ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1002/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1002/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Suceava, secția minori și

de familie, având pe rol soluționarea apelului declarat de inculpatul G.A.

împotriva sentinței penale nr. 12/D din 5 martie 2008 a Tribunalului Cluj, la

termenul de judecată din 11 martie 2009, din oficiu, a pus în discuția

părților, în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen. cu

referire la art. 160

b

C. proc. pen. starea de arest a inculpatului.

Prin încheierea din aceeași dată, Curtea

de Apel Suceava, secția minori și de familie, a menținut starea de arest

preventiv a inculpatului G.A. în temeiul art. 160

b

raportat la art. 300

2

C. proc. pen., a constatat că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea

acestei măsuri, respectiv art. 143 C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f),

respingând cererile de revocare a măsurii preventive și de înlocuire cu

obligarea de a nu părăsi țara/localitatea.

Instanța de prim control judiciar a

apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă și în prezent pericol

concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din natura și gravitatea

faptei dedusă judecății.

A constatat că termenul rezonabil nu a

fost depășit având în vedere complexitatea speței, cât și atitudinea

inculpatului manifestată pe parcursul cercetării.

Instanța a considerat că potrivit art. 300

2

C. proc. pen. coroborat cu art. 303 alin. (6) C. proc. pen. este obligată să

verifice, legalitatea și temeinicia arestării preventive, textul de lege

nelimitând verificarea arestării preventive doar la momentul sesizării Curții

Constituționale la momentul sesizării Curții Constituționale cu soluționarea

unei excepții de neconstituționalitate.

Împotriva încheierii mai sus-menționate a

formulat, în termen legal, recurs inculpatul, care a solicitat judecarea

recursului în lipsă, casarea încheierii atacate și punerea sa de îndată în

libertate.

În motivele scrise, existente la dosar,

dar care nu au mai fost susținute de apărătorul inculpatului acesta învedera

faptul că atâta timp cât cursul judecării unei cauze este oprit, ca urmare a

sesizării Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de

neconstituționalitate, instanța nu poate verifica legalitatea și temeinicia

arestării preventive a inculpatului, încheierea fiind lovită de nulitate

relativă, conform art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. Un alt motiv,

învederat de către inculpat în scris, dar care ulterior nu a mai fost

susținute, este acela că verificarea legalității arestării preventive nu s-a

făcut de un complet specializat pentru minori și familie din cadrul

Tribunalului Cluj, fapt ce atrage nulitatea absolută a tuturor încheierilor de

ședință, cât și faptul că participarea procurorului s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor legale imperative care reglementează participarea procurorului la

ședințe.

Motivele de recurs susținute oral de

către inculpat prin apărătorul său se referă la faptul că nu mai subzistă

temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., acesta fiind achitat pentru

infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 7 din Legea nr. 39/2003, că

arestarea preventivă s-a transformat în pedeapsă, încălcându-se termenul

rezonabil (arestat din martie 2007), că starea sănătății nu-i permite

menținerea sa în arest preventiv și nici situația familială.

Înalta Curte examinând motivele de recurs

invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen. combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C.

proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru

următoarele considerente:

În speța dedusă judecății, Înalta Curte

constată că inculpatul G.A. a fost trimis în judecată, în stare de arest

preventiv, prin rechizitoriul emis sub nr. 15/D/P/2006 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Structura Centrală,

alături de inculpații G.R.I., R.M.V. și A.A. pentru săvârșirea infracțiunii de

constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1)

și (3) din Legea nr. 39/2003, trafic de persoane și trafic de minori, prevăzută

de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., art. 13 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 78/2001 cu

aplicarea art. 41 alin. (1) și alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen.

Prin sentința penală nr. 121/D/2008 din 5

martie 2008 Tribunalul Cluj a dispus condamnarea inculpatului G.A. la pedeapsa

rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare cu executare în regim de detenție și

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c), d) și e) C. pen.

pe o perioadă de 1 an, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane

prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea 678/2001 cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., trafic de minori prevăzută de art. 13 alin. (1) și (2)

lit. a) din Legea 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 33 lit. a) C.

pen. și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. l-a achitat pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

S-a reținut, în sarcina inculpatului G.A.,

în esență, că în perioada 2003-2007 a recrutat prin abuz de autoritate și

violență, în scopul exploatării în modalitatea îndeplinirii de servicii cu

încălcarea normelor legale privind condițiile de muncă, sănătate și securitate

personală și în modalitatea îndeplinirii de servicii cu încălcarea normelor

legale privind condițiile de muncă, sănătate și securitate personală și în

modalitatea unor forme de exploatare sexuală pe părțile vătămate L.A., P.G., C.Z.A.,

R.E.K., V.F.D., T.D., H.C., C.R.G. precum și pe părțile vătămate minore W.D.C.,

B.T. și martorele M.A. și B.F.

Inculpatul G.A. a fost arestat preventiv

în baza dispozițiilor art. 149

1

, art. 148 alin. (1) lit. a), b), e)

și f) și art. 151 C. proc. pen. la 3 aprilie 2007 deși mandatul de arestare

preventivă 20/2007 a fost emis de Tribunalul Cluj la 31 martie 2007, întrucât

s-a reținut că acesta a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la

urmărire sau judecată ori că existau date că va încerca să fugă sau să se

sustragă în orice mod de la urmărirea penală de la judecată ori de la

executarea pedepsei, ori că existau date că inculpatul a încercat să

zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea

unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea

mijloacelor materiale de probă sau că existau date că inculpatul exercită

presiuni asupra părții vătămate sau încearcă o înțelegere frauduloasă cu

aceasta și că faptele pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală sunt

sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că

lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Pe parcursul desfășurării cercetării

judecătorești în fața instanței de fond și apoi în fața instanței de apel a

fost verificată și menținută măsura arestării preventive succesiv,

constatându-se de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere la

luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat și prin încheierea din

11 martie 2009, în mod corect.

Potrivit art. 5 din CEDO și art. 23 alin.

(1) din Constituția României nimeni nu poate fi privat de libertate, totuși de

la această regulă generală sunt înscrise și excepții.

În art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO

ratificată prin Legea 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a

nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în

vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când existau

motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive

temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

În raport de aceste reglementări

internaționale, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea

preventivă s-a stipulat că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai

în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat,

conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea

procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Dispunerea măsurii arestării preventive,

cât și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor

generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii

interesului superior pe care îl reliefează.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C.

proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol,

„când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea

atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor

dispuse de legea procesual penal și a constatat în mod justificat, că

temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării

preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a inculpatului

G.A., respectiv, infracțiunea dedusă judecății este una gravă, fiind

sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că

lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordina publică.

Condiția existenței pericolului social

concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracțiunile

pentru care inculpatul a fost cercetat și dedus judecății, acestea fiind

deosebit de grave, aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege, cum

ar fi dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, libertatea de

voință și de acțiune, dreptul la alegerea locului de muncă, iar lăsarea în

libertate a acestuia ar crea o stare de neliniște și neîncredere în rândul

membrilor societății, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială

la nivel local (Letellier vs.Franța).

În cauză, există indicii temeinice că

inculpatul a săvârșit fapte grave, care prin modalitatea de comitere și

urmările produse duc la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea

publică.

Lăsarea în libertate a inculpatului ar

aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de

insecuritate socială și de neîncredere al cetățenilor în actul de justiție.

Mai mult decât atât, manifestările

nejustificate de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze, la

modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze

nivelul încrederii societății în instituțiile statului, chemate să vegheze la

respectarea și aplicarea legilor.

Argumentele potrivit cărora în cauză s-a

depășit sau se va depăși termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi

reținute cu atât mai mult cu cât aprecierea duratei rezonabile a detenției,

potrivit art. 5 paragraf 3 CEDO se analizează „in concreto”, în funcție de

trăsăturile fiecărui caz în parte. Considerentele de genul: probatoriul amplu

de administrat, complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul

părților au relevanță în jurisprudența Curții Europene atunci când se face o

apreciere asupra duratei rezonabile a procedurii, din perspectiva art. 6

paragraf 1 CEDO astfel cum s-a relevat în cauză (Allenet de Ribemont vs

Franța).

Considerentele de ordin personal și

medical reținute în favoarea inculpatului prezintă relevanță și pot fi

valorificate la momentul soluționării apelului odată cu reindividualizarea

pedepsei rezultante aplicate inculpatului, și nu la soluționarea recursului

privind starea de arest a acestuia.

Curtea Europeană a statuat că art. 5

paragraful 3 nu impune o obligație autorităților naționale să dispună punerea

în libertate a inculpatului pe motive medicale. Analiza compatibilității stării

de sănătate a persoanei private de libertate cu continuarea detenției trebuie

analizată în primă instanță de autoritățile naționale, pe temeiul art. 3 din

CEDO, instanțele nefiind obligate să dispună eliberarea acesteia pe motive

medicale sau plasarea ei într-un spital civil, pentru a beneficia de un anumit

tratament medical (Kudla vs Padova, Jallonski vs Polonia).

În speță, Înalta Curte constată că

pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l reprezintă inculpatul este

actual și persistent, Curtea de Apel Suceava, secția minori și familie,

reținând corect că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive, achitarea inculpatului pentru una din

infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată nu conduce la schimbarea

temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar lăsarea

în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv

pentru care în conformitate cu art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.A.

împotriva încheierii din 11 martie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția minori

și de familie.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul inculpat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.A.

împotriva

încheierii din 11 martie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția minori și

familie, pronunțată în dosarul nr. 2511/117/2007.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 19 martie 2009.