ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1452/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 18 septembrie 2008, reclamanta SC I. SRL București a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Primarul sector 4 București și Prefectul Municipiului București, - obligarea pârâtului Primarul sectorului 4 București ca, în temeiul art. 36 alin. (3) și (6) din Legea nr. 18/1991, să propună pârâtului Prefectul municipiului București să îi atribuie în proprietate suprafața de 96 mp (diferența neatribuită numitei P.M.); - obligarea pârâtului Prefectul municipiului București să îi atribuie în proprietate suprafața de teren susmenționată; - efectuarea, în temeiul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, a delimitărilor necesare pentru măsurători, stabilirea vecinătăților pe temeiul schiței, amplasamentului stabilit și întocmirea documentelor constatatoare prealabile.

În motivarea acțiunii sale, reclamanta a învederat că, în temeiul contractului de vânzare cumpărare încheiat cu numiții P.M. și P.G., a devenit proprietara imobilului situat în București, fiind îndreptățită, prin urmare, să-i fie atribuită în proprietate și suprafața de teren de 96 mp, neatribuită foștilor proprietari în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3086 din 12 noiembrie 2008, a declinat în favoarea Judecătoriei sectorului 4, București, competența de soluționare a acțiunii. Instanța a reținut că soluția se impune, în temeiul prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 36 alin. (3), art. 54 alin. (2) și art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Împotriva sus-menționatei sentințe, a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta SC I. SRL București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând că, în mod greșit, Curtea de apel s-a declarat necompetentă, iar în subsidiar, în ipoteza în care totuși aceasta își declina competența, trebuia să o facă în favoarea Tribunalului București, iar nu către Judecătoria sectorului 4 București. Recurenta a susținut, în esență că, acțiunea formulată nu este o acțiune tipică în baza Legii nr. 18/1991, ci are mai mult caracterul unei acțiuni posesorii. Astfel, SC I. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție prin contractul de vânzare cumpărare încheiat cu P.M., iar cererea formulată de societate are ca obiect și ca scop punerea sa în posesie asupra imobilului a cărui proprietate a dobândit-o prin acel contract, respectiv asupra întregii suprafețe de 196 mp.

Faptul că vânzătorul imobilului, P.M. a dobândit de drept proprietatea terenului respectiv în temeiul Legii nr. 18/1991 nu ar atrage, în opinia recurentei, incidența prevederilor acestei legi speciale, în cauză fiind vorba despre o acțiune posesorie și o acțiune în contencios administrativ, în speță fiind citată și o autoritate publică, iar în ultimă instanță o acțiune în constatare. Or, susține societatea, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanță era competentă să soluționeze în fond litigiul și nu trebuia să-și decline competența iar dacă o făcea, acest lucru se putea numai în favoarea Tribunalului București, conform art. 2 pct. 2 C. proc. civ. Analizând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că aceasta este temeinică și legală. Astfel, recurenta-reclamantă susține în mod eronat că în cauză nu ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 18/1991. În acțiunea introductivă de instanță, însăși reclamanta a indicat drept prim temei de drept al capetelor sale de cerere prevederile art. 36 alin. (2), (3), (5) sau (6) din Legea nr. 18/1991. Mai mult decât atât, acțiunea poartă asupra unei diferențe de teren în suprafață de 96 mp, care se susține că trebuia atribuită în proprietate numitei P.M., de la care recurenta a achiziționat respectivul imobil, prin Ordinul Prefectului Municipiului București și Sectorul Agricol Ilfov nr. 169/1995, și care face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate mr.

11170 din 8 septembrie 1995. Ținând cont de modul în care a fost redactată acțiunea recurentei reclamante, care tinde la atribuirea în proprietate și punerea în posesie asupra acestei suprafețe de teren de 96 mp, accesorie a terenului care a format obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 și cum se pune, practic, în discuție, Ordinul prefectului emis în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, în mod corect prima instanță a considerat că sunt aplicabile în speță dispozițiile legii speciale și, prin urmare și cele privitoare la competență. Or, potrivit art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/2991, competența aparține judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat terenul în cauză, Judecătoria sectorului 4, București.

Întrucât, în raport cu cele expuse, hotărârea atacată este legală și temeinică, în baza art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SRL București împotriva sentinței civile nr. 3086 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2009.