt datorate de pârâtă în temeiul legii, respectiv al dispozițiilor art.

42 alin. 10 lit. b) din Legea nr. 51/2006 și art. 25 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 326/2001, Înalta Curte le va înlătura, în considerarea faptului că,

reclamanta le formulează pentru prima dată în calea extraordinară de atac a

recursului și nu pot face obiectul analizei omisso medio, direct în această

fază procesuală, în celelalte două grade de jurisdicție reclamanta

întemeindu-și acțiunea și respectiv criticile împotriva

hotărârii

instanței de fond, pe dispozițiile art. art. 21 alin. (2) din contractul de

furnizare a energiei termice încheiat între părți la 3 martie 2005, arătând

doar referitor la modul de calcul al penalităților incidența reglementărilor

legale în vigoare - O.G. nr. 92/2003, Legea nr. 210/2005, Legea nr. 326/2001 și

Legea nr. 51/2006.

În ceea ce privește, criticile

referitoare la faptul că, instanțele inferioare nu au făcut aplicarea în speță

a dispozițiilor art. 42 alin. 10 lit. b) din Legea nr. 51/2006 și art. 25 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 326/2001, care conform art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. ar putea fi circumscrise punctului 9 al art. 304 C. proc. civ., înalta

Curte le apreciază ca lipsite de pertinență și urmează să le respingă, pe de o

parte pentru că au fost invocate omisso medio și pe de altă parte, în ceea ce

privește incidența lor în realizarea calculului penalităților de întârziere

evidențiate în facturile din perioada ianuarie 2006 - decembrie 2007, le va

respinge în considerarea faptului că, Legea nr. 51/2006 publicată în M. Of. nr.

254 din 21 martie 2006, a intrat în vigoare, conform art. 54 din însuși actul

normativ, în termen de un an de la data publicării sale, respectiv la data de

21 martie 2007, dată la care, conform dispozițiilor art. 55 ale aceluiași act

normativ a fost abrogată Legea nr. 326/2001, astfel încât, aceste prevederi

legale nu pot constitui, în mod evident, temei pentru calculul penalităților

solicitate de reclamantă.

De asemenea, având în vedere situația

mai sus expusă, respectiv aceea că, Legea nr. 51/2006 a intrat în vigoare la 1

an și 3 luni de la începutul intervalului pentru care se solicită penalități,

și conform principiului neretroactivității legii civile, pentru perioada

ianuarie 2006 - martie 2007 acest act normativ nu poate constitui temei pentru

calculul penalităților, ca de altfel și Legea nr. 326/2001, care era abrogată

la 23 mai 2009, data promovării acțiunii de către reclamantă, Înalta Curte

apreciază că, în mod corect au respins acțiunea instanțele inferioare.

Corecte

sunt și argumentele pentru care s-a pronunțat soluția de respingere întemeiată

în drept, pe dispozițiile art. 969-970,1066 și 1069 alin. (2) C. civ.

Astfel,

clauza penală fiind o sancțiune contractuală prestabilită, o convenție

accesorie, prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului

suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau a executării cu întârziere sau

necorespunzătoare a obligației de către debitor, s-a reținut corect că nu poate

fi completată cu alte prevederi legale și întrucât în speță s-a omis

cuantificarea clauzei penale a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la

plata penalităților de întârziere.

Față de

aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta R.A.T. Craiova împotriva Deciziei nr. 82 din 28

aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.