ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4649/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4649/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal, reclamantul A.C. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea H.G.

nr. 151/2009 și suspendarea executării sale până la soluționarea irevocabilă a cauzei,

cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul a depus o

completare la acțiunea introductivă de instanță, prin care a solicitat repunerea

părților în situația anterioară emiterii actului administrativ atacat, în sensul

reintegrării acestuia în funcția publică deținută anterior emiterii și obligarea

pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate

și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data emiterii actului contestat

și până la data reintegrării efective.

Ulterior, reclamantul

a renunțat la judecarea cererii de suspendare a H.G. nr. 151/2009, în baza art.

246 C. proc. civ.

Pârâtul Guvernul României

a formulat întâmpinare în care a invocat excepția neîndeplinirii procedurii administrative

prealabile în termenul statuat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 15

septembrie 2009, Ministerul Administrației și Internelor a formulat cerere de intervenție

în interesul pârâtului Guvernul României, prin care a solicitat respingerea acțiunii

reclamantului.

Curtea de Apel Constanța,

secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 24 din 21 ianuarie 2010, a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție

în interesul pârâtului Guvernul României formulată de Ministerul Administrației

și Internelor, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii invocată

de pârâtul Guvernul României și acțiunea formulată de reclamantul A.C.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin H.G. nr. 151 din

25 februarie 2009, reclamantului i s-a aplicat mobilitatea din funcția publică de

subprefect al județului Constanța în funcția publică de inspector guvernamental,

numirea în această funcție urmând a se face prin decizia Primului-Ministru.

Actul administrativ anterior

individualizat a fost emis în aplicarea dispozițiilor H.G. nr. 341/2007 privind

intrarea în categoria înalților funcționari publici, ale art. 19 din Legea nr. 90/2001

privind organizarea și funcționarea Guvernului României și ale art. 19 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată.

Măsura luată prin actul

aflat în discuție a avut la bază art. 93 din Legea nr. 188/1999, art. 31 și

art. 33 din H.G. nr. 341/2007.

În speță, nu sunt aplicabile

prevederile art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, republicată, întrucât reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de

muncă timp de mai puțin de o lună, motiv pentru care raportul de serviciu al acestuia

nu a fost suspendat de drept, în perioada celor 10 zile de concediu, astfel că el

a putut fi supus mobilității, în temeiul H.G. nr. 341/2007.

În plus, reclamantului

i s-a aplicat mobilitatea la data intrării în vigoare a H.G. nr. 151/2009. Mai precis,

reclamantul a fost numit în funcția de inspector guvernamental prin decizia Primului-Ministru

nr. 444 din 30 martie 2009, în condițiile în care acesta a fost în concediu medical

în perioada 19 - 28 februarie 2009.

Cu alte cuvinte, actul

administrativ contestat și-a produs efectele la data emiterii deciziei Primului-Ministru

nr. 444, respectiv, 30 martie 2009, ulterior expirării concediului medical.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul A.C., care a solicitat admiterea recursului, modificarea

sa, în sensul admiterii acțiunii.

Primul motiv de recurs,

întemeiat în drept pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea

judecătorească atacată cuprinde motive contradictorii.

În concret, recurentul

susține că prima instanță a reținut faptul că, pe perioada concediului medical,

raportul său de serviciu nu ar fi fost suspendat de drept, întrucât concediul în

discuție a avut o durată de numai 10 zile, în timp ce, potrivit art. 94 alin.

(1) lit. h) din Legea nr. 188/1999, raportul de serviciu al funcționarului public

se suspendă de drept atunci când acesta se află în concediu medical pentru incapacitate

temporară de muncă, pe o perioadă mai mare de o lună.

În plus, recurentul arată

faptul că judecătorul fondului a constatat că acesta s-a aflat în concediu medical,

în perioada 19 - 28 februarie 2009, perioadă în care raportul de serviciu era suspendat

de drept, față de dispoziția legală anterior indicată.

Recurentul concluzionează

în sensul că prima instanță a reținut, în mod contradictoriu, atât existența, cât

și inexistența suspendării de drept a raportului său de serviciu.

În cel de-al doilea motiv

de recurs, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii incidente în materie.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate:

În mod eronat, instanța

de fond a reținut că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 31 din H.G.

nr. 341/2007, deoarece acestea privesc situațiile în care poate fi dispusă mobilitatea

în interes public.

În cauză, Hotărârea de

Guvern contestată face trimitere la mobilitatea pentru eficientizarea activității

autorităților și instituțiilor publice, mobilitate care intervine în situațiile

expres și limitativ prevăzute de art. 30 din H.G. nr. 341/2007, dispoziții legale

pe care prima instanță, în mod greșit, nu le-a reținut.

În opinia recurentului,

la momentul adoptării actului administrativ atacat, nu a fost incidentă niciuna

din situațiile reglementate de art. 30 din H.G. nr. 341/2007, de natură a justifica

măsura aplicării mobilității din funcția publică de subprefect a județului Constanța,

în funcția publică de inspector guvernamental.

În mod eronat, instanța

de fond a arătat că, prin raportare la art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999,

raportul său de serviciu nu a fost suspendat pe perioada concediului medical, deoarece

acesta nu a avut o durată de o lună, astfel că măsura mobilității, aplicată în această

perioadă, ar fi legală.

Art. anterior individualizat

nu face nicio referire la durata concediului pentru incapacitate temporară de muncă,

astfel că, sub acest aspect, prima instanță a adăugat la lege.

Prima instanță nu a analizat

incidența în speță a prevederilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 și ale art. 2

alin. (3) din H.G. nr. 341/2007.

În mod greșit, prima instanță

a reținut că, în speță, măsura luată prin actul administrativ atacat nu și-ar produce

efectele imediat, ci la o dată ulterioară, după încetarea concediului medical.

În concepția recurentului,

procedând astfel, judecătorul fondului a încălcat prevederile art. 33 alin. (1)

lit. c) din H.G. nr. 341/2007, precum și dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Pe acest aspect, recurentul

subliniază faptul că, în cuprinsul actului administrativ contestat, nu se prevede,

în mod expres, că acesta ar intra în vigoare la o dată ulterioară publicării sale.

Pe cale de consecință,

recurentul este de părere că H.G. nr. 151/2009 a intrat în vigoare și și-a produs

efectele de la data publicării sale în M. Of., moment la care se afla în concediu

medical.

Intimatul-pârât Guvernul

României a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

În speță, este nefondat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul

în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea

hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului

de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței

instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță

internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în

mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu

concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul

la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile

pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană

a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii,

ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât

dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate

de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina

instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor

și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază

că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea

în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă

o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța

de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse

de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în

mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

În cauză, judecătorul

fondului a analizat în mod detaliat susținerile părților, în raport cu dispozițiile

legale invocate de acestea.

Cu alte cuvinte, judecătorul

a discutat în cuprinsul hotărârii recurate motivele pentru care a apreciat că nu

se impune anularea actului administrativ unilateral cu caracter individual aflat

în litigiu.

În plus, prima instanță

nu a procedat conform celor susținute de către recurent, în sensul existenței, cât

și inexistenței suspendării de drept a raportului său de serviciu.

În concret, instanța a

apreciat că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 94 alin. (1) lit. h) din

Legea nr. 188/1999, republicată, care dispune că raportul de serviciu al funcționarului

public se suspendă de drept atunci când acesta se află în concediu medical pentru

incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de o lună, în condițiile

legii.

În mod corect, prima instanță

a reținut că recurentul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă doar pe o perioadă

de 10 zile, motiv pentru care putea fi supus mobilității, în temeiul H.G. nr. 341/2007.

Nici motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat, în raport de cele ce vor

fi prezentate în continuare.

Prin H.G. nr. 151 din

25 februarie 2009, reclamantului i s-a aplicat mobilitatea din funcția publică de

subprefect al județului Constanța în funcția publică de inspector guvernamental,

numirea în această funcție urmând a se face prin decizia Primului-Ministru.

În preambulul actului

administrativ contestat au fost individualizate prevederile art. 19 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 33 alin. (1) lit. c) din

H.G. nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalților funcționari publici, managementul

carierei și mobilitatea înalților funcționari publici, cu modificările și completările

ulterioare.

Ca atare, prima critică

subsumată acestui motiv de recurs nu poate fi primită, deoarece instanța de fond

nu a reținut că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 31 din H.G. nr. 341/2007.

Nici cea de-a doua critică

formulată de recurent nu este fondată, deoarece art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea

nr. 188/1999, republicată face referire la durata concediului medical pentru incapacitate

temporară de muncă, după cum s-a relevat anterior, fiind vorba de un termen mai

mare de o lună.

În mod corect, prima instanță

a precizat că acest temei legal nu este aplicabil în speța de față, deoarece recurentul

s-a aflat în incapacitate temporară de muncă din motive medicale pe o perioadă de

timp mai mică decât cea individualizată în lege, respectiv doar 10 zile.

În altă ordine de idei,

Înalta Curte consideră, în acord cu prima instanță, că măsura dispusă în cauză a

avut ca temei legal prevederile art. 93 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată,

care dispun că înalții funcționari publici sunt supuși mobilității în funcție și

prezintă disponibilitate la numirile în funcțiile publice prevăzute la art. 12,

cu respectarea prevederilor art. 16 alin. (3) din lege.

De altfel, și art. 29

din H.G. nr. 341/2007 precizează că înalții funcționari publici prezintă disponibilitate

la numirile în funcțiile publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari

publici, prin mobilitate, în condițiile Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările

și completările ulterioare și ale art. 27 și art. 28 din prezenta hotărâre.

În plus, art. 33

alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 341/2007 menționează că mobilitatea pentru eficientizarea

activității autorităților și instituțiilor publice se dispune prin Hotărâre a Guvernului,

la solicitarea motivată a Ministrului Internelor și Reformei Administrative, pentru

funcțiile publice de prefect și subprefect.

Așadar, acest ultim text

normativ, în temeiul căruia a fost adoptat și actul administrativ contestat, stabilește

autoritățile publice care au competența legală de a dispune mutarea unui înalt funcționar

public într-o funcție publică corespunzătoare.

Ca atare, textul în discuție

nu condiționează adoptarea măsurii aflate în discuție de acordul înaltului funcționar

public.

Totodată, trebuie menționat

faptul că mobilitatea este o caracteristică a raportului de serviciu, o obligație

dispusă de lege în sarcina înaltului funcționar public din momentul intrării în

această categorie și până la data încetării raportului de serviciu.

Modificarea raportului

de serviciu al unui asemenea funcționar public nu reprezintă o retrogradare.

Pe de altă parte, prima

instanță, contrar celor susținute de către recurent, a analizat incidența în speță

a prevederilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 în mod indirect, prin analiza făcută

cu privire la momentul la care a fost adoptată măsura aflată în discuție.

Aceeași situație se regăsește

și în cazul art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 341/2007, care, de altfel, reprezintă

un text generic în materie.

Nici ultima critică subsumată

acestui motiv de recurs nu este fondată.

Astfel, potrivit art.

11 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, actele normative prevăzute la art. 10 alin. (1), cu

excepția legilor și ordonanțelor, intră în vigoare la data publicării în M. Of.

al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară;

atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării,

în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare

la o dată ulterioară stabilită prin text.

Or, în speța de față,

H.G. nr. 151/2009 face parte din categoria actelor administrative menționate la

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

Într-adevăr, în cuprinsul

H.G. nr. 151/2009 se arată că, la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri,

recurentului-reclamant i se aplică mobilitatea din funcția publică de subprefect

al județului Constanța în funcția publică de inspector guvernamental, numirea în

această funcție urmând a se face prin decizia Primului-Ministru.

Însă, în cauza dedusă

judecății, sunt aplicabile prevederile Tezei a II-a din art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 24/2000.

Astfel, măsura dispusă

prin actul administrativ contestat și-a produs efectele la data de 30 martie 2009,

când a fost emisă de către Primul-Ministru decizia nr. 444/2009 prin care recurentului

i-au fost stabilite noile atribuții în calitate de inspector guvernamental în cadrul

Secretariatului General al Guvernului.

La data de 30 martie 2009,

recurentul nu se afla în concediu medical, pentru a putea susține că au fost încălcate

prevederile art. 36 din Legea nr. 188/1999, republicată.

În consecință, din cele

anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive de ordine publică care

să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) Teza

a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ,

modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.C. împotriva sentinței nr. 24/CA din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța,

secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2010.