ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 231/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Alba Iulia, prin sentința nr. 300 din 19 decembrie 2007 a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul I.A. și a anulat Decizia nr. 300 din 19 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 884/21 decembrie 2007, emisă de pârâtul Primul Ministru al Guvernului României. Prin aceeași sentință a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 300 din 19 decembrie 2007, emisă de Primul Ministru al Guvernului României, reclamantul în calitate de prefect al județului Sibiu, anterior numit prin H.G.

nr. 35 din 7 ianuarie 2005, a fost trecut în funcția publică de inspector guvernamental. S-a arătat că întrucât prefectul ca și inspectorul guvernamental fac parte din categoria înalților funcționari publici, potrivit art. 12 lit. c) și f) din Legea nr. 188/1999, este fără echivoc că în conformitate cu prevederile art. 19 (alin. (1) lit. a)) din același act normativ, modificarea raportului de serviciu, pentru prefect, se realizează de către Guvern și nu de Primul Ministru. Instanța de fond a mai reținut, ca un argument suplimentar în sprijinul celor arătate, că prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local, astfel că fiind numit de Guvern, este firesc ca și modificarea raportului său de serviciu să fie dispusă tot de Guvern.

Numai în situația în care ar fi avut calitatea de inspector, modificarea raportului de serviciu s-ar fi putut realiza prin dispoziția Primului Ministru. În fine, s-a mai învederat că din perspectiva dispozițiilor legale incidente, decizia emisă nu conține considerentele pentru care a intervenit modificarea raportului de serviciu al reclamantului și numirea lui într-o altă funcție, respectiv nu au fost arătate motivele ce impun aplicarea principiului mobilității înaltului funcționar public, actul fiind nemotivat din punct de vedere al argumentării în fapt a măsurii dispuse, astfel că decizia atacată încalcă principiul stabilității ce caracterizează exercitarea funcției publice, consacrat de art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999, funcționarul public necunoscând practic motivele pentru care au intervenit modificări în raportul său de serviciu.

În cauză a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Ministerul Internelor și Reformei Administrative, respinsă în principiu de instanță prin încheierea din data de 21 mai 2008, pe motiv că se atacă decizia Primului Ministru și nu o hotărâre de guvern. Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs pârâtul Primul Ministru al României, solicitând, ca o consecință a admiterii acestuia, casarea în tot a sentinței atacate și în fond respingerea acțiunii reclamantului ca netemeinică și nelegală și drept urmare, menținerea Deciziei nr. 300 din 19 decembrie 2007. Prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul - pârât a arătat, în esență, că argumentele prezentate de instanța de fond, în sensul admiterii acțiunii și al anulării Deciziei nr. 300 din 19 decembrie 2007, nu pot fi reținute întrucât în luarea acestei decizii instanța de fond nu a făcut referire la prevederile H.G.

nr. 341/2007 decât în contextul nemotivării în fapt a măsurii dispuse, ignorând faptul că instituind mobilitatea funcționarilor publici și în particular, a înalților funcționari, legiuitorul a reglementat și creat o nouă pârghie la îndemâna factorului de decizie administrativă pentru eficientizarea actului administrativ. S-a mai arătat că mobilitatea funcționarilor publici este reglementată de Legea cadru nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici ca o formă de modificare a raporturilor lor de serviciu (art. 87 din lege), aspect reluat și de H.G. nr. 341/2007 (art. 2 alin. (3)). Făcând ample referi la instituția mobilității, raportat la prevederile art. 33 alin. (1) din H.G.

nr. 341/2007 și ale art. 12 și art. 19 din Legea nr. 188/1999, recurentul a arătat că în această materie s-a instituit o nouă regulă privind modificarea raporturilor de serviciu ale înalților funcționari publici, care se adaugă normelor de la art. 12 și art. 19 din Legea nr. 188/1999, în sensul că organul competent a dispune mobilitatea o au Guvernul sau Primul Ministru iar reperul față de care se stabilește această competență este funcția pe care va trece înaltul funcționar public și nu cea pe care o ocupă la momentul dispunerii mobilității. Se apreciază, astfel, că este aplicabil în cauză art. 33 alin. (1) lit. d), din H.G. nr. 341/2007, în sensul că Primul Ministru este competent a dispune prin decizie, mobilitatea pentru funcțiile de inspector guvernamental, care sunt tot înalte funcții publici.

S-a mai susținut de către recurent că de fapt acțiunea reclamantului intimat este inadmisibilă întrucât în M. Of. al României nr. 289 din 14 aprilie 2008 a fost publicată Decizia nr. 77 din 10 aprilie 2008 privind încetarea, prin demisie, a raportului de serviciu al domnului A.I., inspector guvernamental, astfel că efectele juridice ale actului administrativ prin care a fost numit în funcția publică din care a și fost mutat se sting ca urmare a demisiei.

În fine, recurentul a mai apreciat că greșit a reținut instanța de fond că Decizia nr. 300/2007 nu este motivată întrucât nu ar fi fost indicate motivele pentru care a intervenit modificarea raportului de serviciu, ignorând astfel referirile la textele de lege cuprinse în preambulul Deciziei, conform dispozițiilor Legii nr. 24/2000, după cum a criticat sentința instanței de fond și în ceea ce privește respingerea cererii de intervenție formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, care, de altfel a și fost inițiatorul Deciziei nr. 300 din 19 decembrie 2007. Recursul nu este fondat. Înalta Curte, examinând sentința în raport de prevederile legale incidente, de probele administrate și sub toate aspectele potrivit art. 304 1 C. proc.

civ., apreciază că nu subzistă în cauză motivele de modificare invocate, circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici alte motive de casare, în considerarea celor în continuare arătate. După cum necontestat a rezultat din actele dosarului, reclamantul-intimat I.A. a fost numit prefect al județului Sibiu, prin H.G. nr. 35 din 7 ianuarie 2005, iar prin Decizia nr. 300 din 19 decembrie 2007, emisă de Primul Ministru, s-a dispus trecerea sa din funcția publică de prefect în funcția publică de inspector guvernamental. În preambulul Deciziei nr. 300/2007, atacată în cauză, sunt indicate ca temei legal al măsurii dispuse prevederile cuprinse în H.G. nr. 341/2007,privind intrarea în categoria înalților funcționari publici,managementul carierei și mobilitatea înalților funcționari publici, ca și cele ale art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, republicată.

Potrivit art. 123 din Constituția României, prefectul este numit de Guvern și este reprezentantul Guvernului pe plan local, iar în conformitate cu Legea nr. 340/2004, privind prefectul și instituția prefectului, acesta face parte din categoria înalților funcționari publici (art. 10). În acord cu instanța de fond, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a apreciat nelegalitatea deciziei atacate în raport de prevederile art. 19 alin. (1) lit. a), cu referire la art. 12 lit. c) din Legea nr. 188/1999, republicată, întrucât, date fiind efectele produse, respectiv trecerea din funcția de prefect în cea de inspector guvernamental, prin Decizia nr. 300 emisă de Primul Ministru s-a realizat în mod evident o modificare a raportului de serviciu al reclamantului-intimat, în sensul textelor de lege sus-arătate.

Potrivit acelorași norme legale, modificarea raportului de serviciu, se face în condițiile legii, de către Guvern, pentru funcțiile publice prevăzute în art. 12 lit. a), c) și e), funcția prefectului fiind cea prevăzută în art. 12 lit. c) din Legea nr. 188/1999, republicată. Nu pot fi primite argumentele și nici întreaga construcție juridică prezentate de recurentul-pârât în legătură cu instituția mobilității funcționarului public, potrivit reglementării cuprinse în H.G.

nr. 341/2007, ce acreditează ideea că în această situație este instituită o nouă regulă cu privire la modificarea raporturilor de serviciu, în sensul că Primul Ministru are competența de-a emite astfel de decizii, în considerarea funcției pe care trece înaltul funcționar public, în cazul de față, aceea de inspector guvernamental, în condițiile în care premiza de la care se pornește în acest raționament nu este corectă și nu corespunde Legii nr. 188/1999, republicată și nici prevederilor relevante din H.G. nr. 341/2007. Raportul de serviciu care a fost modificat prin decizia atacată a fost cel al unui prefect, întrucât la data emiterii Deciziei nr. 300/2007, reclamantul-intimat, exercita necontestat funcția publică de prefect în care fusese legal numit printr-o hotărâre anterioară, emisă de Guvernul României.

Este adevărat că potrivit legii, Primul - Ministru, prin decizie, are competența de a numi inspectorul guvernamental (art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată), numai că în cazul de față, o astfel de decizie nu putea fi legal emisă decât în urma modificării sau după caz, a anulării Hotărârii de Guvern de numire în funcția de prefect a reclamantului. Or, din perspectivă legală și în virtutea principiului simetriei actelor juridice, orice modificare a hotărârii de Guvern de numire în funcția de prefect nu putea fi făcută decât în baza unui act având aceeași formă și aceeași forță juridică. Corect a reținut așadar instanța de fond că modificarea raportului de serviciu al reclamantului putea fi dispusă numai de Guvernul României, și nu prin simpla decizie a Primului Ministru.

De altfel, contrar celor susținute prin motivele de recurs, și în cuprinsul H.G. nr. 341/2007, în articolele ce reglementează mobilitatea înalților funcționari publici, în articolul 33 alin. (1) lit. c), din secțiunea referitoare la „Dispoziții specifice pentru realizarea mobilității” se prevede că mobilitatea pentru eficientizarea activității autorităților și instituțiilor publice se dispune prin hotărâre a guvernului la solicitarea motivată a ministrului internelor și reformei administrative, pentru funcțiile publice de prefect și subprefect. Nefondate sunt și criticile vizând argumentele reținute de prima instanță în legătură cu lipsa din cuprinsul deciziei atacate a motivelor pentru care a intervenit modificarea raportului de serviciu și numirea intimatului-reclamant într-o altă funcție.

Chiar în condițiile în care modificarea operată s-a făcut în vederea realizării mobilității, Înalta Curte apreciază că era obligatoriu a se arăta care este scopul pentru care se realizează aceasta. O astfel de motivare se impunea cu atât mai mult cu cât, atât potrivit art. 87 din Legea nr. 188/1999 cât și potrivit art. 27 și următoarele din H.G. nr. 341/2007, mobilitatea înalților funcționari publici se realizează, fie pentru efiencizarea activității autorităților și instituțiilor publice, fie în interes public, fie în interesul funcționarului public. Trimiterea generică din preambulul deciziei nr. 300/2007 la prevederile H.G. nr. 341/2007, nu răspunde evident cerinței legale de motivare și de indicare a scopului mobilității, devenind astfel incidente prevederile art. 28 alin. (1) din același act normativ, potrivit cu care, mobilitatea poate fi dispusă numai în condițiile legii, sub sancțiunea nulității acestei măsuri.

De altfel și în jurisprudența Curții Europene de Justiție s-a apreciat că o motivare insuficientă sau greșită echivalează cu lipsa motivării, ceea ce atrage nevalabilitatea actului. În fine, nefondate sunt și criticile recurentului vizând pretinsele efecte ale demisiei reclamantului intimat din funcția de inspector guvernamental, în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii sale, reținând, pe de o parte, că această demisie a survenit la o dată ulterioară datei actului atacat, iar pe de alta, menționându-se că legalitatea actului în discuție se analizează raportat la momentul emiterii actului și nu la împrejurări ulterioare acestei date. Față de toate cele prezentate, urmează a fi respins ca nefondat recursul de față, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., și în consecință pentru aceleași motive, se va respinge și cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului, formulată în faza recursului de intervenientul Ministerul Administrației și Internelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Primul Ministru al României împotriva sentinței civile nr. 124/F/CA din 25 iunie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal. Respinge în fond cererea de intervenție în interesul recurentului formulată de Ministerul Administrației și Internelor, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2009.