ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5298/2010

Asupra recursului de față, constată: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secția civilă, reclamanții V.A. și V.R. au solicitat obligarea pârâților Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 260.000 Euro, plus dobânda legală aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la data plății efective, pentru terenul în suprafață de 328 mp, situat în Cluj Napoca, Str. Moților, preluat abuziv de Statul Român. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin dispoziția nr. 2190 din 26 martie 2008 emisă de Primarul municipiului Cluj Napoca le-a fost soluționată notificarea, în sensul că s-a stabilit că sunt îndreptățiți să beneficieze de măsuri reparatorii în echivalent, având în vedere că imobilul nu poate fi restituit în natură.

Întrucât procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr. 247/2005 este imprevizibilă și nesigură atât în privința termenului de achitare a despăgubirilor, cât și în ce privește modalitatea și cuantumul despăgubirilor, fapt constatat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze împotriva României, singura posibilitate de obținere a unei reparații echitabile pentru imobilul naționalizat este obligarea directă a pârâților la despăgubiri. Prin întâmpinări, pârâtele au invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a lipsei de competență materială a tribunalului, precum și cea a inadmisibilității atragerii în proces a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin sentința civilă nr. 79 din 10 februarie 2009, Tribunalul Cluj, Secția civilă, a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a lipsei de competență materială a tribunalului, precum și cea a inadmisibilității atragerii în proces a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar pe fond, a admis acțiunea, a stabilit valoarea imobilului menționat în Dispoziția nr. 219/2008 emisă de Primarul municipiului Cluj Napoca la suma de 637.220 lei și a obligat pârâții, în solidar, la plata în favoarea reclamanților a acestei sume, cu titlu de despăgubiri, plus dobânda legală, calculată de la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței, până la plata efectivă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, are calitate procesuală pasivă deoarece are atribuții directe în procedura de restituire și asigurarea fondurilor necesare pentru listarea la Bursă a Fondului Proprietatea, iar titlurile de despăgubire sunt emise pe seama statului. În ce privește excepția necompetenței materiale a tribunalului, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 atribuie plenitudine de competență acestei instanțe, cu excepția atacării deciziilor emise de Comisia Centrală de Stabilirea Despăgubirilor, iar excepția inadmisibilității introducerii în cauză a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a fost respinsă, cu motivarea că această pârâtă a fost introdusă în cauză cu respectarea dispozițiilor art. 132 C. proc.

civ. Pe fond, s-a reținut, în esență, că dosarul reclamanților prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubire pentru imobilul situat în Cluj Napoca, Str. Moților nu a fost înaintat pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, astfel încât procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost declanșată, deși a trecut aproape 1 an de la emiterea dispoziției. Pe de altă parte, procedura instituită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu garantează reclamanților că vor intra efectiv în posesia unor despăgubiri, în condițiile în care, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizații.

Așa fiind, pentru a se evita încălcarea art. 1 din Protocolul 1 din CEDO și pentru a da satisfacție celor îndreptățiți la restituirea imobilelor naționalizate, prin echivalent, se impune atragerea răspunderii directe a Statului Român, prin organele sale cu atribuții directe în procedura de restituire, respectiv Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 637.220 lei, stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză, plus dobânda legală, calculată de la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței tribunalului și până la plata efectivă.

Prin decizia civilă nr. 317/A din 2 decembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, Secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie a admis apelurile declarate de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru lipsa calității sale procesuale pasive și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, în reprezentarea Statului Român, a schimbat sentința tribunalului, în sensul că a stabilit valoarea despăgubirilor pentru imobilul menționat în dispoziția contestată la suma de 594.000 lei, în loc de 637.220 lei și a obligat acest din urmă pârât la plata către reclamanți a sumei stabilită cu titlu de despăgubiri, plus dobânda legală, de la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței și până la plata efectivă În considerentele acestei decizii s-a reținut, cu privire la apelul pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, că prin H.G.

nr. 361/2005 s-a dispus înființarea acestei instituții, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, fără personalitate juridică, astfel că, deși îi sunt stabilite numeroase atribuții, nu poate sta în proces, neavând capacitate de folosință. În ce privește apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român, curtea de apel a reținut că acesta este fondat numai în ce privește valoarea imobilului în litigiu care, potrivit raportului de expertiză efectuat de expert A.G., este de 594.000 lei și nu de 637.220 lei, cum s-a stabilit de către instanța de fond. În ce privește motivele de apel relative la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, curtea de apel a apreciat că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Art. 25 din Decretul nr. 31/1954 stabilește că Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

În cauză, legislația internă prin care se stabilesc drepturile persoanelor cărora nu li se pot restitui în natură imobilele preluate abuziv de stat vin în contradicție cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 din CEDO, întrucât Fondul Proprietatea nu funcționează într-o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizații, fapt dovedit și de adresa din 10 septembrie 2009 a acestei instituții, depusă la dosar, din care rezultă că nici în prezent nu s-au finalizat formalitățile premergătoare listării la bursă. Întrucât legislația internă vine în contradicție cu tratatele și convențiile la care România este parte, iar Legea nr. 247/2005 încalcă art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, potrivit art. 20 din Constituție, au prioritate convențiile internaționale.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici: 1. Prin obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata despăgubirilor instanța de apel și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, concretizată într-o imixtiune în sfera activității legislative și executive, constând în desconsiderarea cu multă ușurință a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 conform cărora, decizia sau dispoziția prin care se propune acordarea de despăgubiri se înaintează Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

2. Criticile încadrate în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează următoarele aspecte: Potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, decizia sau dispoziția prin care se propune acordarea de despăgubiri se înaintează Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, situație în care se va desemna evaluatorul pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor. Prin O.U.G.

nr. 81/2007 s-a recunoscut posibilitatea titularului unui titlu de despăgubire emis pentru o sumă de cel mult 500.000 lei de a solicita fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar, iar în cazul în care titlul de despăgubiri este emis pentru o sumă mai mare de 500.000 lei, titularului i se recunosc două posibilități de valorificare a titlului, în funcție de propria opțiune, respectiv, fie să solicite primirea de titluri de acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie să solicite primirea de titluri de plată în limita sumei maxime de 500.000 lei, respectiv acțiuni emise de Fondul Proprietatea pentru diferența până la concurența despăgubirilor totale acordate prin titlul de despăgubire.

Decizia Comisiei Centrale poate fi atacată cu contestație în condițiile Legii contenciosului administrativ. Raportat la această procedură stabilită prin dispozițiile legale menționate, soluția de cuantificare a despăgubirilor în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este nelegală. Întrucât la dosarul cauzei nu există probe din care să rezulte că reclamanta s-ar fi adresat autorității competente cu cerere pentru a-i fi acordate despăgubiri cu respectarea procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, cererea acesteia apare ca fiind inadmisibila.

Prematur instanța de fond prin sentința a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate pe bază de expertiză, deoarece art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilește faptul că, în cazul în care restituirea în natura nu este posibilă, se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plații despăgubirilor. Efectuarea unei expertize de evaluare nu era necesară în cauză deoarece, în ultimă instanță, aceasta va fi făcuta doar în cazul contestării deciziei administrative pronunțate după parcurgerea de către intimata-reclamanta a procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 10/2001.

Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, iar pe fond, respingerea acțiunii. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu poate fi primit întrucât acest motiv de recurs se referă la depășirea atribuțiilor „puterii judecătorești” și constă în încălcarea de către instanța judecătorească a unui domeniu rezervat altei puteri constituite în stat, o depășire a prerogativelor puterii judecătorești prin intrarea, nepermisă, în atribuțiunile puterii legislative ori executive.

Depășirea atribuțiilor „puterii judecătorești” se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, astfel cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică. În speța dedusă judecății, judecătorii fondului nu și-au depășit atribuțiile, ci au interpretat legea, aplicând principiul soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cel referitor la liberul acces la justiție, prevăzut de art. 21 alin. (2) din Constituția României, fără ca prin aceasta să încalce atribuțiile recunoscute altei autorități statale, motiv pentru care primul motiv de recurs nu poate fi primit.

2. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, pentru următoarele considerente: Recurentul critică modul în care instanța de apel a aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, în raport de care nu putea să dispună obligarea sa la plata despăgubirilor. Aceste critici nu pot fi primite, întrucât curtea de apel nu a susținut că legea specială de reparație prevede posibilitatea obligării Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri, ci a reținut că legislația internă vine în contradicție cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 din CEDO, întrucât Fondul Proprietatea nu funcționează într-o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizații, acest fapt fiind dovedit în speță și prin adresa din 10 septembrie 2009 a acestei instituții, din care rezultă că nici în prezent nu s-au finalizat formalitățile premergătoare listării la bursă.

Așa fiind, curtea de apel a ținut seama de faptul că, întrucât legislația internă vine în contradicție cu tratatele și convențiile la care România este parte, iar Legea nr. 247/2005 încalcă art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, potrivit art. 20 din Constituție, au prioritate convențiile internaționale. În ce privește legea internă aplicabilă în speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în cauza Păduraru contra României că „art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta obligațiile pozitive ce-i revin.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.” Totodată, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că, în situația în care principiul restituirii proprietăților a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea în ceea ce privește aplicarea acestui principiu, fie că este de sorginte legislativă, administrativă, fie că ține de punerea în aplicare de către autorități, este de natură să dea naștere, dacă persistă în timp și în absența unei reacții coerente și rapide a statului, unei situații echivalente cu neîndeplinirea obligației statului de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Broniovski împotriva Poloniei, Păduraru împotriva României, Străin și alții împotriva României ; Porțeanu împotriva României; Radu împotriva României).

Față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statul trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ținându-se cont și de principiile afirmate de jurisprudența Curții în materia acordării de despăgubiri, soluția de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor este corectă. De altfel, această soluție se justifică și față de legislația internă, respectiv H.G.

nr. 34/2009, normă cadru ce reglementează funcționarea acestei instituții, care în art. 3 pct. 81 prevede că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul Român, ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, iar în art. 3 prevede, printre atribuțiile Ministerului Finanțelor, și pe cele privind coordonarea și administrarea veniturilor statului, precum și a datoriei publice. Pe de altă parte, fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor prin Fondul „Proprietatea" se constituie sub forma unei societăți de investiții deținută în întregime de Statul Român și administrată de Ministerul Finanțelor, până la transmiterea acțiunilor către persoanele fizice îndreptățite, conform dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat repetat România, acordând despăgubiri foștilor proprietari, aceste sume fiind achitate de Ministerul Finanțelor ca reprezentant al Statului Român, condamnat de Curte. Potrivit aprecierilor constante ale Curții Europene, deși Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, care o modifică, oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură. (cauza Viașu contra României).

Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului “Proprietatea” de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent. O constatare similară a fost reținută de Curtea Europeană și în privința O.U.G.

nr. 81/2007 de modificare a Legii nr. 247/2005 privind Fondul “Proprietatea”, invocată de recurent în susținerea motivului de recurs, apreciind că până în prezent nu s-a dovedit că simplificarea procedurii în funcție de valoarea imobilului este eficientă și că sistemul funcționează (cauza Episcopia Unită cu Roma contra României, hotărârea din 7 februarie 2008). În situații similare celei în speță Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și a obligat Statul român la plata de despăgubiri în favoarea reclamantului, fără a condiționa această constatare de epuizarea de către reclamanți a procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, în cauza Viașu contra României Curtea a reținut că: „36 ( …) Chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea”. 37. Or, Curtea a stabilit deja că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (….). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire (….).

38. Curtea conchide, prin urmare, că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. 60. Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, neexecutarea unei hotărâri care recunoaște un drept de proprietate constituie o ingerință în sensul primei teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, care enunță principiul general al respectării proprietății.” Aprecierile Curții din hotărârea dată în cauza Viașu contra României au fost reconfirmate prin hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României, în care s-a reținut că: „30.

( …) Dreptul la o instanță judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci el cuprinde și speranța legitimă că această hotărâre va fi executată. Protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității presupun obligația administrației de a se conforma unei sentințe sau decizii pronunțate în domeniul respectiv de cel mai înalt organ jurisdicțional în materie administrativă al statului.” „40. (…) Prin decizia administrativă din data de 18 mai 2006, reclamanților li s-a propus o despăgubire pentru imobilul lor naționalizat, care va fi calculată de către comisia centrală constituită în baza Legii nr. 10/2001 (……).

Or, Curtea a constatat deja că părților interesate nu le-a fost oferită nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape a procedurii. 41. Desigur, reclamanții ar fi putut contesta decizia administrativă pentru ca instanțele să stabilească cuantumul reparației în cauză. Totuși, o astfel de acțiune, pe lângă faptul că ar fi contribuit în mod sigur la prelungirea procedurii, care dura deja de 5 ani, nu ar fi putut fi considerată o cale de atac efectivă în speță, dat fiind faptul că în final executarea hotărârii definitive pronunțate de instanțe ar depinde tot de Legea nr. 247/2005.” „60.

Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, neexecutarea unei hotărâri care recunoaște un drept de proprietate constituie o ingerință în sensul primei teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, care enunță principiul general al respectării proprietății» „ 77. ( …) Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și, în anumite cazuri, a art. 6 din Convenție, precum și numeroasele dosare privind restituirea de bunuri trimise la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și nesoluționate într-un termen rezonabil demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate de stat în perioada comunistă nu a fost implementat într-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a pronunțat după 28 octombrie 1999, data Hotărârii Brumărescu împotriva României, câteva zeci de hotărâri care au dus la constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza funcționării, considerate incompatibile cu acest articol, a mecanismului de restituire a bunurilor care îi privesc pe beneficiarii unui drept la restituirea unor imobile.

Caracterul repetitiv al încălcărilor constatate, dublat de constatarea disfuncționalității mecanismului de restituire indică faptul că există o acumulare de încălcări identice, ce reflectă o situație ce durează la nesfârșit, care nu s-a remediat încă și pentru care justițiabilii nu dispun de nicio cale de atac internă.” La data obținerii dispoziției administrative prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, pentru punerea în executare a acesteia reclamanții aveau la îndemână dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora puteau obține titluri de despăgubire emise de Fondul Proprietatea. Or, acest fond nu funcționează, fapt dovedit de altfel în speță prin adresa din 10 septembrie 2009 a acestei instituții, din care rezultă că nici în prezent nu s-au finalizat formalitățile premergătoare listării la bursă.

Așa fiind, punerea în executare de către reclamanți a deciziei administrative, în condițiile unei proceduri ineficiente, care nu le oferă nicio certitudine cu privire la încasarea despăgubirilor reprezintă, astfel cum a statuat Curtea, o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul reclamanților la respectarea bunului lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Pe de altă parte, față de dispozițiile art. 13 din Convenție, potrivit cărora orice persoană ale cărei drepturi și libertăți sunt recunoscute de aceasta are dreptul să declare un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea respectivă s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale, refuzul instanței naționale de a analiza pe fond cauza, cu motivarea că reclamanții nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru punerea în executare a dispoziției administrative ar fi echivalat cu încălcarea acestor dispoziții ale Convenției.

Statul trebuie să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba de o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri, conform principiului supremației dreptului și al legalității protecției drepturilor patrimoniale, enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1, ținând cont de principiile enunțate de jurisprudența Curții în materie. În consecință, p rin decizia pronunțată, instanța de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene stabilite în acele spețe în care se regăsesc premisele existente în cauza de față, astfel încât, motivele de recurs astfel cum au fost formulate sunt nefondate urmând a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurent să plătească intimaților – reclamanți cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 992 lei, dovedite cu chitanța depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj împotriva deciziei civile nr. 317/A din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, Secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie . Obligă pe recurent la 992 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 octombrie 2010.