ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5479/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5479/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București la data de 08 iulie 2009, reclamantul L.S. a chemat în judecată pe

pârâții Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Economiei și

Finanțelor, și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța

să constate că autorul reclamantului - L.A. - a fost expropriat prin Decretul

nr. 427/1983 fără a exista o declarație de utilitate publică și fără o

prealabilă despăgubire, că autoarea reclamantului - L.R. - a fost expropriată

deși decretul menționat nu face referire la persoana sa și, în consecință, să oblige

pârâtele să-l despăgubească pe reclamant cu privire la suprafața de teren de

675 mp aferentă fostului imobil din la valoarea de piață existentă la momentul

efectuării expertizei evaluatorii, din care să se scadă despăgubirea primită,

cu actualizarea cuvenită, până la momentul efectuării compensării.

În drept au fost invocate prevederile art. 480 -

481 C. civ., dispozițiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea și art. 1 din

Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin sentința civilă nr. 539 din 13 aprilie 2009, a respins ca inadmisibilă

acțiunea.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a

reținut că:

Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr.

247/2005, reprezintă o lege specială derogatorie de la prevederile dreptului

comun, care reglementează regimul juridic al imobilelor ce au fost preluate în

mod abuziv în perioada anterioară de către stat, organizații cooperatiste sau

alte persoane juridice, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără

titlu valabil și fără să se țină cont de destinația imobilului la momentul

preluării, cu excepția acelor imobile care fac obiectul altor legi cu caracter

reparator.

În conformitate cu acest act normativ, imobilele

preluate în regimul anterior se restituie în natură persoanelor îndreptățite,

iar dacă nu este posibilă restituirea în natură se vor stabili măsuri

reparatorii prin echivalent care constau în compensare cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri bănești.

Legea nr. 10/2001 instituie o procedură

prealabilă, obligatorie, pe care trebuie să o urmeze persoana îndreptățită în

vederea retrocedării în natură a bunului imobil sau pentru obținerea de măsuri

reparatorii prin echivalent, respectiv să adreseze o notificare însoțită de

acte doveditoare către unitatea deținătoare, în termenul stabilit de lege,

nedepunerea acestei notificări având drept consecință pierderea dreptului de a

pretinde în justiție măsuri reparatorii în natură ori prin echivalent.

În cauza de față reclamantul, conform

susținerilor făcute, nu a urmat această procedură administrativă prevăzută de

lege, astfel că nu a formulat notificare la unitatea deținătoare prin care să

pretindă acordarea de despăgubiri bănești pentru suprafața de teren ce a

aparținut în proprietate autorilor săi și care a fost expropriată în regimul comunist

printr-un decret emis în anul 1983, astfel că după apariția Legii nr. 10/2001,

nu își mai poate justifica pretențiile legate de eventuale despăgubiri invocând

în acest sens prevederile Legii nr. 33/1994 ori dispozițiile dreptului comun.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a

formulat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 668A din 09 decembrie 2009,

Curtea de Apel București, secția a III-a, a respins, ca nefondat, apelul

declarat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de

apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul L.S. a învestită instanța de

judecată la data de 21 ianuarie 2009, după intrarea în vigoare a Legii speciale

nr. 10/2001, cu o acțiune în despăgubiri privind imobilul trecut în

proprietatea statului, ca efect al Decretului de expropriere nr. 427/1983,

cerere întemeiată de acesta pe dispozițiile din Legea nr. 33/1994, privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică și art. 480 - 481 C. civ.

Instanța a calificat corect raportul juridic

dedus judecății, apreciind asupra inaplicabilității dispozițiilor din Legea nr.

33/1994 în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Pornind de la necesitatea respectării principiului

neretroactivității legii [art. 15 alin. (2) din Constituție], în deplină

concordanță cu prevederile art. 1 C. civ., ce instituie același principiu,

consacrat deopotrivă și în jurisprudența CEDO se afirmă că legea nouă trebuie

să respecte suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate

desființa sau modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche nu

poate să admită, la rândul ei, aplicarea imediată și fără rezerve a legii noi;

în conflictul dintre normele legale determinate pe de o parte de legea veche

(Codul civil) și legea nouă (Legea nr. 10/2001), instanța supremă a statuat că

legea de reparație a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul

comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate.

S-a stabilit că Legea nr. 10/2001, interesează

ordinea publică, este de imediată aplicare și în deplină concordanță cu

principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

În acest cadru legislativ, prin decizia nr. 53

din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu puterea

obligatorie, determinată de art. 329 alin. (3) C. proc. civ. că nu-și mai pot

găsi aplicarea dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică, în cazul acțiunilor având ca obiect

imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a apreciat că nici critica privind temeiul

juridic al cererii, în sensul că acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe

art. 480 C. civ. nu subzistă unei analize pertinente având în vedere că, prin

petitul acțiunii, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru teren și și-a

întemeiat pretențiile în drept, pe dispozițiile din Legea nr. 33/1994.

Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a

reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 numai persoanele

exceptate de la această lege și cele care, din motive independente de voința

lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au

deschisă calea acțiunii în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă

acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Or, nici prin acțiune și nici prin motivele de

apel reclamantul nu a susținut că a fost în imposibilitate să utilizeze această

procedură.

În speță, reclamantul nu a formulat notificare

la unitatea deținătoare prin care să pretindă acordarea de despăgubiri bănești

pentru terenul expropriat în 1983 ce a aparținut autorilor săi, astfel încât în

mod corect instanța de fond a reținut că, în aceste condiții, nu își mai poate

justifica pretențiile legate de eventualitatea despăgubirii, invocând în acest

sens prevederile Legii nr. 33/1994, ori dispozițiile de drept comun.

În speță, nu s-a pus în discuție excepția

„prescrierii dreptului de proprietate”, s-a constatat însă că reclamantul -

apelant nu a urmat căile legale necesare pentru obținerea despăgubirilor.

O modalitate prin care un stat parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate limita sau restrânge dreptul la un proces

echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile.

Accesul la justiție presupune în mod necesar ca,

după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă

posibilitatea să se adreseze instanței judecătorești.

Prin Legea nr. 10/2001 însă, au fost

reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și

modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei

proceduri [art. 25 alin. (1), art. 26 alin. (3)].

Așadar, această lege nu suprimă accesul la un

proces echitabil, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție în

condițiile art. 21 din Constituție și ale art. 21 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a

declarat și motivat recurs reclamantul L.S.

Prin motivele de recurs formulate s-a invocat

excepția de neconstituționalitate a art. 329 C. proc. civ. raportat la art. 1

alin. (4), art. 11 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 44 alin. (4), art. 53,

art. 61 alin. (1) și art. 124 alin. (3) din Constituție și s-au formulat

următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.:

Reclamantul și-a întemeiat

pretențiile, în drept, nu numai pe dispozițiile Legii 33/1994, ci și pe

dispozițiile Codului civil - art. 480 si art. 481 C. civ., dar și pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, ce tratează modalitatea

de lipsire a proprietății și dreptul la un proces echitabil.

Instanța de apel a considerat, în

mod eronat, că orice dispoziție anterioară Legii nr. 10/2001, cum ar fi Legea nr.

33/1994 sau art. 480 și art. 481 C. civ., reprezintă dispoziții inaplicabile, pe

simplu considerent că un stat, parte la CEDO, poate limita sau restrânge

dreptul la un proces echitabil, prin obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative prealabile.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO

prevede în mod clar că singura limitare, care să nu conducă la pierderea

esenței proprietății, este doar asupra folosinței, ce trebuie să se circumscrie

unor reguli generale, cu privire la urbanism, vecinătate, fiscalitate.

Dreptul de proprietate, în

concepția Curții Europene, se poate pierde doar în condiția în care statul expropriază

proprietatea privată, după ce, în prealabil, acordă o dreaptă despăgubire.

Se solicită admiterea recursului,

casarea deciziei și a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu

respectarea dispozițiilor din CEDO, a Constituției României și a Codului civil

ce tratează dreptul de proprietate ca fiind un drept fundamental, ce nu trebuie

suprimat.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește excepția de

neconstituționalitate a art. 329 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în

conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992: „Curtea

Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare,

care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar

fi obiectul acestuia”.

Așa cum rezultă din cuprinsul

dispoziției legale citate, norma a cărei neconstituționalitate se cere a fi

constatată trebuie să aibă legătură cu obiectul cauzei, în sensul că,

soluționarea litigiului se bazează pe aplicarea respectivei norme.

În cauză însă,

autorul excepției pune în discuție, de fapt, modul de aplicare în timp a unor

norme legale, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun, dintre

norma internă și cea europeană în materia dreptului de proprietate.

Or, aspectele

invocate țin, în realitate, de modul de interpretare și de aplicare a legii,

atribuții ce revin instanței de judecată învestită cu soluționarea litigiului,

astfel încât, în cauză, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu

soluționarea excepției de neconstituționalitate nu poate fi primită.

Sunt însă

fondate criticile formulate de recurent în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamantul L.S. a învestită

instanțele de judecată la data de 21 ianuarie 2009, după intrarea în vigoare a

Legii speciale nr. 10/2001, cu o acțiune prin care a solicitat acordarea de

despăgubiri pentru imobilul trecut în proprietatea statului, ca efect al

decretului de expropriere nr. 427/1983, cerere întemeiată pe dispozițiile din

Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, art.

480 - 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În raport de obiectul cererii care a

învestit instanțele în prezentul litigiu, Curtea de Apel a făcut o corectă

aplicare în cauză a prevederilor art. 329 alin. (3) teza 2 C. proc. civ. raportat

la decizia LIII (53) pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție, publicată în M.Of., partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007.

Prin această decizie, s-a statuat că

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având

ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Înalta Curte a decis,

în soluționarea recursului în interesul legii cu care a fost sesizată, că

astfel de acțiuni sunt supuse reglementărilor cu caracter special și de

imediată aplicare cuprinse în Legea nr. 10/2001, lege specială, reparatorie în

cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere.

Prin urmare, în mod corect instanțele au

stabilit că prezentului litigiu, nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din

Legea nr. 33/1994, însă prin respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate de

reclamant, instanțele au încălcat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În jurisprudența sa, Curtea

Europeană a stabilit că

art. 6

§

1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi

sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale

cu caracter civil. Acest drept de acces la o instanță nu este absolut, fiind

supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce privește

condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece aceasta impune, prin

însăși natura sa, o reglementare de către stat, care se bucură, în această

privință, de o anumită marjă de apreciere. Totuși, aceste limitări nu îi pot

restricționa unui justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o

asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să

fie afectat în însăși esența sa. Mai mult chiar, astfel de limitări nu sunt

compatibile cu prevederile art. 6 § 1 din Convenție decât dacă ele urmăresc un

scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele folosite și scopul urmărit.

Aplicând aceste principii, Curtea

Europeană a stabilit că respingerea, ca inadmisibilă a unei cereri adresate

instanțelor naționale reprezintă o ingerință în dreptul de acces la o instanță

judecătorească. Respingerea acțiunii nu prezintă prin ea însăși o problemă din

perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale speței, procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă, dar

eficiența acestei proceduri este un aspect ce trebuie verificat de instanță

(Faimblat vs. Romania).

Totodată, prin soluția pronunțată,

instanța de apel a ignorat și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la

admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

Sesizată

cu soluționarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte

a constatat că ceea ce instanțele de judecată au soluționat diferit atât în

cazul acțiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât și al celor

îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este

atât problema raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul

Civil, ca lege generală, cât și cea a raportului dintre legea internă și

Convenția europeană a drepturilor omului.

Prin

decizia în interesul legii menționată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme

cu care a fost sesizată și a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu

legea generală și a Convenției europene a drepturilor omului în raport cu legea

specială, Legea 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

S-a reținut în considerentele

deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză în concret a

fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă

pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se poate aprecia

că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În cauză, Curtea de Apel a aplicat decizia în

interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a

dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod nelegal, celelalte aspecte

soluționate în judecarea recursului în interesul legii.

Or, câtă vreme în cauză, reclamantul a susținut

că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepției de

inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași convenție și că

valorificarea dreptului lui de proprietate nu este una efectivă în procedura

oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel trebuia să facă aplicarea

deciziei în interesul legii și să verifice susținerile reclamantului, asigurându-i

astfel accesul la justiție, și dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe.

Prin urmare, pentru considerentele

expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va modifica decizia

atacată în sensul că, în temeiul art. 297 C. proc. civ., va admite apelul

formulat de reclamant și va desființa sentința apelată, trimițând cauza spre

rejudecare Tribunalului București

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul L.S.

împotriva deciziei civile nr. 668 A din 09 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia în sensul că admite

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 539 din 13 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Desființează sentința și trimite

cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

octombrie 2010.