ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3074/2008

Asupra recursului penal de față; Prin sentința penală nr. 53/F din 19 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza pct. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b/1) C. proc. pen. cu referire la art. 18/1 C. pen. a fost achitat inculpatul M.C. pentru săvârșirea infracțiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat și cu număr fals de înmatriculare prevăzute de art. 85 alin. (1) și respectiv art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată și de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată. În baza art. 91 C. pen. a aplicat inculpatului sancțiunea administrativă a amenzii de 1.000 lei.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. S-a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov a fost trimis în judecată inculpatul M.C. , pentru săvârșirea infracțiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat și cu număr fals de înmatriculare și de părăsire a locului accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, prevăzute de art. 85 alin. (1), art. 85 alin. (2) și respectiv art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, în concurs real și ideal. În actul de sesizare a instanței, s-a reținut, în esență, că inculpatul are calitatea de inspector de poliție, respectiv inspector de poliție judiciară în cadrul Poliției orașului Ghimbav și în noaptea de 10/11 martie 2007, în jurul orelor 3,00 a.m.

se afla la domiciliu și a fost contactat telefonic pentru a se prezenta de urgență la sediu deoarece pe raza de competență a acestui organ de poliție a avut loc un accident rutier grav, astfel că inculpatul a plecat de la domiciliu cu autoturismul marca Ford Sierra de culoare albastră, având plăcuțe de înmatriculare cu nr. Brașov și pe raza mun. Râșnov a pierdut controlul volanului și a intrat în coliziune cu un panou publicitar de pe marginea drumului, impactul soldându- se cu avarierea panou lui și autoturismului, însă inculpatul nu a anunțat organele de poliție, ci a transportat autoturismul în apropierea locuinței sale, părăsind locul faptei.

A doua zi, în urma verificărilor, s-a constatat că autoturismul implicat în evenimentul rutier nu era înmatriculat, prezenta avarii și pentru a efectua deplasarea, inculpatul a schimbat plăcuțele de înmatriculare montând pe cele de ia un alt autoturism de aceeași marcă și aceeași culoare, acesta cumpărând cele două autoturisme împreună. Din probele administrate în cauză instanța de fond a constatat următoarea stare de fapt: Inculpatul M.C. are calitatea de inspector de poliție judiciară în cadrul Poliției orașului Ghimbav și în anul 2006, perioada aprilie-mai, a cumpărat de la colegul său, martorul B.M.

, două autoturisme Ford Sierra, ambele de culoare albastră (de nuanțe ușor diferite, în sensul că unul era albastru indigo mat și celălalt bleu metalizat), unul înmatriculat sub nr. Brașov și celălalt neînmatriculat, ambele mașini fiindu-i aduse acasă pe platformă de către martori și primite de soția inculpatului, care a primit de la martor și actele celor două mașini. Autoturismul înmatriculat are nr. de identificare WFONXXGBBNGR80890 și era fabricat în anul 1986, potrivit cărții de identitate, iar cel neînmatriculat era fabricat în anul 1988 și avea nr. de identificare WFONXXGBBNJA80902, inculpatul afirmând că a cumpărat ambele autoturisme deoarece aveau un preț foarte bun și pe cel neînmatriculat la cumpărat pentru a avea piese de schimb, aspect confirmat cu declarația vânzătorului B.M.

(filele 17-19 dos. instanță, filele 21-22 dos. u.p.). Î n noaptea de 10/11 martie 2007, în jurul orelor 03,00 inculpatul a fost contactat telefonic în vederea prezentării de urgență la sediu deoarece pe raza de competență a Poliției Ghimbav avusese loc un accident rutier grav, astfel că inculpatul a efectuat deplasarea cu autoturismul neînmatriculat și pe raza orașului Râșnov, într-o curbă, a pierdut controlul volanului și a intrat în coliziune cu un panou publicitar aflat pe marginea drumului, urmare a impactului rezultând avarierea panoului și a autoturismului. Inculpatul nu a anunțat organele de poliție și a transportat autoturismul avariat în apropierea locuinței sale și după un interval de timp de aproximativ 2-3 ore s-a dus la sediul politiei.

Î n legătură cu acest aspect declarațiile martorilor audiați în cauză au confirmat faptul ca inculpatul nu s-a prezentat la locul accidentului pentru cercetări, dar după terminarea acestor cercetări, polițiștii care au efectuat cercetarea și au revenit la sediu, l-au găsit pe inculpatul în sediul poliției (depozițiile martorilor P.A., filele 35-36 dosar instanță, L.G. filele 38-39 dosar instanță, fila 25 dos, u.p.), B.M.E. (filele 17-19 dosar) și că acesta nu prezenta urme de lovituri specifice impactului.

Este evident că fiind chemat noaptea la locul producerii evenimentului rutier, inculpatul a efectuat deplasarea cu autoturismul neînmatriculat, care potrivit declarației martorului B. era în stare de funcționare mai bună decât cel înmatriculat însă, nu se poate exclude posibilitatea unei confuzii între cele două autoturisme, în condițiile în care inculpatul a plecat de acasă noaptea și în grabă, fiind chemat de urgență deoarece accidentul fusese grav, erau persoane rănite și impactul se produsese cu o țeava de gaz și exista riscul unei explozii și urmare a acestei grabe inculpatul să fi fost în confuzie cu privire la autoturisme, care aveau aceeași culoare, doar nuanțe diferite care noaptea sunt mai greu sesizabile.

Luând în considerare toate aceste aspecte și ținând seama și de faptul că inculpatul, în calitatea sa de inspector de poliție judiciară trebuia să manifeste c diligentă mai mare, în sensul unei atenții sporite și care înlătură existența certă a unei erori de fapt ce ar înlătura caracterul penal al faptei (așa cum a solicitat inculpatul), instanța apreciază că fapta inculpatului care a condus pe drumurile publice un autoturism neînmatriculat și cu număr fals de înmatriculare, prin conținutul ei concret determinat de împrejurările în care a fost comisă și atingerea minimă adusă valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare, dar și împrejurărilor ce caracterizează persoana inculpatului, descris ca un bun profesionist, care își îndeplinește conștiincios îndatoririle de serviciu, este în mod vădit lipsită de importanță și impun soluția achitării pentru aceste infracțiuni aflate în concurs ideal, în condițiile impuse de art. 11 pct. 2 lit. a) rap.

la art. 10 lit. b/1) C. proc. pen. și aplicarea unei sancțiuni administrative. Î n legătura cu infracțiunea de părăsire a locului accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, este de observat că martorul P.A. a arătat în depoziția sa că după ce s-a întors de la cercetarea la fața locului și I-a găsit pe inculpat la sediu, acesta i-a spus că a avut un accident în Râșnov și că nu prezenta urme de lovituri, fără a cunoaște dacă inculpatul a procedat la anunțarea oficială a organelor de poliție. Probele confirmă că în afară de depoziția acestui martor care confirmă că inculpatul i-a spus de impactul produs, acesta nu a procedat la anunțarea în conformitate cu dispozițiile legale a evenimentului rutier produs și că a luat hotărâre a de a tracta autoturismul cu ajutorul martorului R.R.

(fila 58 dosar) și în aceeași zi s-a declanșat cercetarea cu privire la acest eveniment, conform procesului verbal de cercetare la fața locului aflat la fila 5 dosar u.p. Se mai impune precizarea că în dimineața de 11 martie, după ce a plecat de la sediul poliției, inculpatul s-a dus acasă și a dormit până în jurul orelor 14,00 când a observat că avea mai multe apeluri nepreluate pe telefonul mobil, printre care și cel al unui lucrător de poliție Râșnov pe care l-a sunat și care i-a comunicat că trebuie să se prezinte la poliția Râșnov pentru lămurirea situației privind impactul cu panoul publicitar, ceea ce a și făcut.

Având în vedere condițiile concrete în care inculpatul a plecat de la locul accidentului, precum și faptul că s-a grăbit să ajungă la evenimentul rutier pentru care fusese chemat de urgență, ceea ce a și făcut, numai că până a tractat autoturismul și s-a deplasat la poliție, primele cercetări au fost încheiate de colegii lui, că ulterior s-a dus acasă și a dormit iar în momentul în care a fost trezit poliția Râșnov se sesizase deja în legătură cu acel eveniment și fără a neglija faptul că inculpatul a spus totuși martorului B. că a avut un accident, se constată că și această faptă, prin conținutul ei concret și atingerea minimă adusă valorii sociale ocrotite este în mod vădit lipsită de importanță, ceea ce impune aceeași soluție a achitării, pe motiv că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Este adevărat că infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată sunt infracțiuni de pericol și că, în principiu, s-ar putea susține că acestea, datorită pericolului social abstract și generic pe care îl conțin prin simpla încălcare a normei penale, prezintă întotdeauna gradul de pericol social necesar al unei infracțiuni, totuși, în speța dedusă judecății nu se pot neglija împrejurările concrete în care inculpatul a comis faptele și care au fost pe larg expuse, împrejurări care concură și conturează lipsa acestui pericol social și atingerea minimă adusă valorii sociale ocrotite, iar cercetarea acestor aspecte se impune și pentru stabilirea întregului complex de împrejurări care au creat ambianța faptică, de o anumită semnificație proprie, cu implicații în evaluarea gravității acesteia.

Î n primul rând, pericolul social concret al faptei se stabilește în raport de întregul complex de împrejurări, stări, situații, întâmplări, în care s-a comis și care pot avea influență asupra gravității infracțiunii, care concretizează și individualizează fapta, făcând-o să se deosebească de celelalte infracțiuni concrete de același tip și aceasta este rațiunea pentru care instanța constată că în această speță concretă infracțiunile de pericol comise de inculpat nu prezintă gradul de pericol social al unor infracțiuni, așa cum s-a arătat și susținut anterior.

Î n acest context se mai impune și analiza necesității aplicării unei pedepse inculpatului și care ar fi eficiența acesteia, în raport de scopul general și special al prevenției penale și urmând linia acestui raționament, instanța are a observa că sistemul pedepselor în vigoare, deși a marcat un progres în evoluția dreptului penal român, evidențiază la un examen critic, numărul redus al pedepse lor principale și mai ales caracterul accentuat represiv al acestora, ceea ce explică preocuparea prezentă a legiuitorului ca pedepsele de bază să fie dublate de sancțiuni alternative, iar mijloacele de individualizare și de executare a pedepselor să fie diversificate, potrivit standardelor europene.

Din acest punct de vedere, rolul prioritar al pedepsei este acțiune a de prevenire a săvârșirii de noi in fracțiuni și nu acela al represiunii, deoarece numai acțiunea de prevenire poate avea efecte benefice în ce privește adaptarea conduitei destinatarilor legii penale, în dezvoltarea conștiinței juridice și morale a membrilor societății și numai daca, obiectiv, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete, trebuie utilizată constrângerea.

Din perspectiva rolului și scopului pedepsei trebuie precizat că pentru a-și îndeplini rolul de factor inhibitor în declanșarea activităților infracționale, pedeapsa trebuie să prezinte un anumit grad de severitate, ținând seama și de faptul că, pentru a acționa asupra conștiinței celui condamnat, pentru a-l determina să-și modifice comportamentul, să adopte conștient o altă atitudine față de regulile conviețuirii sociale, constrângerea trebuie să fie rațională și echitabilă, proporțională cu pericolul social al faptei, exercitându-se doar în formele și limitele necesare pentru ca pedeapsa să-și îndeplinească funcția principală, aceea de reeducare.

Acest deziderat poate fi atins numai prin promovarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care cuprinde principii generoase și raționale, atât în raport cu persoana care a comis o faptă penală, cât și în raport cu ceilalți membri ai societății, care au respectat legea, iar apărarea valorilor sociale ocrotite nu înseamnă aplicarea pedepselor cu aceeași intransigență, doar cu fermitate, prin fermitate înțelegându-se dacă o anumită pedeapsă este în măsură să-și atingă principalul scop, nu o pedeapsă severă; conceptul și cerința fermității în sensul dreptului penal, impune descoperirea infracțiunilor și judecarea făptuitorilor cu promptitudine, fără ca prin aceasta să se impieteze asupra imperativului descoperirii adevărului și respectării riguroase a legii.

Prin urmare, necesitatea aplicării unei pedepse (și cuantumul acesteia) trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermității, care în acest domeniu, nu înseamnă neapărat aplicarea unei pedepse severe ori executarea acesteia în regim privativ de libertate, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei și persoanei făptuitorului, apt să-și realizeze cu maximă eficiență finalitatea educativ - preventivă.

Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că "pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului" rezultă că funcția constrângerii nu este o funcție a pedepsei, deoarece examenul realist al conținutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcțiile pedepsei; măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esența pedepsei, însușirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esență a pedepsei, este însăși pedeapsa. Or, dacă indiscutabil constrângerea constituie esența conținutului pedepsei, ea nu poate fi în același timp, și o funcție a acesteia, deoarece esența și funcțiile pedepsei sunt noțiuni distincte.

Funcțiile sunt legate de esența pedepsei, își trag valoarea și eficiența din constrângerea pe care o implică orice pedeapsă, se realizează prin și în cadru! constrângerii, dar nu se confundă cu ea. Primul scop al oricărei pedepse este prevenția specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat de a săvârși din nou o infracțiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcții: reeducarea și intimidarea. Intimidarea își produce efectul imediat, cât există și durează teama de pedeapsa, în timp ce reeducarea își produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conștiința subiectului și are un caracter relativ statornic, durabil.

Funcția de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul, luând cunoștință de constrângerea la care va fi supus ca o consecință a infracțiunii, înțelege semnificația exigențelor sociale și necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă și disciplinată. Dar funcția de reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepsei precum și cazul aplicării unei sancțiuni administrative care, deși diferită ca natură de sancțiune a penală, are în esență același roi și aceeași funcție, deoarece persoana căreia i-a fost aplicată se află în situația în care conștientizează natura și roiul acestei sancțiuni menite să-i influențeze pozitiv conștiința, caracterul și deprinderile, să-l determine a respecta din convingere exigențele vieții în societate, fără a intra în conflict cu ceilalți oameni sau cu societatea însăși.

Din această perspectivă, instanța de fond constată că faptele nu numai că nu prezintă gradul de pericol social al unor infracțiuni, dar și că aplicarea unei pedepse de natură penală ar fi nu doar ne oportună, dar și excesivă. Î mpotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, criticând soluția de achitare a inculpatului, întrucât nu a fost avută în vedere împrejurarea că toate cele trei infracțiuni reținute ir sarcina inculpatului sunt infracțiuni de pericol, gravitatea tor fiind cu atât mai ridicată dată fiind calitatea subiectului activ. Î n al doilea rând, nu a fost avută în vedere conduita procesuală a inculpatului, care a încercat, prin apărarea pe care și-a construit-o, să inducă ideea existenței unei erori de fapt cu privire la identificarea celor două autoturisme, afirmând, contrar probelor administrate în cauză, că a făcut-o confuzie între acestea.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, dar și sub toate aspectele conform art. 385/6 alin. ultim C. proc. pen. Curtea constată că recursul este nefondat. Potrivit art. 18/1 alin. (1) C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importantă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Este vorba așadar despre o faptă prevăzută de legea penală care formal întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, dar căreia în concret îi lipsește gradul de pericol social specific infracțiunii, situație în cere ea nu mai poate constitui în fapt un temei pentru tragerea la răspundere penală.

Dispoziția legală sus-amintită este aplicabilă în principiu tuturor faptelor prevăzute de legea penală, nefiind așadar limitată la sfera infracțiunilor de rezultat; dacă lipsa pericolului social poate fi apreciată în situația în care fapta penală a produs o modificare în realitatea obiectivă(cum este cazul infracțiunilor de rezultat),cu atât mai mult acest lucru este posibil în cazul unei infracțiuni de pericol, unde urmarea imediată constă doar într-o stare de pericol.

Î n speță, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea a trei infracțiuni de pericol, două dintre ele aflate în concurs ideal(fiind vorba despre o singură faptă, care întrunește atât elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism neînmatriculat, cât și pe cele ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice ale unui autoturism cu număr fals de înmatriculare), iar cea de-a treia (părăsirea locului accidentului) aflată în strânsă legătură cu celelalte două. Prima instanță a analizat faptele comise de către inculpat, prin prisma criteriilor enumerate în art. 18/1 alin. (2) C. pen. și a ajuns la concluzia că acestea sunt în mod vădit lipsite de importanță, aducând o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de legea penală.

Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă evaluare a pericolului social concret pe care l-au prezentat faptele săvârșite de inculpat astfel încât criticile Parchetului nu sunt întemeiate. Astfel, s-au avut în vedere circumstanțele concrete în care faptele au fost comise, inculpatul achiziționând două autoturisme având aceeași marcă, unul înmatriculat în România și altul neînmatriculat, având culori foarte asemănătoare (ceea ce se poate constata și din planșele foto aflate la dosar); inculpatul a condus pe drumurile publice autoturismul neînmatriculat, pe care a aplicat plăcuțele de înmatriculare ale celuilalt autoturism, comițând în noaptea de 10/11 martie 2007 un accident rutier soldat fără victime (doar cu avarierea propriului autoturism și a unui panou publicitar cu care a intrat în coliziune).

Î mprejurările în care acest accident a fost comis sunt legate de deplasarea de urgență a inculpatului la sediul unității de poliție la care este angajat, ca urmare a producerii unui alt accident rutier, aspecte care sunt confirmate de martorii audiați în cauză și care reprezintă justificarea dată de inculpat pentru comiterea celei de-a treia infracțiuni, respectiv părăsirea focului accidentului. Î n aprecierea gradului de pericol social al infracțiunii de părăsire a locului accidentului .este de observat că fapta inculpatului constituie infracțiune nu pentru că acesta s-ar fi soldat cu vătămarea integrității corporale a unei persoane, ci pentru că accidentul a fost urmarea săvârșirii infracțiunilor de conducere pe drumurile publice autoturismului neînmatriculat și cu număr fals de înmatriculare.

Incriminând aceste din urmă fapte ca și infracțiuni, legiuitorul a avut în vedere starea de pericol care se produce de pildă în cazul în care un asemenea autoturism este implicat într-un eveniment rutier, situație în care identificarea autorului poate fi dificilă, mai ales în situația in care acesta a părăsit locul accidentului. Or, în speță acest lucru nu se putea întâmpla, în condițiile în care atât autoturismul implicat în accident, cât și cel care era înmatriculat legal aparțineau inculpatului, identificarea sa ca autor al accidentului putându-se face imediat, chiar și în lipsa unei inițiative proprii în acest sens. Este adevărat că ținând seama de calitatea inculpatului , exigențele legii penale sunt mai mari însă acest lucru nu îl poate exclude de plano de la aplicarea dispozițiilor art. 18/1 C. proc.

pen. în măsura în care criteriile enumerate de legiuitor se regăsesc în speță. Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază criticile formulate de Parchet ca neîntemeiate, sens în care va respinge recursul, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva sentinței penale nr. 53/F din 19 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul avocatului din oficiu în sumă de 200 lei se va suporta din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică,azi 1 octombrie 2008.