ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 231/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Alba Iulia, prin sentința nr. 300 din

19 decembrie 2007 a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de

reclamantul I.A. și a anulat Decizia nr. 300 din 19 decembrie 2007, publicată

în M. Of. nr. 884/21 decembrie 2007, emisă de pârâtul Primul Ministru al

Guvernului României.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 300 din 19 decembrie 2007, emisă

de Primul Ministru al Guvernului României, reclamantul în calitate de prefect

al județului Sibiu, anterior numit prin H.G. nr. 35 din 7 ianuarie 2005, a fost

trecut în funcția publică de inspector guvernamental. S-a arătat că întrucât

prefectul ca și inspectorul guvernamental fac parte din categoria înalților

funcționari publici, potrivit art. 12 lit. c) și f) din Legea nr. 188/1999,

este fără echivoc că în conformitate cu prevederile art. 19 (alin. (1) lit. a))

din același act normativ, modificarea raportului de serviciu, pentru prefect,

se realizează de către Guvern și nu de Primul Ministru.

Instanța de fond a mai

reținut, ca un argument suplimentar în sprijinul celor arătate, că prefectul

este reprezentantul Guvernului pe plan local, astfel că fiind numit de Guvern,

este firesc ca și modificarea raportului său de serviciu să fie dispusă tot de Guvern.

Numai în situația în care ar fi avut calitatea de inspector, modificarea

raportului de serviciu s-ar fi putut realiza prin dispoziția Primului Ministru.

În fine, s-a mai învederat

că din perspectiva dispozițiilor legale incidente, decizia emisă nu conține

considerentele pentru care a intervenit modificarea raportului de serviciu al

reclamantului și numirea lui într-o altă funcție, respectiv nu au fost arătate motivele

ce impun aplicarea principiului mobilității înaltului funcționar public, actul

fiind nemotivat din punct de vedere al argumentării în fapt a măsurii dispuse,

astfel că decizia atacată încalcă principiul stabilității ce caracterizează

exercitarea funcției publice, consacrat de art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999,

funcționarul public necunoscând practic motivele pentru care au intervenit

modificări în raportul său de serviciu.

În cauză a formulat cerere

de intervenție în interesul pârâtului Ministerul Internelor și Reformei

Administrative, respinsă în principiu de instanță prin încheierea din data de

21 mai 2008, pe motiv că se atacă decizia Primului Ministru și nu o hotărâre de

guvern.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal a declarat recurs pârâtul Primul Ministru al României,

solicitând, ca o consecință a admiterii acestuia, casarea în tot a sentinței

atacate și în fond respingerea acțiunii reclamantului ca netemeinică și

nelegală și drept urmare, menținerea Deciziei nr. 300 din 19 decembrie 2007.

Prin motivele de recurs

dezvoltate, recurentul - pârât a arătat, în esență, că argumentele prezentate

de instanța de fond, în sensul admiterii acțiunii și al anulării Deciziei nr.

300 din 19 decembrie 2007, nu pot fi reținute întrucât în luarea acestei

decizii instanța de fond nu a făcut referire la prevederile H.G. nr. 341/2007

decât în contextul nemotivării în fapt a măsurii dispuse, ignorând faptul că

instituind mobilitatea funcționarilor publici și în particular, a înalților

funcționari, legiuitorul a reglementat și creat o nouă pârghie la îndemâna factorului

de decizie administrativă pentru eficientizarea actului administrativ.

S-a mai arătat că

mobilitatea funcționarilor publici este reglementată de Legea cadru nr. 188/1999,

privind Statutul funcționarilor publici ca o formă de modificare a raporturilor

lor de serviciu (art. 87 din lege), aspect reluat și de H.G. nr. 341/2007 (art.

2 alin. (3)).

Făcând ample referi la instituția

mobilității, raportat la prevederile art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 341/2007 și

ale art. 12 și art. 19 din Legea nr. 188/1999, recurentul a arătat că în

această materie s-a instituit o nouă regulă privind modificarea raporturilor de

serviciu ale înalților funcționari publici, care se adaugă normelor de la art. 12

și art. 19 din Legea nr. 188/1999, în sensul că organul competent a dispune

mobilitatea o au Guvernul sau Primul Ministru iar reperul față de care se

stabilește această competență este funcția pe care va trece înaltul funcționar

public și nu cea pe care o ocupă la momentul dispunerii mobilității. Se

apreciază, astfel, că este aplicabil în cauză art. 33 alin. (1) lit. d), din H.G.

nr. 341/2007, în sensul că Primul Ministru este competent a dispune prin

decizie, mobilitatea pentru funcțiile de inspector guvernamental, care sunt tot

înalte funcții publici.

S-a mai susținut de către

recurent că de fapt acțiunea reclamantului intimat este inadmisibilă întrucât

în M. Of. al României nr. 289 din 14 aprilie 2008 a fost publicată Decizia nr. 77

din 10 aprilie  2008 privind încetarea, prin demisie, a raportului de serviciu

al domnului A.I., inspector guvernamental, astfel că efectele juridice ale

actului administrativ prin care a fost numit în funcția publică din care a și

fost mutat se sting ca urmare a demisiei.

În fine, recurentul a mai

apreciat că greșit a reținut instanța de fond că Decizia nr. 300/2007 nu este

motivată întrucât nu ar fi fost indicate motivele pentru care a intervenit

modificarea raportului de serviciu, ignorând astfel referirile la textele de

lege cuprinse în preambulul Deciziei, conform dispozițiilor Legii nr. 24/2000,

după cum a criticat sentința instanței de fond și în ceea ce privește respingerea

cererii de intervenție formulată de Ministerul Internelor și Reformei

Administrative, care, de altfel a și fost inițiatorul Deciziei nr. 300 din 19

decembrie 2007.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând

sentința în raport de prevederile legale incidente, de probele administrate și

sub toate aspectele potrivit art. 304

1

C. proc. civ., apreciază că

nu subzistă în cauză motivele de modificare invocate, circumscrise prevederilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici alte motive de casare, în considerarea

celor în continuare arătate.

După cum necontestat a

rezultat din actele dosarului, reclamantul-intimat I.A. a fost numit prefect al

județului Sibiu, prin H.G. nr. 35 din 7 ianuarie 2005, iar prin Decizia nr. 300

din 19 decembrie 2007, emisă de Primul Ministru, s-a dispus trecerea sa din

funcția publică de prefect în funcția publică de inspector guvernamental.

În preambulul Deciziei nr. 300/2007,

atacată în cauză, sunt indicate ca temei legal al măsurii dispuse prevederile

cuprinse în H.G. nr. 341/2007,privind intrarea în categoria înalților

funcționari publici,managementul carierei și mobilitatea înalților funcționari

publici, ca și cele ale art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, privind

Statutul funcționarilor publici, republicată.

Potrivit art. 123 din

Constituția României, prefectul este numit de Guvern și este reprezentantul

Guvernului pe plan local, iar în conformitate cu Legea nr. 340/2004, privind prefectul

și instituția prefectului, acesta face parte din categoria înalților

funcționari publici (art. 10).

În acord cu instanța de

fond, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a apreciat nelegalitatea

deciziei atacate în raport de prevederile art. 19 alin. (1) lit. a), cu

referire la art. 12 lit. c) din Legea nr. 188/1999, republicată, întrucât, date

fiind efectele produse, respectiv trecerea din funcția de prefect în cea de

inspector guvernamental, prin Decizia nr. 300 emisă de Primul Ministru s-a

realizat în mod evident o modificare a raportului de serviciu al reclamantului-intimat,

în sensul textelor de lege sus-arătate.

Potrivit acelorași norme

legale, modificarea raportului de serviciu, se face în condițiile legii, de

către Guvern, pentru funcțiile publice prevăzute în art. 12 lit. a), c) și e),

funcția prefectului fiind cea prevăzută în art. 12 lit. c) din Legea nr. 188/1999,

republicată.

Nu pot fi primite

argumentele și nici întreaga construcție juridică prezentate de

recurentul-pârât în legătură cu instituția mobilității funcționarului public,

potrivit reglementării cuprinse în H.G. nr. 341/2007, ce acreditează ideea că

în această situație este instituită o nouă regulă cu privire la modificarea

raporturilor de serviciu, în sensul că Primul Ministru are competența de-a

emite astfel de decizii, în considerarea funcției pe care trece înaltul

funcționar public, în cazul de față, aceea de inspector guvernamental, în

condițiile în care premiza de la care se pornește în acest raționament nu este

corectă și nu corespunde Legii nr. 188/1999, republicată și nici prevederilor

relevante din H.G. nr. 341/2007.

Raportul de serviciu care a

fost modificat prin decizia atacată a fost cel al unui prefect, întrucât la

data emiterii Deciziei nr. 300/2007, reclamantul-intimat, exercita necontestat

funcția publică de prefect în care fusese legal numit printr-o hotărâre anterioară,

emisă de Guvernul României. Este adevărat că potrivit legii, Primul - Ministru,

prin decizie, are competența de a numi inspectorul guvernamental (art. 19 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată), numai că în cazul de față, o

astfel de decizie nu putea fi legal emisă decât în urma modificării sau după

caz, a anulării Hotărârii de Guvern de numire în funcția de prefect a

reclamantului. Or, din perspectivă legală și în virtutea principiului simetriei

actelor juridice, orice modificare a hotărârii de Guvern de numire în funcția

de prefect nu putea fi făcută decât în baza unui act având aceeași formă și

aceeași forță juridică.

Corect a reținut așadar

instanța de fond că modificarea raportului de serviciu al reclamantului putea

fi dispusă numai de Guvernul României, și nu prin simpla decizie a Primului

Ministru.

De altfel, contrar celor susținute

prin motivele de recurs, și în cuprinsul H.G. nr. 341/2007, în articolele ce

reglementează mobilitatea înalților funcționari publici, în articolul 33 alin.

(1) lit. c), din secțiunea referitoare la „Dispoziții specifice pentru

realizarea mobilității” se prevede că mobilitatea pentru eficientizarea

activității autorităților și instituțiilor publice se dispune prin hotărâre a

guvernului la solicitarea motivată a ministrului internelor și reformei

administrative, pentru funcțiile publice de prefect și subprefect.

Nefondate sunt și criticile

vizând argumentele reținute de prima instanță în legătură cu lipsa din cuprinsul

deciziei atacate a motivelor pentru care a intervenit modificarea raportului de

serviciu și numirea intimatului-reclamant într-o altă funcție. Chiar în

condițiile în care modificarea operată s-a făcut în vederea realizării

mobilității, Înalta Curte apreciază că era obligatoriu a se arăta care este

scopul pentru care se realizează aceasta.

O astfel de motivare se

impunea cu atât mai mult cu cât, atât potrivit art. 87 din Legea nr. 188/1999

cât și potrivit art. 27 și următoarele din H.G. nr. 341/2007, mobilitatea

înalților funcționari publici se realizează, fie pentru efiencizarea

activității autorităților și instituțiilor publice, fie în interes public, fie

în interesul funcționarului public.

Trimiterea generică din

preambulul deciziei nr. 300/2007 la prevederile H.G. nr. 341/2007, nu răspunde

evident cerinței legale de motivare și de indicare a scopului mobilității,

devenind astfel incidente prevederile art. 28 alin. (1) din același act

normativ, potrivit cu care, mobilitatea poate fi dispusă numai în condițiile

legii, sub sancțiunea nulității acestei măsuri.

De altfel și în

jurisprudența Curții Europene de Justiție s-a apreciat că o motivare

insuficientă sau greșită echivalează cu lipsa motivării, ceea ce atrage

nevalabilitatea actului.

În fine, nefondate sunt și

criticile recurentului vizând pretinsele efecte ale demisiei reclamantului

intimat din funcția de inspector guvernamental, în ceea ce privește

admisibilitatea acțiunii sale, reținând, pe de o parte, că această demisie a

survenit la o dată ulterioară datei actului atacat, iar pe de alta, menționându-se

că legalitatea actului în discuție se analizează raportat la momentul emiterii

actului și nu la împrejurări ulterioare acestei date.

Față de toate cele

prezentate, urmează a fi respins ca nefondat recursul de față, în temeiul art. 312

C. proc. civ., și în consecință pentru aceleași motive, se va respinge și

cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului, formulată în faza

recursului de intervenientul Ministerul Administrației și Internelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Primul Ministru al României împotriva sentinței civile nr. 124/F/CA din 25

iunie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Respinge în fond cererea de

intervenție în interesul recurentului formulată de Ministerul Administrației și

Internelor, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 20 ianuarie 2009.