ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5479/2010

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 08 iulie 2009, reclamantul L.S. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Economiei și Finanțelor, și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să constate că autorul reclamantului - L.A. - a fost expropriat prin Decretul nr. 427/1983 fără a exista o declarație de utilitate publică și fără o prealabilă despăgubire, că autoarea reclamantului - L.R. - a fost expropriată deși decretul menționat nu face referire la persoana sa și, în consecință, să oblige pârâtele să-l despăgubească pe reclamant cu privire la suprafața de teren de 675 mp aferentă fostului imobil din la valoarea de piață existentă la momentul efectuării expertizei evaluatorii, din care să se scadă despăgubirea primită, cu actualizarea cuvenită, până la momentul efectuării compensării.

În drept au fost invocate prevederile art. 480 - 481 C. civ., dispozițiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea și art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 539 din 13 aprilie 2009, a respins ca inadmisibilă acțiunea. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că: Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, reprezintă o lege specială derogatorie de la prevederile dreptului comun, care reglementează regimul juridic al imobilelor ce au fost preluate în mod abuziv în perioada anterioară de către stat, organizații cooperatiste sau alte persoane juridice, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil și fără să se țină cont de destinația imobilului la momentul preluării, cu excepția acelor imobile care fac obiectul altor legi cu caracter reparator.

În conformitate cu acest act normativ, imobilele preluate în regimul anterior se restituie în natură persoanelor îndreptățite, iar dacă nu este posibilă restituirea în natură se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent care constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri bănești. Legea nr. 10/2001 instituie o procedură prealabilă, obligatorie, pe care trebuie să o urmeze persoana îndreptățită în vederea retrocedării în natură a bunului imobil sau pentru obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv să adreseze o notificare însoțită de acte doveditoare către unitatea deținătoare, în termenul stabilit de lege, nedepunerea acestei notificări având drept consecință pierderea dreptului de a pretinde în justiție măsuri reparatorii în natură ori prin echivalent.

În cauza de față reclamantul, conform susținerilor făcute, nu a urmat această procedură administrativă prevăzută de lege, astfel că nu a formulat notificare la unitatea deținătoare prin care să pretindă acordarea de despăgubiri bănești pentru suprafața de teren ce a aparținut în proprietate autorilor săi și care a fost expropriată în regimul comunist printr-un decret emis în anul 1983, astfel că după apariția Legii nr. 10/2001, nu își mai poate justifica pretențiile legate de eventuale despăgubiri invocând în acest sens prevederile Legii nr. 33/1994 ori dispozițiile dreptului comun. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 668A din 09 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a, a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamantul L.S. a învestită instanța de judecată la data de 21 ianuarie 2009, după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001, cu o acțiune în despăgubiri privind imobilul trecut în proprietatea statului, ca efect al Decretului de expropriere nr. 427/1983, cerere întemeiată de acesta pe dispozițiile din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și art. 480 - 481 C. civ. Instanța a calificat corect raportul juridic dedus judecății, apreciind asupra inaplicabilității dispozițiilor din Legea nr. 33/1994 în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pornind de la necesitatea respectării principiului neretroactivității legii [art. 15 alin. (2) din Constituție], în deplină concordanță cu prevederile art. 1 C. civ., ce instituie același principiu, consacrat deopotrivă și în jurisprudența CEDO se afirmă că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate desființa sau modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche nu poate să admită, la rândul ei, aplicarea imediată și fără rezerve a legii noi; în conflictul dintre normele legale determinate pe de o parte de legea veche (Codul civil) și legea nouă (Legea nr. 10/2001), instanța supremă a statuat că legea de reparație a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate.

S-a stabilit că Legea nr. 10/2001, interesează ordinea publică, este de imediată aplicare și în deplină concordanță cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. În acest cadru legislativ, prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu puterea obligatorie, determinată de art. 329 alin. (3) C. proc. civ. că nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a apreciat că nici critica privind temeiul juridic al cererii, în sensul că acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe art. 480 C. civ. nu subzistă unei analize pertinente având în vedere că, prin petitul acțiunii, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru teren și și-a întemeiat pretențiile în drept, pe dispozițiile din Legea nr. 33/1994. Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 numai persoanele exceptate de la această lege și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or, nici prin acțiune și nici prin motivele de apel reclamantul nu a susținut că a fost în imposibilitate să utilizeze această procedură. În speță, reclamantul nu a formulat notificare la unitatea deținătoare prin care să pretindă acordarea de despăgubiri bănești pentru terenul expropriat în 1983 ce a aparținut autorilor săi, astfel încât în mod corect instanța de fond a reținut că, în aceste condiții, nu își mai poate justifica pretențiile legate de eventualitatea despăgubirii, invocând în acest sens prevederile Legii nr. 33/1994, ori dispozițiile de drept comun. În speță, nu s-a pus în discuție excepția „prescrierii dreptului de proprietate”, s-a constatat însă că reclamantul - apelant nu a urmat căile legale necesare pentru obținerea despăgubirilor.

O modalitate prin care un stat parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze instanței judecătorești. Prin Legea nr. 10/2001 însă, au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri [art. 25 alin. (1), art. 26 alin. (3)]. Așadar, această lege nu suprimă accesul la un proces echitabil, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție în condițiile art. 21 din Constituție și ale art. 21 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul L.S. Prin motivele de recurs formulate s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 329 C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (4), art. 11 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 44 alin. (4), art. 53, art. 61 alin. (1) și art. 124 alin. (3) din Constituție și s-au formulat următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Reclamantul și-a întemeiat pretențiile, în drept, nu numai pe dispozițiile Legii 33/1994, ci și pe dispozițiile Codului civil - art. 480 si art. 481 C. civ., dar și pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, ce tratează modalitatea de lipsire a proprietății și dreptul la un proces echitabil.

Instanța de apel a considerat, în mod eronat, că orice dispoziție anterioară Legii nr. 10/2001, cum ar fi Legea nr. 33/1994 sau art. 480 și art. 481 C. civ., reprezintă dispoziții inaplicabile, pe simplu considerent că un stat, parte la CEDO, poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil, prin obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO prevede în mod clar că singura limitare, care să nu conducă la pierderea esenței proprietății, este doar asupra folosinței, ce trebuie să se circumscrie unor reguli generale, cu privire la urbanism, vecinătate, fiscalitate. Dreptul de proprietate, în concepția Curții Europene, se poate pierde doar în condiția în care statul expropriază proprietatea privată, după ce, în prealabil, acordă o dreaptă despăgubire.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei și a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu respectarea dispozițiilor din CEDO, a Constituției României și a Codului civil ce tratează dreptul de proprietate ca fiind un drept fundamental, ce nu trebuie suprimat. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 329 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992: „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”.

Așa cum rezultă din cuprinsul dispoziției legale citate, norma a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să aibă legătură cu obiectul cauzei, în sensul că, soluționarea litigiului se bazează pe aplicarea respectivei norme. În cauză însă, autorul excepției pune în discuție, de fapt, modul de aplicare în timp a unor norme legale, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun, dintre norma internă și cea europeană în materia dreptului de proprietate. Or, aspectele invocate țin, în realitate, de modul de interpretare și de aplicare a legii, atribuții ce revin instanței de judecată învestită cu soluționarea litigiului, astfel încât, în cauză, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate nu poate fi primită.

Sunt însă fondate criticile formulate de recurent în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamantul L.S. a învestită instanțele de judecată la data de 21 ianuarie 2009, după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001, cu o acțiune prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul trecut în proprietatea statului, ca efect al decretului de expropriere nr. 427/1983, cerere întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, art. 480 - 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În raport de obiectul cererii care a învestit instanțele în prezentul litigiu, Curtea de Apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 329 alin. (3) teza 2 C. proc.

civ. raportat la decizia LIII (53) pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M.Of., partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007. Prin această decizie, s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Înalta Curte a decis, în soluționarea recursului în interesul legii cu care a fost sesizată, că astfel de acțiuni sunt supuse reglementărilor cu caracter special și de imediată aplicare cuprinse în Legea nr. 10/2001, lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere.

Prin urmare, în mod corect instanțele au stabilit că prezentului litigiu, nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, însă prin respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate de reclamant, instanțele au încălcat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a stabilit că art. 6 § 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Acest drept de acces la o instanță nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece aceasta impune, prin însăși natura sa, o reglementare de către stat, care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de apreciere.

Totuși, aceste limitări nu îi pot restricționa unui justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa. Mai mult chiar, astfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 § 1 din Convenție decât dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Aplicând aceste principii, Curtea Europeană a stabilit că respingerea, ca inadmisibilă a unei cereri adresate instanțelor naționale reprezintă o ingerință în dreptul de acces la o instanță judecătorească. Respingerea acțiunii nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă, dar eficiența acestei proceduri este un aspect ce trebuie verificat de instanță (Faimblat vs. Romania).

Totodată, prin soluția pronunțată, instanța de apel a ignorat și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Sesizată cu soluționarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanțele de judecată au soluționat diferit atât în cazul acțiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât și al celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este atât problema raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul Civil, ca lege generală, cât și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului.

Prin decizia în interesul legii menționată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată și a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală și a Convenției europene a drepturilor omului în raport cu legea specială, Legea 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

S-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În cauză, Curtea de Apel a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod nelegal, celelalte aspecte soluționate în judecarea recursului în interesul legii.

Or, câtă vreme în cauză, reclamantul a susținut că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepției de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași convenție și că valorificarea dreptului lui de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel trebuia să facă aplicarea deciziei în interesul legii și să verifice susținerile reclamantului, asigurându-i astfel accesul la justiție, și dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va modifica decizia atacată în sensul că, în temeiul art. 297 C. proc. civ., va admite apelul formulat de reclamant și va desființa sentința apelată, trimițând cauza spre rejudecare Tribunalului București

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul L.S. împotriva deciziei civile nr. 668 A din 09 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 539 din 13 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2010.