ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4649/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul A.C. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea H.G. nr. 151/2009 și suspendarea executării sale până la soluționarea irevocabilă a cauzei, cu cheltuieli de judecată. Reclamantul a depus o completare la acțiunea introductivă de instanță, prin care a solicitat repunerea părților în situația anterioară emiterii actului administrativ atacat, în sensul reintegrării acestuia în funcția publică deținută anterior emiterii și obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data emiterii actului contestat și până la data reintegrării efective.

Ulterior, reclamantul a renunțat la judecarea cererii de suspendare a H.G. nr. 151/2009, în baza art. 246 C. proc. civ. Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare în care a invocat excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile în termenul statuat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 15 septembrie 2009, Ministerul Administrației și Internelor a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului.

Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 24 din 21 ianuarie 2010, a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României formulată de Ministerul Administrației și Internelor, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Guvernul României și acțiunea formulată de reclamantul A.C. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin H.G. nr. 151 din 25 februarie 2009, reclamantului i s-a aplicat mobilitatea din funcția publică de subprefect al județului Constanța în funcția publică de inspector guvernamental, numirea în această funcție urmând a se face prin decizia Primului-Ministru.

Actul administrativ anterior individualizat a fost emis în aplicarea dispozițiilor H.G. nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalților funcționari publici, ale art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și ale art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată. Măsura luată prin actul aflat în discuție a avut la bază art. 93 din Legea nr. 188/1999, art. 31 și art. 33 din H.G. nr. 341/2007. În speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, întrucât reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă timp de mai puțin de o lună, motiv pentru care raportul de serviciu al acestuia nu a fost suspendat de drept, în perioada celor 10 zile de concediu, astfel că el a putut fi supus mobilității, în temeiul H.G.

nr. 341/2007. În plus, reclamantului i s-a aplicat mobilitatea la data intrării în vigoare a H.G. nr. 151/2009. Mai precis, reclamantul a fost numit în funcția de inspector guvernamental prin decizia Primului-Ministru nr. 444 din 30 martie 2009, în condițiile în care acesta a fost în concediu medical în perioada 19 - 28 februarie 2009. Cu alte cuvinte, actul administrativ contestat și-a produs efectele la data emiterii deciziei Primului-Ministru nr. 444, respectiv, 30 martie 2009, ulterior expirării concediului medical. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A.C., care a solicitat admiterea recursului, modificarea sa, în sensul admiterii acțiunii. Primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., se referă la faptul că hotărârea judecătorească atacată cuprinde motive contradictorii. În concret, recurentul susține că prima instanță a reținut faptul că, pe perioada concediului medical, raportul său de serviciu nu ar fi fost suspendat de drept, întrucât concediul în discuție a avut o durată de numai 10 zile, în timp ce, potrivit art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999, raportul de serviciu al funcționarului public se suspendă de drept atunci când acesta se află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, pe o perioadă mai mare de o lună. În plus, recurentul arată faptul că judecătorul fondului a constatat că acesta s-a aflat în concediu medical, în perioada 19 - 28 februarie 2009, perioadă în care raportul de serviciu era suspendat de drept, față de dispoziția legală anterior indicată.

Recurentul concluzionează în sensul că prima instanță a reținut, în mod contradictoriu, atât existența, cât și inexistența suspendării de drept a raportului său de serviciu. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii incidente în materie. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate: În mod eronat, instanța de fond a reținut că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 31 din H.G. nr. 341/2007, deoarece acestea privesc situațiile în care poate fi dispusă mobilitatea în interes public.

În cauză, Hotărârea de Guvern contestată face trimitere la mobilitatea pentru eficientizarea activității autorităților și instituțiilor publice, mobilitate care intervine în situațiile expres și limitativ prevăzute de art. 30 din H.G. nr. 341/2007, dispoziții legale pe care prima instanță, în mod greșit, nu le-a reținut. În opinia recurentului, la momentul adoptării actului administrativ atacat, nu a fost incidentă niciuna din situațiile reglementate de art. 30 din H.G. nr. 341/2007, de natură a justifica măsura aplicării mobilității din funcția publică de subprefect a județului Constanța, în funcția publică de inspector guvernamental. În mod eronat, instanța de fond a arătat că, prin raportare la art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999, raportul său de serviciu nu a fost suspendat pe perioada concediului medical, deoarece acesta nu a avut o durată de o lună, astfel că măsura mobilității, aplicată în această perioadă, ar fi legală.

Art. anterior individualizat nu face nicio referire la durata concediului pentru incapacitate temporară de muncă, astfel că, sub acest aspect, prima instanță a adăugat la lege. Prima instanță nu a analizat incidența în speță a prevederilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 și ale art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 341/2007. În mod greșit, prima instanță a reținut că, în speță, măsura luată prin actul administrativ atacat nu și-ar produce efectele imediat, ci la o dată ulterioară, după încetarea concediului medical. În concepția recurentului, procedând astfel, judecătorul fondului a încălcat prevederile art. 33 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 341/2007, precum și dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Pe acest aspect, recurentul subliniază faptul că, în cuprinsul actului administrativ contestat, nu se prevede, în mod expres, că acesta ar intra în vigoare la o dată ulterioară publicării sale. Pe cale de consecință, recurentul este de părere că H.G. nr. 151/2009 a intrat în vigoare și și-a produs efectele de la data publicării sale în M. Of., moment la care se afla în concediu medical. Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În speță, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale. În cauză, judecătorul fondului a analizat în mod detaliat susținerile părților, în raport cu dispozițiile legale invocate de acestea. Cu alte cuvinte, judecătorul a discutat în cuprinsul hotărârii recurate motivele pentru care a apreciat că nu se impune anularea actului administrativ unilateral cu caracter individual aflat în litigiu.

În plus, prima instanță nu a procedat conform celor susținute de către recurent, în sensul existenței, cât și inexistenței suspendării de drept a raportului său de serviciu. În concret, instanța a apreciat că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999, republicată, care dispune că raportul de serviciu al funcționarului public se suspendă de drept atunci când acesta se află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de o lună, în condițiile legii. În mod corect, prima instanță a reținut că recurentul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă doar pe o perioadă de 10 zile, motiv pentru care putea fi supus mobilității, în temeiul H.G.

nr. 341/2007. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat, în raport de cele ce vor fi prezentate în continuare. Prin H.G. nr. 151 din 25 februarie 2009, reclamantului i s-a aplicat mobilitatea din funcția publică de subprefect al județului Constanța în funcția publică de inspector guvernamental, numirea în această funcție urmând a se face prin decizia Primului-Ministru. În preambulul actului administrativ contestat au fost individualizate prevederile art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 33 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalților funcționari publici, managementul carierei și mobilitatea înalților funcționari publici, cu modificările și completările ulterioare.

Ca atare, prima critică subsumată acestui motiv de recurs nu poate fi primită, deoarece instanța de fond nu a reținut că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 31 din H.G. nr. 341/2007. Nici cea de-a doua critică formulată de recurent nu este fondată, deoarece art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999, republicată face referire la durata concediului medical pentru incapacitate temporară de muncă, după cum s-a relevat anterior, fiind vorba de un termen mai mare de o lună. În mod corect, prima instanță a precizat că acest temei legal nu este aplicabil în speța de față, deoarece recurentul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă din motive medicale pe o perioadă de timp mai mică decât cea individualizată în lege, respectiv doar 10 zile.

În altă ordine de idei, Înalta Curte consideră, în acord cu prima instanță, că măsura dispusă în cauză a avut ca temei legal prevederile art. 93 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, care dispun că înalții funcționari publici sunt supuși mobilității în funcție și prezintă disponibilitate la numirile în funcțiile publice prevăzute la art. 12, cu respectarea prevederilor art. 16 alin. (3) din lege. De altfel, și art. 29 din H.G. nr. 341/2007 precizează că înalții funcționari publici prezintă disponibilitate la numirile în funcțiile publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici, prin mobilitate, în condițiile Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 27 și art. 28 din prezenta hotărâre.

În plus, art. 33 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 341/2007 menționează că mobilitatea pentru eficientizarea activității autorităților și instituțiilor publice se dispune prin Hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a Ministrului Internelor și Reformei Administrative, pentru funcțiile publice de prefect și subprefect. Așadar, acest ultim text normativ, în temeiul căruia a fost adoptat și actul administrativ contestat, stabilește autoritățile publice care au competența legală de a dispune mutarea unui înalt funcționar public într-o funcție publică corespunzătoare. Ca atare, textul în discuție nu condiționează adoptarea măsurii aflate în discuție de acordul înaltului funcționar public. Totodată, trebuie menționat faptul că mobilitatea este o caracteristică a raportului de serviciu, o obligație dispusă de lege în sarcina înaltului funcționar public din momentul intrării în această categorie și până la data încetării raportului de serviciu.

Modificarea raportului de serviciu al unui asemenea funcționar public nu reprezintă o retrogradare. Pe de altă parte, prima instanță, contrar celor susținute de către recurent, a analizat incidența în speță a prevederilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 în mod indirect, prin analiza făcută cu privire la momentul la care a fost adoptată măsura aflată în discuție. Aceeași situație se regăsește și în cazul art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 341/2007, care, de altfel, reprezintă un text generic în materie. Nici ultima critică subsumată acestui motiv de recurs nu este fondată. Astfel, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative prevăzute la art. 10 alin. (1), cu excepția legilor și ordonanțelor, intră în vigoare la data publicării în M. Of.

al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară; atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text. Or, în speța de față, H.G. nr. 151/2009 face parte din categoria actelor administrative menționate la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Într-adevăr, în cuprinsul H.G. nr. 151/2009 se arată că, la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, recurentului-reclamant i se aplică mobilitatea din funcția publică de subprefect al județului Constanța în funcția publică de inspector guvernamental, numirea în această funcție urmând a se face prin decizia Primului-Ministru.

Însă, în cauza dedusă judecății, sunt aplicabile prevederile Tezei a II-a din art. 11 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Astfel, măsura dispusă prin actul administrativ contestat și-a produs efectele la data de 30 martie 2009, când a fost emisă de către Primul-Ministru decizia nr. 444/2009 prin care recurentului i-au fost stabilite noile atribuții în calitate de inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului. La data de 30 martie 2009, recurentul nu se afla în concediu medical, pentru a putea susține că au fost încălcate prevederile art. 36 din Legea nr. 188/1999, republicată. În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., iar în speță nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) Teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.C. împotriva sentinței nr. 24/CA din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2010.