ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1452/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 18 septembrie 2008, reclamanta SC I. SRL București a solicitat

instanței, în contradictoriu cu pârâții Primarul sector 4 București și Prefectul

Municipiului București,

- obligarea pârâtului

Primarul sectorului 4 București ca, în temeiul art. 36 alin. (3) și (6) din

Legea nr. 18/1991, să propună pârâtului Prefectul municipiului București să îi

atribuie în proprietate suprafața de 96 mp (diferența neatribuită numitei P.M.);

-

obligarea

pârâtului Prefectul municipiului București să îi atribuie în proprietate

suprafața de teren susmenționată;

-

efectuarea,

în temeiul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, a delimitărilor necesare

pentru măsurători, stabilirea vecinătăților pe temeiul schiței, amplasamentului

stabilit și întocmirea documentelor constatatoare prealabile.

În motivarea acțiunii sale, reclamanta a învederat că, în temeiul

contractului de

vânzare

cumpărare încheiat cu numiții P.M. și P.G., a devenit

proprietara imobilului situat în București, fiind îndreptățită, prin

urmare, să-i fie atribuită în proprietate și suprafața de teren de 96 mp,

neatribuită

foștilor proprietari în temeiul art. 36 din Legea nr.

18/1991.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3086 din 12

noiembrie 2008, a declinat în favoarea Judecătoriei sectorului 4, București,

competența de soluționare a acțiunii.

Instanța a reținut că soluția se impune,

în temeiul prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu

cele ale art. 36 alin. (3), art. 54 alin. (2) și art. 53 alin. (2) din Legea

nr. 18/1991.

Împotriva sus-menționatei sentințe, a

declarat recurs, în termenul legal, reclamanta SC I. SRL București, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând că, în mod greșit, Curtea de

apel s-a declarat necompetentă, iar în subsidiar, în ipoteza în care totuși

aceasta își declina competența, trebuia să o facă în favoarea Tribunalului

București, iar nu către Judecătoria sectorului 4 București.

Recurenta a susținut, în esență că,

acțiunea formulată nu este o acțiune tipică în baza Legii nr. 18/1991, ci are

mai mult caracterul unei acțiuni posesorii. Astfel, SC I. SRL a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție prin contractul de vânzare

cumpărare încheiat cu P.M., iar cererea formulată de societate are ca obiect și

ca scop punerea sa în posesie asupra imobilului a cărui proprietate a

dobândit-o prin acel contract, respectiv asupra întregii suprafețe de 196 mp.

Faptul că vânzătorul imobilului, P.M. a

dobândit de drept proprietatea terenului respectiv în temeiul Legii nr. 18/1991

nu ar atrage, în opinia recurentei, incidența prevederilor acestei legi

speciale, în cauză fiind vorba despre o acțiune posesorie și o acțiune în

contencios administrativ, în speță fiind citată și o autoritate publică, iar în

ultimă instanță o acțiune în constatare.

Or, susține societatea, potrivit

prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanță era

competentă să soluționeze în fond litigiul și nu trebuia să-și decline

competența iar dacă o făcea, acest lucru se putea numai în favoarea

Tribunalului București, conform art. 2 pct. 2 C. proc. civ.

Analizând sentința atacată, în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și

cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este temeinică și legală.

Astfel, recurenta-reclamantă susține în

mod eronat că în cauză nu ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 18/1991.

În acțiunea introductivă de instanță,

însăși reclamanta a indicat drept prim temei de drept al capetelor sale de

cerere prevederile art. 36 alin. (2), (3), (5) sau (6) din Legea nr. 18/1991.

Mai mult decât atât, acțiunea poartă

asupra unei diferențe de teren în suprafață de 96 mp, care se susține că trebuia

atribuită în proprietate numitei P.M., de la care recurenta a achiziționat

respectivul imobil, prin Ordinul Prefectului Municipiului București și Sectorul

Agricol Ilfov nr. 169/1995, și care face obiectul certificatului de atestare a

dreptului de proprietate mr. 11170 din 8 septembrie 1995.

Ținând cont de modul în care a fost

redactată acțiunea recurentei reclamante, care tinde la atribuirea în proprietate

și punerea în posesie asupra acestei suprafețe de teren de 96 mp, accesorie a

terenului care a format obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în

temeiul Legii nr. 18/1991 și cum se pune, practic, în discuție, Ordinul

prefectului emis în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, în mod corect

prima instanță a considerat că sunt aplicabile în speță dispozițiile legii

speciale și, prin urmare și cele privitoare la competență.

Or, potrivit art. 53 alin. (2) din Legea

nr. 18/2991, competența aparține judecătoriei în a cărei rază teritorială este

situat terenul în cauză, Judecătoria sectorului 4, București.

Întrucât, în raport cu cele expuse,

hotărârea atacată este legală și temeinică, în baza art. 312 alin. (1) teza a

doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC

I. SRL București împotriva sentinței civile nr. 3086 din 12 noiembrie 2008 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17

martie 2009.