ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5617/2008

Deliberând asupra recursului civil de față; Prin acțiunea înregistrată la data de 4 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. 4730/62/2006, reclamantul F.M.O. i-a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov, prin primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că titlurile, Decretul nr. 712/1960 și Decretul nr. 218/1960, cu care Statul Român și-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Brașov, compus din „casă de piatră cu 3 apartamente și curte" în suprafață de 259 mp, înscris în C.F.

4003 Brașov, sub nr. top 6459, nu sunt valabile și, în consecință, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat să-l despăgubească cu contravaloarea imobilului, clădire și teren, la prețul de circulație, în sumă de 643.783 lei, respectiv echivalentul în lei a 183.938 Euro la data plății, restituirea în natură a imobilului nefiind posibilă din cauza demolării construcției și edificării altor construcții pe terenul în litigiu și să-i oblige pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul menționat a fost proprietatea bunicii sale, V.G.M., al cărei unic moștenitor este. În anul 1951, casa, compusă din 2 etaje și terenul pe care era edificată au trecut în proprietatea statului iar casa a fost demolată cu ocazia creării cvartalului „Teatrul de Stat", fără ca autoarei sale să-i fie acordată vreo despăgubire, deși aceasta Ie-a solicitat, în mod repetat.

Demolarea s-a făcut abuziv, fără înregistrarea în vreun fel a imobilului, a inventarului materialelor și fără acordul proprietarului, C.F. 4003 Brașov, fiind sistată. în prezent, casa este demolată iar terenul a fost parcelat, fiind edificate blocuri de locuit, astfel că în această situație restituirea în natură nu mai e posibilă și că este îndreptățit să ceară contravaloarea imobilului la prețul de circulație. Reclamantul a susținut că preluarea de către stat a imobilului în litigiu s-a făcut abuziv iar actele normative în temeiul cărora imobilul a trecut în proprietatea statului contraveneau principiilor cu privire la proprietate și reglementărilor internaționale la care România a aderat, prin caracterul lor discriminatoriu și nedrept.

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe art. 480, art. 481 C. civ. și pe cele ale Legii nr. 213/1998. Tribunalul Brașov, secția civilă, prin sentința nr. 134 S din 16 februarie 2007, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație dar că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată în condițiile dreptului comun (art. 480-481 C. civ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, ea fiind inadmisibilă, în condițiile în care reclamantul nu a recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de Legea nr. 10/2001.

Procedura specială instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor ce formează obiectul acestui act normativ. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce, implicit, permite anumite ingerințe, cu condiția ca acestea să nu aducă atingere substanței dreptului și să nu împiedice exercițiul efectiv al său.

Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, deoarece această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situației juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerința soluționării cererii de restituire într-un termen rezonabil și nu încalcă nici prevederile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile. Instanța de fond, a conchis, în baza considerentelor menționate, că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acțiuni direct în justiție pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, în motivarea căruia a susținut că în mod greșit acțiunea sa a fost respinsă, ca inadmisibilă, fiind dată cu încălcarea art. 480, art. 481 C. civ., a art. 6 din C.E.D.O. și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție. Reclamantul a mai susținut că instanța de fond a transformat dreptul său de proprietate într-un drept teoretic, iluzoriu, lipsit de esență și că procedurile prealabile prevăzute de legiuitor nu pot restrânge accesul la o instanță, drept prevăzut de art. 6 din Convenție. Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 110 Ap din 19 septembrie 2007, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 134 din 16 februarie 2007 a Tribunalului Brașov, pe care a desființat-o și a trimis cauza, spre rejudecare aceleiași instanțe.

Argumentele pe care instanța de apel Ie-a avut în vedere, au fost următoarele: Obligarea părților de a urma procedura prealabil prevăzută de Legea nr. 10/2001 și constatarea, ca inadmisibilă, a sesizării instanței de judecată cu soluționarea unei acțiuni fondată pe un alt temei de drept, conduce la încălcarea dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., care, înscriind dreptul la un proces echitabil, recunoaște accesul liber la justiție, anume dreptul la un tribunal în sensul convenției. Este adevărat că, potrivit jurisprudenței Curții europene de drepturilor omului pot fi aduse restricții exercițiului dreptului de acces la justiție, întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, însă aceste restricții trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului.

Indiferent de finalitatea urmărită de reclamant prin promovarea cererii de chemare în judecată, sesizarea s-a făcut într-o ordine corespunzătoare principiului disponibilității, potrivit căruia instanța trebuia să dea eficiență și să analizeze distinct fiecare capăt de cerere, în raport cu temeiul de drept invocat astfel că, persoana îndreptățită, care urmărește să-și realizeze un drept subiectiv, poate alege între calea procedurii speciale și procedura de drept comun. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Brașov, prin primar, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei nr. 110 Ap din 19 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, iar pe fond, respingerea acțiunii formulate de reclamantul F.M.O., ca inadmisibilă.

În motivele de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Brașov, prin primar a susținut că, în mod greșit Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 134 din 16 februarie 2007 a Tribunalului Brașov, pe care a desființat-o, trimițând cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal. Greșit instanța de apel a argumentat că obligarea părților de a urma procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că respingerea, de către prima instanță, ca inadmisibilă, a acțiunii formulate de reclamant, întemeiată pe un alt temei de drept decât Legea nr. 10/2001, conduce la încălcarea dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

Pârâtul Municipiul Brașov, prin primar a susținut, în esență, că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, întemeiată pe art. 480 și urm. C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai poate fi primită, fiind inadmisibilă, în condițiile în care reclamantul nu a recurs la procedura prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., dat fiind faptul că această procedură vizează tocmai celeritatea determinării situației juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, și nici pe cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, a decis că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanță cu interesul general, adoptând în acest sens, legile necesare.

Pârâtul Municipiul Brașov, prin primar a susținut că, în mod corect instanța de fond a statuat prin sentința pe care instanța de apel a desființat-o, nelegal, că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acțiuni direct în justiție pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile. Recurentul-pârât a mai susținut că, chiar și în eventualitatea în care instanța ar analiza distinct, fiecare capăt de cerere în raport cu temeiul de drept invocat, problema valabilității titlului ar apărea ca lipsită de interes, întrucât finalitatea urmărită de reclamant, respectiv obligarea Statului Român la acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001.

Recursul nu este fondat, pentru considerentele care succed. Tribunalul Brașov, secția civilă, în soluționarea acțiunii formulate de reclamant, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. și pe prevederile Legii nr. 213/1998, a examinat chestiunea admisibilității acțiunii numai din perspectiva dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 statuând că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/201, pentru toate imobilele care intră sub incidența legii, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de fond a motivat că acțiunea reclamantului este inadmisibilă, întrucât de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acțiuni direct în justiție. Prin Legea nr. 30/1994, publicată în M.Of., Partea I nr. 135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, precum și protocoalele adiționale la această convenție.

Prin art. 3 din lege, România a recunoscut dreptul la recursul individual în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului și jurisdicția obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului în privința drepturilor cuprinse în Convenția europeană a drepturilor omului, precum și în Protocolul nr. 4 recunoscând anumite drepturi și libertăți, altele decât cele deja înscrise în convenție și în primul Protocol adițional al convenției, Strasbourg, 16 septembrie 1963, și în Protocolul nr. 7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984. Art. 6 din Convenție prevede că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa" iar Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (Protocolul nr. 1 la Convenție) dispune Că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Art. 20 alin. (2) din Constituția României prevede că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Privarea de bun, în absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, care a atras atenția, pentru a reține existența unui bun în sensul convenției, „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și Ie-a însușit fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar.

Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul Statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84). În speță, prin acțiunea formulată, reclamantul a invocat faptul că, în cazul bunicii sale, al cărei unic moștenitor este, a avut loc o lipsire de proprietate asupra imobilului, compus din teren și construcție, imobil ce a trecut abuziv în proprietatea statului, construcția fiind ulterior demolată, iar pe teren au fost edificate alte construcții, fără a primi nici un fel de despăgubiri. Altfel spus, reclamantul s-a prevalat de calitatea sa de titular al unui interes patrimonial recunoscut de dreptul român și care intră sub protecția art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Așa fiind, în soluționarea raportului juridic dedus judecății, se impunea ca instanța de fond să examineze admisibilitatea acțiunii formulate de reclamant nu numai din perspectiva Legii nr. 10/2001, care de altfel, prevede, la art. 2 alin. (2) că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și Ie-a însușit fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, ci și în raport cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, fiind necesar să analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii formulate de reclamant nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Aceasta deoarece, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, cum e cazul în speță, fiind necesar ca, în această situație, să i se asigure accesul la justiție, aplicarea dispozițiilor legii speciale putând fi înlăturată dacă contravin Convenției europene a drepturilor omului, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reieșind că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt iluzorii, urmează să fie plătite despăgubiri bănești.

În acest sens, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale însă, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Având în vedere considerentele care preced și care substituie motivarea deciziei pronunțată de instanța de apel, se constată că recursul este nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Brașov prin primar, împotriva deciziei nr. 110 Ap din 19 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2008.