ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5819/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5819/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția civilă, reclamantul F.M.G.O.

a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și Municipiul Brașov, prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se

va pronunța să se constate că titlurile cu care Statul Român și-a intabulat

dreptul de proprietate în CF 4003 Brașov, nr. top. 6459, cu privire la imobilul

din Brașov, str. Locul Spitalul Militar nr. 57 (Piața Teatrului), compus din

casă de piatră cu 3 apartamente și curte, proprietatea antecesoarei sale,

V.G.M. (G.V.), născută G., nu sunt valabile, respectiv sunt nule absolut și,

întrucât Decretul nr. 712/1966 și Decretul nr. 218/1960 nu sunt aplicabile în

speță, imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil; să fie obligat

pârâtul Statul Român să îl despăgubească pe reclamant cu contravaloarea

imobilului -construcție și teren - la valoarea de circulație, respectiv

echivalentul în lei al sumei de 183.938 Euro la data efectuării plății,

restituirea în natură nefiind posibilă datorită demolării construcției și

edificării altor construcții pe terenul în cauză.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că imobilul a constituit proprietatea bunicii sale V.G.M.

(G.V.), născută G., el fiind unicul moștenitor al acesteia, în calitate de

nepot de fiică, potrivit certificatului de moștenitor nr. 64/2005.

A mai arătat că

imobilul era compus din casă de piatră cu două etaje, din care la parter

prăvălie din cărămidă, cu instalații de apă, curent, gaz, iar la etaj două

apartamente cu câte două camere, bucătărie, baie, antreu, hol, cămară, debara

și cameră servitoare și pivniță sub imobil, precum și curte în suprafață totală

de 259 mp, conform descrierii cuprinse în raportul de expertiză extrajudiciar

întocmit de expertul S.L., fiind demolat în anul 1951, cu ocazia construirii

cvartalului „Teatrul de Stat", fără plata vreunei despăgubiri, deși

aceasta a fost solicitată în mod repetat fostului Consiliu Popular al Orașului

Stalin (Brașov).

În același sens,

reclamantul a arătat că demolarea s-a făcut în mod abuziv, fără acordul

proprietarului și fără efectuarea inventarului materialelor, iar pe teren s-au

edificat blocuri de locuințe, astfel încât restituirea în natură nu mai poate

fi solicitată, fiind îndreptățit să solicite contravaloarea imobilului la

prețul de circulație.

A susținut că actele

normative în temeiul cărora a fost preluat imobilul contraveneau principiilor

cu privire la proprietate și reglementărilor internaționale la care România a

aderat, precum și dispozițiilor art. 480, 481 C. civ.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 480, 481 C. civ. și prevederile Legii nr. 213/1998.

Pârâtul Municipiul

Brașov prin Primar a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu

motivarea că legea specială aplicabilă în speță este Legea nr. 10/2001,

instanța neputând analiza valabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce

fac obiectul legii speciale și nici revendicarea acestora decât în cadrul

procedurii reglementate de acest act normativ, urmând o fază necontencioasă și

apoi, eventual, o fază contencioasă, în ipoteza în care persoana îndreptățită este

nemulțumită de soluția adoptată, emisă de unitatea deținătoare.

Pârâtul a mai arătat

că Legea nr. 10/2001 reglementează situația tuturor imobilelor preluate de stat

în perioada de referință a legii, instituind o procedură prealabilă și

obligatorie, iar competența instanței se limitează la analizarea legalității

deciziei sau dispoziției atacate, aspecte de natura celor invocate de reclamant

depășind cadrul procesual pe care legea îl deschide prin instituția

contestației reglementate de art. 26 alin. (3).

În fine, a arătat că,

după intrarea în vigoare a acestei legi, nu mai pot fi formulate cereri

specifice dreptului comun, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului

Statului.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat la rândul său întâmpinare,

invocând excepția lipsei calității de reprezentant a acestui minister pentru

Statul Român, cu motivarea că imobilul în cauză se află în intravilanul

Municipiului Brașov, astfel că Statul Român este reprezentat de această unitate

administrativ-teritorială, potrivit Legii nr. 213/1998 și Legii nr. 251/2001.

A mai invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cu motivarea că acesta nu

figurează în calitate de proprietar tabular sau de administrator al imobilului,

astfel că nu participă în nume propriu în raportul juridic dedus judecății, în

drept fiind incidente prevederile art. 12 alin. (3) și (4) din Legea nr.

213/1998, precum și excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că nu

există o bază legală pentru acordarea de despăgubiri, Legea nr. 213/1998

necuprinzând prevederi în acest sens.

Prin Sentința civilă

nr. 134/S din 16 februarie 2007, Tribunalul Brașov a admis excepția

inadmisibilității acțiunii, și în consecință cererea de chemare în judecată a

fost respinsă, reținându-se în esență că, după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai poate fi

primită, iar exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc

decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea numitor

exigențe, între care și anumite termene după expirarea cărora valorificarea

respectivului drept nu mai este posibilă, ori reclamantul nu a urmat procedura

prevăzută de legea specială, ceea ce nu încalcă prevederile art. 6 alin. 1 din

Convenția europeană a drepturilor omului și nici dispozițiile art. 1 alin. (1)

din Primul Protocol adițional la această Convenție.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, apel care a fost admis prin Decizia

civilă nr. 110/Ap din 9 septembrie 2007 a Curții de Apel Brașov, rămasă

irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtul Municipiul Brașov

prin Primar, prin Decizia nr. 5671 din 8 octombrie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În consecință,

sentința tribunalului a fost desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare, cu

motivarea că prima instanță trebuia să dea eficiență principiului

disponibilității și să analizeze fiecare capăt de cerere în raport cu temeiul

de drept invocat, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca dispozițiile art. 6

alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, persoana îndreptățită

având dreptul de a alege între calea procedurii speciale și cea a dreptului

comun.

În rejudecare,

Tribunalul Brașov, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 292/S din 16

noiembrie 2009, a admis în parte acțiunea, a constatat că imobilul ce a

constituit proprietatea autoarei reclamantului, G.V., înscris în c.f. 4003

Brașov, nr. top. 6459, a fost preluat în mod abuziv, respingând restul

pretențiilor.

Asupra excepțiilor

invocate de pârâți instanța s-a pronunțat potrivit celor cuprinse în încheierea

de ședință de la termenul de judecată din 9 noiembrie 2009, respingând aceste

excepții.

Pe fond, tribunalul a

reținut următoarele:

Imobilul înscris în

c.f. 4003 Brașov, nr. top. 6459, a constituit proprietatea numitei G.V.,

născută G., potrivit înscrierii de la B 16 din această carte funciară, fiind

preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 218/1960 și a Decretului nr.

712/1966, conform mențiunii de la B 17.

Reclamantul este

unicul moștenitor al mamei sale G.P.V., conform certificatului de moștenitor

nr. 64/2005 emis de B.N.P. C.E., iar aceasta a fost fiica fostei proprietare

V.G., potrivit actelor de stare civilă depuse în copie la dosar.

Imobilul în cauză a

fost demolat în anul 1951, după cum rezultă din raportul de expertiză

extrajudiciar întocmit de expertul S.L., iar pe teren au fost edificate blocuri

de locuințe, aspect care nu a fost contestat de nici una dintre părți.

În ceea ce privește

capătul de cerere având ca obiect constatarea faptului că titlurile cu care

Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară nu sunt

valabile, respectiv sunt nule absolut, precum și a faptului că imobilul a fost

preluat abuziv, întrucât Decretul nr. 712/1966 și Decretul nr. 218/1960 nu sunt

aplicabile în speță, instanța a reținut că acesta este în parte întemeiat, cu

motivarea că Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21

aprilie 1958, privitor la prescripția extinctivă prevedea, la art. 3 alin. (1),

că dreptul la orice acțiuni având ca obiect restituirea, în natură sau prin

echivalent, a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului de față,

în posesiunea statului, în aceea a unei organizații cooperatiste sau a oricărei

altei organizații obștești, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii

prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie prin doi ani socotiți de la

data când a avut loc intrarea în posesiune.

Articolul unic al

Decretului nr. 712/1996, cu privire la bunurile ce se încadrează în prevederile

art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctivă, prevedea că bunurile ce se încadrează în

prevederile articolului III din Decretul nr. 218 din 1 iulie 1960 pentru

modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripția

extinctivă și se află în posesia unei organizații socialiste, sunt considerate

proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei

organizații socialiste, precum și că bunurile prevăzute în alin. 1, care la

data publicării acestui decret se află în posesia unei organizații cooperatiste

sau unei alte organizații obștești, vor rămâne în folosința acestora, urmând

ca, pentru viitor, să li se aplice dispozițiile legale care reglementează

transmiterea bunurilor statului în folosința unor asemenea organizații.

Aceste acte normative

au fost adoptate în scopul modificării reglementării referitoare la prescripție

și au urmărit transformarea unui stări de fapt, respectiv posesia, într-un

drept de proprietate în favoarea statului sau a persoanelor juridice enumerate

de textele de lege menționate mai sus, într-un termen derogatoriu de la dreptul

comun, pentru a legitima posesia exercitată în mod abuziv de stat asupra

imobilelor preluate în fapt.

Având în vedere că

pentru a produce efecte juridice, respectiv pentru a duce la dobândirea

dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, posesia trebuie să fie

continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, rezultă

că posesia viciată, respectiv cea întemeiată pe clandestinitate sau pe violență

nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate.

În speță, posesia

exercitată asupra imobilului în cauză a fost afectată de clandestinități având

în vedere că, deși demolarea acestuia a avut loc în anul 1951 (nefiind

cunoscută data preluării în fapt și nefiind întocmite nici un fel de acte de

preluare, în cauză nefiind administrate astfel de probe), dreptul de

proprietate al Statului Român a fost înscris în cartea funciară abia în anul

1969, statul exercitând așadar asupra acestuia o posesie nepublică.

De asemenea, posesia

a fost întemeiată pe violență, întrucât dreptul de proprietate al autoarei

reclamantului a fost uzurpat, fără știința acesteia, ceea ce rezultă din

numeroasele cereri formulate de această, adresate autorităților de stat din

acea perioadă, prin care solicita comunicarea bazei legale în temeiul căreia a

avut loc demolarea, restituirea materialelor rezultate din demolare etc,

răspunsul fiind în sensul că „se vor întocmi formele de expropriere", în

care va fi inclusă și proprietatea sa, respectiv că determinarea felului și

valorii clădirilor demolate se va face pe cale judecătorească, ceea ce nu s-a

întâmplat, pârâții neproducând nici un fel de probe în acest sens.

Astfel, posesia

statului a fost viciată, neputând conduce la dobândirea dreptului de

proprietate, iar Decretele nr. 218/1960 și 712/1966 erau contrare prevederilor

art. 8 alin. (1) din Constituția din 1948, potrivit cu care proprietatea

particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege,

respectiv art. 10 din același act normativ, conform căruia pot fi făcute

exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă

despăgubire stabilită de justiție.

Astfel fiind, rezultă

că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv, în sensul avut în vedere

de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În ce privește

solicitarea reclamantului în sensul .de a se constata că titlurile cu care

Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate în c.f. 4003 Brașov, nr.

top. 6459, nu sunt valabile, respectiv sunt nule absolut, instanța a reținut că

modurile de dobândire a proprietății sunt cele prevăzute de art. 644 și 645 C.

civ., această din urmă dispoziție prevăzând și legea între modurile de

dobândire.

Cum imobilul din

litigiu a fost preluat prin lege (în condițiile arătate mai sus), nu se poate

susține că titlurile în baza cărora Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate

sunt nule, instanța neavând competența de a se pronunța asupra

„nevalabilității" sau „nulității" legii, ci doar a constata

modalitatea în care aceasta s-a aplicat și care, în speță, este cea reținută

mai sus, ceea ce conduce la concluzia că imobilul a fost preluat prin aplicarea

abuzivă a legii.

Cu privire la capătul

de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român să îl despăgubească

pe reclamant cu contravaloarea imobilului - construcție și teren - la valoarea

de circulație, respectiv echivalentul în lei al sumei de 183.938 Euro la data

plății (643.783 lei), restituirea în natură nefiind posibilă datorită demolării

construcției și edificării altor construcții pe terenul în cauză, tribunalul a

reținut că temeiurile de drept invocate de reclamant, respectiv art. 480, 481

C. civ. nu pot sta la baza unei acțiuni în despăgubire, acestea fiind specifice

acțiunii în revendicare, acțiune prin care se tinde la redobândirea posesiei

bunului însuși, uzurpată de posesorul neproprietar, nefiind posibil ca, în baza

acestor dispoziții, să fie formulată o acțiune în despăgubire, ținând seama că

revendicarea vizează restituirea bunului în materialitatea sa.

În ceea ce privește

invocarea de către reclamant a încălcării art. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994 și

devenită astfel drept intern (în fapt fiind vorba de art. 1 alin. (1) din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție), instanța a reținut că aceasta a

devenit drept intern numai de la data ratificării prin lege, iar Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în repetate rânduri că textul

menționat nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele

contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce le-au fost

transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

De asemenea, instanța

europeană a stabilit că dispozițiile acestui text nu impun statelor

contractante nici o restricție în exercițiul libertății lor de a determina

domeniul de aplicare a legislației pe care ele pot să o adopte în materia

restituirii de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor și în a stabili

condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se

restituie dreptul de proprietate asupra unor bunuri de care au fost deposedate;

în special, statele contractante dispun de o amplă marjă de apreciere cu

privire la oportunitatea excluderii unor categorii de foști proprietari de la

recunoașterea unui drept la restituire, iar în situația în care există

categorii de proprietari astfel excluși, o cerere de restituire făcută de unul

dintre ei nu este de natură să confere acestuia baza unei „speranțe

legitime" care ar atrage aplicarea garanțiilor prevăzute de art. 1 alin.

(1) din Protocolul nr. 1 Adițional.

Astfel fiind, nici

Convenția și nici protocoalele adiționale la aceasta nu obligă Statul Român la

repararea prejudiciilor create prin încălcarea dispozițiilor lor, anterior ca

Statul Român să devină parte la aceste tratate (ceea ce decurge din cele mai

elementare principii ale aplicării legii în timp), ci doar la garantarea

drepturilor acolo prevăzute, după data intrării lor în vigoare, astfel încât

reclamantul nu poate invoca încălcarea dreptului de proprietate garantat de

art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 Adițional.

Apelurile declarate

de reclamant și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Brașov, în

reprezentarea Statului Român au fost respinse de Curtea de Apel Brașov, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale, prin Decizia nr. 2/Ap din 11 ianuarie 2010.

În considerentele

hotărârii sale, curtea de apel a reținut că, întrucât reclamantul nu a urmat

calea administrativă reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, pe calea

dreptului comun și a temeiului de drept invocat de acesta, nu pot fi acordate

despăgubirile care rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Totodată, reclamantul

nu poate invoca încălcarea practicii Curții Europene a Drepturilor Omului și

nici încălcarea Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului întrucât statul Român a înțeles să rezolve problema

restituirii proprietăților preluate abuziv de statul totalitar sau să asigure

despăgubiri, după caz, în maniera prevăzută de Legea nr. 10/2001, de care

acesta nu a uzat, fiind astfel respectată Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

Î ce privește apelul

declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că

excepția lipsei de interes, invocată în apel, nu este fondată, față de modul în

care au fost formulate capetele de cerere, scopul imediat fiind acela al

obținerii de despăgubiri, ca urmare a constatării preluării abuzive a

imobilului de la antecesoarea reclamantului. De asemeni, s-a apreciat că

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice este nefondată, în raport de pretențiile

reclamantului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brașov.

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a

formulat următoarele critici:

Soluția instanțelor

de respingere a petitului privind obligarea Statului Român la plata

despăgubirilor cu motivarea că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 încalcă dreptul acestuia de acces la un tribunal, astfel cum

este prevăzut de art. 6 alin.(1) Convenție.

În cauzele aflate pe

rolul Curții Europene, se susține că procedura pusă la dispoziție prin Legea

nr. 10/2001 nu este eficace, având în vedere în special faptul că Fondul

Proprietatea nu funcționează într-un mod care să poată conduce la o despăgubire

eficientă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reamintit în mai multe cauze contra României că, deși

dreptul de acces la instanță nu este absolut, având limitele implicite admise,

în special cu privire la condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, aceste

limitări nu pot restrânge dreptul unui justițiabil privind accesul la o

instanță astfel încât să fie afectat însuși esența dreptului.

Totodată, Curtea

Europeană a reamintit că dreptul la o instanță nu implică doar recunoașterea

printr-o hotărâre judecătorească a unui drept teoretic, astfel cum a procedat

Curtea de Apel Brașov, ci presupune speranța legitimă că această decizie va fi

pusă în executare.

Instanța europeană nu

a contestat eficiența procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, însă

punerea în executare a deciziei administrative sau judiciare se face

întotdeauna prin intermediul procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005 și,

prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea, despre care s-a stabilit

că nu funcționează într-un mod care ar putea fi considerat echivalent cu

atribuirea efectivă a unei compensații (Ruxandra lonescu contra României,

Matache și alții).

În fine, reclamantul

susține că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului,

aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu

se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Solicită admiterea

recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii și

petitului 2 al acțiunii introductive, în sensul obligării pârâtului Statul

Român la plata despăgubirilor constând în contravaloarea imobilului.

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat în drept dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., susținând în motivarea cererii următoarele:

Reiterând excepția

lipsei calității sale procesuale, pârâtul arată că, potrivit dispozițiilor art.

25 din Decretul nr. 31/1954, Statul este persoană juridică în raporturile în

care participă nemijlocit în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații,

prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește

alte organe în acest scop.

Or, în speță, față de

obiectul dedus judecății și având în vedere că imobilul nu face parte din

domeniul public al statului potrivit Legii nr. 213/1998, legitimarea procesuală

o deține Municipiul Brașov, prin primar și nu Statul Român.

Pe fond, pârâtul a

susținut că hotărârile instanțelor de fond au fost date cu aplicarea greșită a

legii în sensul că reclamantul nu justifica interes în formularea petitului

privind constatarea nevalabilității ridului statului, fiind accesoriu față de

primul capăt de cerere.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare formulate în temeiul

dreptului comun sunt inadmisibile, Legea nr. 10/2001 fiind o lege specială,

care privește regimul juridic al unor bunuri preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar aplicarea ei este prioritară în raport cu

dreptul comun.

Prin dispozițiile

sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în

cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,

subordonându-l totodată, controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu

caracter special.

Prin Decizia nr. 373

din 4 mai 2006, Curtea Constituțională a statuat că Legea nr. 10/2001

recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv

calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a

imobilului și implicit, exercitarea dreptului de proprietate, se fac numai în

urma constatării acestui drept, fie prin decizie a autorității administrative

implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în

care deciziile acesteia sunt atacate în justiție.

În acord cu soluțiile

adoptate de Curtea Constituțională privind domeniul de aplicare a Legii nr.

10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia

retrocedării, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate de stat în

perioada de referință a legii.

Liberul acces la

justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește

actul de justiție, legiuitorul având competența exclusivă de a stabili cadrul

juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate și de a

institui limitări rezonabile în valorificarea acestuia întrucât recunoașterea

sine die a posibilității persoanei interesate de a declanșa procedura de

retrocedare a imobilelor preluate abuziv de stat ar fi fost de natură să

genereze un climat de insecuritate juridică, admisibil pe termen scurt, dar

intolerabil, într-un stat de drept, o perioadă îndelungată de timp.

Recurentul - pârât

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul schimbării

în parte a sentinței tribunalului, iar pe fond, respingerea acțiunii.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte

constată că recursul declarat de reclamant este nefondat pentru următoarele

considerente:

reclamantului se raportează la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, care ar veni în contradicție cu legea internă în materia retrocedării

imobilelor preluate abuziv de stat.

În dreptul intern,

prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementată procedura prin care pot fi

revendicate imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, care presupune parcurgerea fazei prealabile, ce se declanșează

odată cu înregistrarea notificării și care este finalizată printr-o decizie sau

dispoziție motivată, ce poate fi contestată în justiție, la tribunalul în a

cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, hotărârea

acestuia fiind supusă căilor legale de atac.

Prin această lege

specială s-a derogat de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480

și 481 C. civ., numai în privința acestei categorii de imobile, pentru

celelalte categorii de bunuri, dispozițiile Codului civil rămânând pe deplin

aplicabile.

Pe de altă parte,

potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație, iar Legea nr. 10/2001 este o lege

specială de reparație.

În consecință, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.

Ca atare, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul nu mai putea formula

acțiune pe calea dreptului comun cu privire la bunurile ce cad sub incidența

acestui act normativ, ci numai în temeiul acestei legi speciale.

Aceasta nu înseamnă o

îngrădire adusă liberului acces la justiție, deoarece după parcurgerea fazei

prealabile, persoanele nemulțumite de decizia sau dispoziția prin care a fost

finalizată notificarea, o pot ataca în justiție, beneficiind de dreptul de a

exercita căile legale de atac.

Art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului garantează fiecărei persoane dreptul la un

„tribunal", adică dreptul la „o instanță judiciară care să soluționeze

orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile".

Împrejurarea că Legea

nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în

instanță, actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

Prin respingerea

acțiunii de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, privind imobilele ce intra sub incidența acestui act normativ, nu se

aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurentul

reclamant, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la

valoarea patrimonială respectivă.

Reglementarea unei

proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în

posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se

înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.

În egală măsură,

trebuie avută în vedere Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la

admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii, conform căreia în concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant.

Prin statuarea de

către instanța supremă, în cadrul acestei decizii, a necesității analizei, în

funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei acțiuni, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, se dă

expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care

să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce

formează obiectul oricărui proces echitabil în materie civilă, în egală măsură

garanția dreptului de acces la un tribunal - componenta materială a dreptului

la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

declarat de pârâtul Statul Român, Înalta Curte constată că excepția lipsei

calității procesuale pasive, reiterată prin cererea de recurs este nefondată,

întrucât prin acțiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun de la

cel care l-a deposedat.

Așa fiind, excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, nu poate fi primită.

În ce privește însă

fondul litigiului, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, este fondat și va fi admis, pentru următoarele

considerente:

Anterior formulării

prezentei cereri, reclamantul nu a întreprins niciun alt demers pentru

restituirea proprietății menționate, nici pe cale administrativă și nici

judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de legislația specială

adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Examinarea

valabilității titlului Statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998,

deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără un

titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora,

dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în materia

imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de

reparație, anume, Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2

lit. h) sau lit. i), permitea și el evaluarea titlului Statului pentru cazul în

care o atare analiză era utilă pentru soluționarea notificării, dată fiind

împrejurarea că în anumite ipoteze, legea specială reglementează soluții

diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.

Procedurile

reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantului să se

conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare

unității deținătoare în termenul și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, republicată.

Sancțiunea pentru

omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este „pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent".

În acest context, de

vreme ce reclamantul nu mai poate obține măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului Statului

potrivit criteriilor reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția în vigoare la

momentul preluării, cu tratatele internaționale la care România era parte ori a

legilor în vigoare la data preluării imobilului de către Stat.

Oricum, simpla

constatare a nevalabilității titlului statului nu-i conferă reclamantului un

„bun" în sensul Convenției, rară dispunerea și a restituirii imobilului.

În acest sens, în

Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12

octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010,

Curtea a reținut că:

„134. (..) un

reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile"

sale în sensul acestei prevederi. (..)

unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul

administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în

dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat

al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

141.Curtea constată

că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a

Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă

fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142.(..) Curtea

apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.

Față de aceste

considerente, se constată că întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut

printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a imobilului

solicitat în prezenta cauză, constatarea judiciară a nevalabilității titlului

statului nu prezintă nici o relevanță întrucât indiferent de valabilitatea

titlului statului, dreptul de despăgubire este reglementat de Legea nr.

10/2001, cu respectarea procedurii.

Față de cele ce

preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, va

modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de

același pârât împotriva Sentinței civile nr. 292/S din 16 noiembrie 2009 a

Tribunalului Brașov, Secția civilă, va schimba în parte sentința, în sensul că

va respinge și capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv, fără

titlu valabil al preluării imobilului înscris în CF 4003 Brașov, nr. top 6459,

păstrând celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei și va respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantul F.M.G.O.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva Deciziei

civile nr. 2/Ap din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică în parte

decizia, în sensul că:

Admite apelul

declarat de același pârât împotriva Sentinței civile nr. 292/S din 16 noiembrie

2009 a Tribunalului Brașov, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul că:

Respinge și capătul

de cerere privind constatarea caracterului abuziv, fără titlu valabil al

preluării imobilului înscris în CF 4003 Brașov, nr. top 6459.

Păstrează celelalte

dispoziții ale sentinței și deciziei.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul F.M.G.O. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - DG