ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5819/2010

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția civilă, reclamantul F.M.G.O. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov, prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că titlurile cu care Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate în CF 4003 Brașov, nr. top. 6459, cu privire la imobilul din Brașov, str. Locul Spitalul Militar nr. 57 (Piața Teatrului), compus din casă de piatră cu 3 apartamente și curte, proprietatea antecesoarei sale, V.G.M.

(G.V.), născută G., nu sunt valabile, respectiv sunt nule absolut și, întrucât Decretul nr. 712/1966 și Decretul nr. 218/1960 nu sunt aplicabile în speță, imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil; să fie obligat pârâtul Statul Român să îl despăgubească pe reclamant cu contravaloarea imobilului -construcție și teren - la valoarea de circulație, respectiv echivalentul în lei al sumei de 183.938 Euro la data efectuării plății, restituirea în natură nefiind posibilă datorită demolării construcției și edificării altor construcții pe terenul în cauză. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul a constituit proprietatea bunicii sale V.G.M. (G.V.), născută G., el fiind unicul moștenitor al acesteia, în calitate de nepot de fiică, potrivit certificatului de moștenitor nr. 64/2005.

A mai arătat că imobilul era compus din casă de piatră cu două etaje, din care la parter prăvălie din cărămidă, cu instalații de apă, curent, gaz, iar la etaj două apartamente cu câte două camere, bucătărie, baie, antreu, hol, cămară, debara și cameră servitoare și pivniță sub imobil, precum și curte în suprafață totală de 259 mp, conform descrierii cuprinse în raportul de expertiză extrajudiciar întocmit de expertul S.L., fiind demolat în anul 1951, cu ocazia construirii cvartalului „Teatrul de Stat", fără plata vreunei despăgubiri, deși aceasta a fost solicitată în mod repetat fostului Consiliu Popular al Orașului Stalin (Brașov).

În același sens, reclamantul a arătat că demolarea s-a făcut în mod abuziv, fără acordul proprietarului și fără efectuarea inventarului materialelor, iar pe teren s-au edificat blocuri de locuințe, astfel încât restituirea în natură nu mai poate fi solicitată, fiind îndreptățit să solicite contravaloarea imobilului la prețul de circulație. A susținut că actele normative în temeiul cărora a fost preluat imobilul contraveneau principiilor cu privire la proprietate și reglementărilor internaționale la care România a aderat, precum și dispozițiilor art. 480, 481 C. civ. În drept au fost invocate dispozițiile art. 480, 481 C. civ. și prevederile Legii nr. 213/1998.

Pârâtul Municipiul Brașov prin Primar a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu motivarea că legea specială aplicabilă în speță este Legea nr. 10/2001, instanța neputând analiza valabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce fac obiectul legii speciale și nici revendicarea acestora decât în cadrul procedurii reglementate de acest act normativ, urmând o fază necontencioasă și apoi, eventual, o fază contencioasă, în ipoteza în care persoana îndreptățită este nemulțumită de soluția adoptată, emisă de unitatea deținătoare.

Pârâtul a mai arătat că Legea nr. 10/2001 reglementează situația tuturor imobilelor preluate de stat în perioada de referință a legii, instituind o procedură prealabilă și obligatorie, iar competența instanței se limitează la analizarea legalității deciziei sau dispoziției atacate, aspecte de natura celor invocate de reclamant depășind cadrul procesual pe care legea îl deschide prin instituția contestației reglementate de art. 26 alin. (3). În fine, a arătat că, după intrarea în vigoare a acestei legi, nu mai pot fi formulate cereri specifice dreptului comun, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului Statului.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat la rândul său întâmpinare, invocând excepția lipsei calității de reprezentant a acestui minister pentru Statul Român, cu motivarea că imobilul în cauză se află în intravilanul Municipiului Brașov, astfel că Statul Român este reprezentat de această unitate administrativ-teritorială, potrivit Legii nr. 213/1998 și Legii nr. 251/2001. A mai invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cu motivarea că acesta nu figurează în calitate de proprietar tabular sau de administrator al imobilului, astfel că nu participă în nume propriu în raportul juridic dedus judecății, în drept fiind incidente prevederile art. 12 alin. (3) și (4) din Legea nr. 213/1998, precum și excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că nu există o bază legală pentru acordarea de despăgubiri, Legea nr. 213/1998 necuprinzând prevederi în acest sens.

Prin Sentința civilă nr. 134/S din 16 februarie 2007, Tribunalul Brașov a admis excepția inadmisibilității acțiunii, și în consecință cererea de chemare în judecată a fost respinsă, reținându-se în esență că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai poate fi primită, iar exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea numitor exigențe, între care și anumite termene după expirarea cărora valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă, ori reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de legea specială, ceea ce nu încalcă prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și nici dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la această Convenție.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, apel care a fost admis prin Decizia civilă nr. 110/Ap din 9 septembrie 2007 a Curții de Apel Brașov, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtul Municipiul Brașov prin Primar, prin Decizia nr. 5671 din 8 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În consecință, sentința tribunalului a fost desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare, cu motivarea că prima instanță trebuia să dea eficiență principiului disponibilității și să analizeze fiecare capăt de cerere în raport cu temeiul de drept invocat, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, persoana îndreptățită având dreptul de a alege între calea procedurii speciale și cea a dreptului comun.

În rejudecare, Tribunalul Brașov, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 292/S din 16 noiembrie 2009, a admis în parte acțiunea, a constatat că imobilul ce a constituit proprietatea autoarei reclamantului, G.V., înscris în c.f. 4003 Brașov, nr. top. 6459, a fost preluat în mod abuziv, respingând restul pretențiilor. Asupra excepțiilor invocate de pârâți instanța s-a pronunțat potrivit celor cuprinse în încheierea de ședință de la termenul de judecată din 9 noiembrie 2009, respingând aceste excepții. Pe fond, tribunalul a reținut următoarele: Imobilul înscris în c.f. 4003 Brașov, nr. top. 6459, a constituit proprietatea numitei G.V., născută G., potrivit înscrierii de la B 16 din această carte funciară, fiind preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 218/1960 și a Decretului nr. 712/1966, conform mențiunii de la B 17. Reclamantul este unicul moștenitor al mamei sale G.P.V., conform certificatului de moștenitor nr. 64/2005 emis de B.N.P.

C.E., iar aceasta a fost fiica fostei proprietare V.G., potrivit actelor de stare civilă depuse în copie la dosar. Imobilul în cauză a fost demolat în anul 1951, după cum rezultă din raportul de expertiză extrajudiciar întocmit de expertul S.L., iar pe teren au fost edificate blocuri de locuințe, aspect care nu a fost contestat de nici una dintre părți.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea faptului că titlurile cu care Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară nu sunt valabile, respectiv sunt nule absolut, precum și a faptului că imobilul a fost preluat abuziv, întrucât Decretul nr. 712/1966 și Decretul nr. 218/1960 nu sunt aplicabile în speță, instanța a reținut că acesta este în parte întemeiat, cu motivarea că Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958, privitor la prescripția extinctivă prevedea, la art. 3 alin. (1), că dreptul la orice acțiuni având ca obiect restituirea, în natură sau prin echivalent, a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului de față, în posesiunea statului, în aceea a unei organizații cooperatiste sau a oricărei altei organizații obștești, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie prin doi ani socotiți de la data când a avut loc intrarea în posesiune.

Articolul unic al Decretului nr. 712/1996, cu privire la bunurile ce se încadrează în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, prevedea că bunurile ce se încadrează în prevederile articolului III din Decretul nr. 218 din 1 iulie 1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă și se află în posesia unei organizații socialiste, sunt considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizații socialiste, precum și că bunurile prevăzute în alin. 1, care la data publicării acestui decret se află în posesia unei organizații cooperatiste sau unei alte organizații obștești, vor rămâne în folosința acestora, urmând ca, pentru viitor, să li se aplice dispozițiile legale care reglementează transmiterea bunurilor statului în folosința unor asemenea organizații.

Aceste acte normative au fost adoptate în scopul modificării reglementării referitoare la prescripție și au urmărit transformarea unui stări de fapt, respectiv posesia, într-un drept de proprietate în favoarea statului sau a persoanelor juridice enumerate de textele de lege menționate mai sus, într-un termen derogatoriu de la dreptul comun, pentru a legitima posesia exercitată în mod abuziv de stat asupra imobilelor preluate în fapt. Având în vedere că pentru a produce efecte juridice, respectiv pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, rezultă că posesia viciată, respectiv cea întemeiată pe clandestinitate sau pe violență nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate.

În speță, posesia exercitată asupra imobilului în cauză a fost afectată de clandestinități având în vedere că, deși demolarea acestuia a avut loc în anul 1951 (nefiind cunoscută data preluării în fapt și nefiind întocmite nici un fel de acte de preluare, în cauză nefiind administrate astfel de probe), dreptul de proprietate al Statului Român a fost înscris în cartea funciară abia în anul 1969, statul exercitând așadar asupra acestuia o posesie nepublică.

De asemenea, posesia a fost întemeiată pe violență, întrucât dreptul de proprietate al autoarei reclamantului a fost uzurpat, fără știința acesteia, ceea ce rezultă din numeroasele cereri formulate de această, adresate autorităților de stat din acea perioadă, prin care solicita comunicarea bazei legale în temeiul căreia a avut loc demolarea, restituirea materialelor rezultate din demolare etc, răspunsul fiind în sensul că „se vor întocmi formele de expropriere", în care va fi inclusă și proprietatea sa, respectiv că determinarea felului și valorii clădirilor demolate se va face pe cale judecătorească, ceea ce nu s-a întâmplat, pârâții neproducând nici un fel de probe în acest sens.

Astfel, posesia statului a fost viciată, neputând conduce la dobândirea dreptului de proprietate, iar Decretele nr. 218/1960 și 712/1966 erau contrare prevederilor art. 8 alin. (1) din Constituția din 1948, potrivit cu care proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege, respectiv art. 10 din același act normativ, conform căruia pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție. Astfel fiind, rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv, în sensul avut în vedere de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. În ce privește solicitarea reclamantului în sensul .de a se constata că titlurile cu care Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate în c.f.

4003 Brașov, nr. top. 6459, nu sunt valabile, respectiv sunt nule absolut, instanța a reținut că modurile de dobândire a proprietății sunt cele prevăzute de art. 644 și 645 C. civ., această din urmă dispoziție prevăzând și legea între modurile de dobândire. Cum imobilul din litigiu a fost preluat prin lege (în condițiile arătate mai sus), nu se poate susține că titlurile în baza cărora Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate sunt nule, instanța neavând competența de a se pronunța asupra „nevalabilității" sau „nulității" legii, ci doar a constata modalitatea în care aceasta s-a aplicat și care, în speță, este cea reținută mai sus, ceea ce conduce la concluzia că imobilul a fost preluat prin aplicarea abuzivă a legii.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român să îl despăgubească pe reclamant cu contravaloarea imobilului - construcție și teren - la valoarea de circulație, respectiv echivalentul în lei al sumei de 183.938 Euro la data plății (643.783 lei), restituirea în natură nefiind posibilă datorită demolării construcției și edificării altor construcții pe terenul în cauză, tribunalul a reținut că temeiurile de drept invocate de reclamant, respectiv art. 480, 481 C. civ. nu pot sta la baza unei acțiuni în despăgubire, acestea fiind specifice acțiunii în revendicare, acțiune prin care se tinde la redobândirea posesiei bunului însuși, uzurpată de posesorul neproprietar, nefiind posibil ca, în baza acestor dispoziții, să fie formulată o acțiune în despăgubire, ținând seama că revendicarea vizează restituirea bunului în materialitatea sa.

În ceea ce privește invocarea de către reclamant a încălcării art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994 și devenită astfel drept intern (în fapt fiind vorba de art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție), instanța a reținut că aceasta a devenit drept intern numai de la data ratificării prin lege, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în repetate rânduri că textul menționat nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

De asemenea, instanța europeană a stabilit că dispozițiile acestui text nu impun statelor contractante nici o restricție în exercițiul libertății lor de a determina domeniul de aplicare a legislației pe care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor și în a stabili condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de proprietate asupra unor bunuri de care au fost deposedate; în special, statele contractante dispun de o amplă marjă de apreciere cu privire la oportunitatea excluderii unor categorii de foști proprietari de la recunoașterea unui drept la restituire, iar în situația în care există categorii de proprietari astfel excluși, o cerere de restituire făcută de unul dintre ei nu este de natură să confere acestuia baza unei „speranțe legitime" care ar atrage aplicarea garanțiilor prevăzute de art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 Adițional.

Astfel fiind, nici Convenția și nici protocoalele adiționale la aceasta nu obligă Statul Român la repararea prejudiciilor create prin încălcarea dispozițiilor lor, anterior ca Statul Român să devină parte la aceste tratate (ceea ce decurge din cele mai elementare principii ale aplicării legii în timp), ci doar la garantarea drepturilor acolo prevăzute, după data intrării lor în vigoare, astfel încât reclamantul nu poate invoca încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 Adițional.

Apelurile declarate de reclamant și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Brașov, în reprezentarea Statului Român au fost respinse de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 2/Ap din 11 ianuarie 2010. În considerentele hotărârii sale, curtea de apel a reținut că, întrucât reclamantul nu a urmat calea administrativă reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, pe calea dreptului comun și a temeiului de drept invocat de acesta, nu pot fi acordate despăgubirile care rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Totodată, reclamantul nu poate invoca încălcarea practicii Curții Europene a Drepturilor Omului și nici încălcarea Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului întrucât statul Român a înțeles să rezolve problema restituirii proprietăților preluate abuziv de statul totalitar sau să asigure despăgubiri, după caz, în maniera prevăzută de Legea nr. 10/2001, de care acesta nu a uzat, fiind astfel respectată Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție Î ce privește apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că excepția lipsei de interes, invocată în apel, nu este fondată, față de modul în care au fost formulate capetele de cerere, scopul imediat fiind acela al obținerii de despăgubiri, ca urmare a constatării preluării abuzive a imobilului de la antecesoarea reclamantului.

De asemeni, s-a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondată, în raport de pretențiile reclamantului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov. 1. Prin recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a formulat următoarele critici: Soluția instanțelor de respingere a petitului privind obligarea Statului Român la plata despăgubirilor cu motivarea că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 încalcă dreptul acestuia de acces la un tribunal, astfel cum este prevăzut de art. 6 alin.(1) Convenție.

În cauzele aflate pe rolul Curții Europene, se susține că procedura pusă la dispoziție prin Legea nr. 10/2001 nu este eficace, având în vedere în special faptul că Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod care să poată conduce la o despăgubire eficientă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit în mai multe cauze contra României că, deși dreptul de acces la instanță nu este absolut, având limitele implicite admise, în special cu privire la condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, aceste limitări nu pot restrânge dreptul unui justițiabil privind accesul la o instanță astfel încât să fie afectat însuși esența dreptului. Totodată, Curtea Europeană a reamintit că dreptul la o instanță nu implică doar recunoașterea printr-o hotărâre judecătorească a unui drept teoretic, astfel cum a procedat Curtea de Apel Brașov, ci presupune speranța legitimă că această decizie va fi pusă în executare.

Instanța europeană nu a contestat eficiența procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, însă punerea în executare a deciziei administrative sau judiciare se face întotdeauna prin intermediul procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea, despre care s-a stabilit că nu funcționează într-un mod care ar putea fi considerat echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensații (Ruxandra lonescu contra României, Matache și alții). În fine, reclamantul susține că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii și petitului 2 al acțiunii introductive, în sensul obligării pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor constând în contravaloarea imobilului. 2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând în motivarea cererii următoarele: Reiterând excepția lipsei calității sale procesuale, pârâtul arată că, potrivit dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop.

Or, în speță, față de obiectul dedus judecății și având în vedere că imobilul nu face parte din domeniul public al statului potrivit Legii nr. 213/1998, legitimarea procesuală o deține Municipiul Brașov, prin primar și nu Statul Român. Pe fond, pârâtul a susținut că hotărârile instanțelor de fond au fost date cu aplicarea greșită a legii în sensul că reclamantul nu justifica interes în formularea petitului privind constatarea nevalabilității ridului statului, fiind accesoriu față de primul capăt de cerere. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare formulate în temeiul dreptului comun sunt inadmisibile, Legea nr. 10/2001 fiind o lege specială, care privește regimul juridic al unor bunuri preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun.

Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special. Prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006, Curtea Constituțională a statuat că Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului și implicit, exercitarea dreptului de proprietate, se fac numai în urma constatării acestui drept, fie prin decizie a autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție.

În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate de stat în perioada de referință a legii. Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, legiuitorul având competența exclusivă de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate și de a institui limitări rezonabile în valorificarea acestuia întrucât recunoașterea sine die a posibilității persoanei interesate de a declanșa procedura de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică, admisibil pe termen scurt, dar intolerabil, într-un stat de drept, o perioadă îndelungată de timp.

Recurentul - pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul schimbării în parte a sentinței tribunalului, iar pe fond, respingerea acțiunii. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Criticile reclamantului se raportează la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care ar veni în contradicție cu legea internă în materia retrocedării imobilelor preluate abuziv de stat.

În dreptul intern, prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementată procedura prin care pot fi revendicate imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care presupune parcurgerea fazei prealabile, ce se declanșează odată cu înregistrarea notificării și care este finalizată printr-o decizie sau dispoziție motivată, ce poate fi contestată în justiție, la tribunalul în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, hotărârea acestuia fiind supusă căilor legale de atac. Prin această lege specială s-a derogat de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480 și 481 C. civ., numai în privința acestei categorii de imobile, pentru celelalte categorii de bunuri, dispozițiile Codului civil rămânând pe deplin aplicabile.

Pe de altă parte, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, iar Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație. În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Ca atare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul nu mai putea formula acțiune pe calea dreptului comun cu privire la bunurile ce cad sub incidența acestui act normativ, ci numai în temeiul acestei legi speciale.

Aceasta nu înseamnă o îngrădire adusă liberului acces la justiție, deoarece după parcurgerea fazei prealabile, persoanele nemulțumite de decizia sau dispoziția prin care a fost finalizată notificarea, o pot ataca în justiție, beneficiind de dreptul de a exercita căile legale de atac. Art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează fiecărei persoane dreptul la un „tribunal", adică dreptul la „o instanță judiciară care să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile". Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță, actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

Prin respingerea acțiunii de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intra sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurentul reclamant, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.

În egală măsură, trebuie avută în vedere Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii, conform căreia în concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

Prin statuarea de către instanța supremă, în cadrul acestei decizii, a necesității analizei, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei acțiuni, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul oricărui proces echitabil în materie civilă, în egală măsură garanția dreptului de acces la un tribunal - componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

2. În ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive, reiterată prin cererea de recurs este nefondată, întrucât prin acțiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun de la cel care l-a deposedat. Așa fiind, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi primită.

În ce privește însă fondul litigiului, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este fondat și va fi admis, pentru următoarele considerente: Anterior formulării prezentei cereri, reclamantul nu a întreprins niciun alt demers pentru restituirea proprietății menționate, nici pe cale administrativă și nici judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de legislația specială adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Examinarea valabilității titlului Statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparație, anume, Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea și el evaluarea titlului Statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluționarea notificării, dată fiind împrejurarea că în anumite ipoteze, legea specială reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil. Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantului să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unității deținătoare în termenul și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Sancțiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent". În acest context, de vreme ce reclamantul nu mai poate obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului Statului potrivit criteriilor reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării, cu tratatele internaționale la care România era parte ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către Stat. Oricum, simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu-i conferă reclamantului un „bun" în sensul Convenției, rară dispunerea și a restituirii imobilului.

În acest sens, în Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea a reținut că: „134. (..) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. (..) 140. (..) existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

141.Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142.(..) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.

Față de aceste considerente, se constată că întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea judiciară a nevalabilității titlului statului nu prezintă nici o relevanță întrucât indiferent de valabilitatea titlului statului, dreptul de despăgubire este reglementat de Legea nr. 10/2001, cu respectarea procedurii. Față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de același pârât împotriva Sentinței civile nr. 292/S din 16 noiembrie 2009 a Tribunalului Brașov, Secția civilă, va schimba în parte sentința, în sensul că va respinge și capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv, fără titlu valabil al preluării imobilului înscris în CF 4003 Brașov, nr. top 6459, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei și va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.M.G.O.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva Deciziei civile nr. 2/Ap din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică în parte decizia, în sensul că: Admite apelul declarat de același pârât împotriva Sentinței civile nr. 292/S din 16 noiembrie 2009 a Tribunalului Brașov, secția civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că: Respinge și capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv, fără titlu valabil al preluării imobilului înscris în CF 4003 Brașov, nr. top 6459. Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.M.G.O. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010. Procesat de GGC - DG