ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5298/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5298/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față, constată:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Cluj, Secția civilă, reclamanții V.A. și V.R. au solicitat obligarea pârâților

Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 260.000 Euro,

plus dobânda legală aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a

hotărârii, până la data plății efective, pentru terenul în suprafață de 328 mp,

situat în Cluj Napoca, Str. Moților, preluat abuziv de Statul Român.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat

că prin dispoziția nr. 2190 din 26 martie 2008 emisă de Primarul municipiului

Cluj Napoca le-a fost soluționată notificarea, în sensul că s-a stabilit că

sunt îndreptățiți să beneficieze de măsuri reparatorii în echivalent, având în

vedere că imobilul nu poate fi restituit în natură.

Întrucât procedura prevăzută de dispozițiile

Legii nr. 247/2005 este imprevizibilă și nesigură atât în privința termenului

de achitare a despăgubirilor, cât și în ce privește modalitatea și cuantumul

despăgubirilor, fapt constatat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

numeroase cauze împotriva României, singura posibilitate de obținere a unei

reparații echitabile pentru imobilul naționalizat este obligarea directă a pârâților

la despăgubiri.

Prin întâmpinări, pârâtele au invocat

excepțiile inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a lipsei de

competență materială a tribunalului, precum și cea a inadmisibilității

atragerii în proces a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților.

Prin sentința civilă nr. 79 din 10 februarie

2009, Tribunalul Cluj, Secția civilă, a respins excepțiile inadmisibilității

acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, a lipsei de competență materială a tribunalului,

precum și cea a inadmisibilității atragerii în proces a pârâtei Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar pe fond, a admis acțiunea, a

stabilit valoarea imobilului menționat în Dispoziția nr. 219/2008 emisă de

Primarul municipiului Cluj Napoca la suma de 637.220 lei și a obligat pârâții,

în solidar, la plata în favoarea reclamanților a acestei sume, cu titlu de

despăgubiri, plus dobânda legală, calculată de la data rămânerii definitive și

irevocabile a sentinței, până la plata efectivă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, are calitate procesuală pasivă

deoarece are atribuții directe în procedura de restituire și asigurarea

fondurilor necesare pentru listarea la Bursă a Fondului Proprietatea, iar

titlurile de despăgubire sunt emise pe seama statului.

În ce privește excepția necompetenței

materiale a tribunalului, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 atribuie plenitudine

de competență acestei instanțe, cu excepția atacării deciziilor emise de

Comisia Centrală de Stabilirea Despăgubirilor, iar excepția inadmisibilității

introducerii în cauză a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților

a fost respinsă, cu motivarea că această pârâtă a fost introdusă în cauză cu

respectarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

Pe fond, s-a reținut, în esență, că dosarul

reclamanților prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubire pentru

imobilul situat în Cluj Napoca, Str. Moților nu a fost înaintat pârâtei

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, astfel încât procedura

reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost declanșată, deși a

trecut aproape 1 an de la emiterea dispoziției.

Pe de altă parte, procedura instituită prin

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu garantează reclamanților că vor intra

efectiv în posesia unor despăgubiri, în condițiile în care, astfel cum a

statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Fondul Proprietatea nu

funcționează de o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a

unei indemnizații.

Așa fiind, pentru a se evita încălcarea art. 1

din Protocolul 1 din CEDO și pentru a da satisfacție celor îndreptățiți la

restituirea imobilelor naționalizate, prin echivalent, se impune atragerea

răspunderii directe a Statului Român, prin organele sale cu atribuții directe

în procedura de restituire, respectiv Ministerul Finanțelor Publice și

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și obligarea acestora,

în solidar, la plata sumei de 637.220 lei, stabilită prin raportul de expertiză

efectuat în cauză, plus dobânda legală, calculată de la data rămânerii

definitive și irevocabile a sentinței tribunalului și până la plata efectivă.

Prin decizia civilă nr.

317/A

din 2 decembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, Secția civilă de muncă și asigurări

sociale pentru minori și familie

a admis apelurile declarate de pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru lipsa calității

sale procesuale pasive și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, în reprezentarea Statului Român, a

schimbat sentința tribunalului, în sensul că a stabilit valoarea despăgubirilor

pentru imobilul menționat în dispoziția contestată la suma de 594.000 lei, în

loc de 637.220 lei și a obligat acest din urmă pârât la plata către reclamanți

a sumei stabilită cu titlu de despăgubiri, plus dobânda legală, de la data

rămânerii definitive și irevocabile a sentinței și până la plata efectivă

În considerentele

acestei decizii s-a reținut, cu privire la apelul pârâtei Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, că prin H.G. nr. 361/2005 s-a dispus

înființarea acestei instituții, ca organ de specialitate al administrației

publice centrale, fără personalitate juridică, astfel că, deși îi sunt

stabilite numeroase atribuții, nu poate sta în proces, neavând capacitate de

folosință.

În ce privește apelul

formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului

Român, curtea de apel a reținut că acesta este fondat numai în ce privește

valoarea imobilului în litigiu care, potrivit raportului de expertiză efectuat

de expert A.G., este de 594.000 lei și nu de 637.220 lei, cum s-a stabilit de

către instanța de fond.

În ce privește

motivele de apel relative la calitatea procesuală pasivă a Statului Român,

curtea de apel a apreciat că acestea sunt nefondate, pentru următoarele

considerente:

Art. 25 din Decretul nr.

31/1954 stabilește că Statul este persoană juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

În cauză, legislația

internă prin care se stabilesc drepturile persoanelor cărora nu li se pot

restitui în natură imobilele preluate abuziv de stat vin în contradicție cu

dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 din CEDO, întrucât Fondul Proprietatea nu

funcționează într-o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a

unei indemnizații, fapt dovedit și de adresa din 10 septembrie 2009 a acestei

instituții, depusă la dosar, din care rezultă că nici în prezent nu s-au

finalizat formalitățile premergătoare listării la bursă.

Întrucât legislația

internă vine în contradicție cu tratatele și convențiile la care România este

parte, iar Legea nr. 247/2005 încalcă art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, potrivit art. 20 din Constituție, au prioritate convențiile internaționale.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, în

reprezentarea Statului Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj care,

invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și pct. 9 C.

proc. civ., a formulat următoarele critici:

Ministerului Finanțelor Publice la plata despăgubirilor instanța de apel și-a

depășit atribuțiile puterii judecătorești, concretizată într-o imixtiune în

sfera activității legislative și executive, constând în desconsiderarea cu

multă ușurință a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

conform cărora, decizia sau dispoziția prin care se propune acordarea de

despăgubiri se înaintează Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

încadrate în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. vizează următoarele aspecte:

Potrivit art. 16 alin.

(1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, decizia sau dispoziția prin care se

propune acordarea de despăgubiri se înaintează Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, situație în care se va desemna

evaluatorul pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Prin O.U.G. nr. 81/2007

s-a recunoscut posibilitatea titularului unui titlu de despăgubire emis pentru

o sumă de cel mult 500.000 lei de a solicita fie realizarea conversiei acestuia

în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în

numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar, iar în cazul în care titlul de

despăgubiri este emis pentru o sumă mai mare de 500.000 lei, titularului i se

recunosc două posibilități de valorificare a titlului, în funcție de propria

opțiune, respectiv, fie să solicite primirea de titluri de acțiuni emise de

Fondul Proprietatea, fie să solicite primirea de titluri de plată în limita

sumei maxime de 500.000 lei, respectiv acțiuni emise de Fondul Proprietatea

pentru diferența până la concurența despăgubirilor totale acordate prin titlul

de despăgubire.

Decizia Comisiei

Centrale poate fi atacată cu contestație în condițiile Legii contenciosului

administrativ.

Raportat la această

procedură stabilită prin dispozițiile legale menționate, soluția de

cuantificare a despăgubirilor în contradictoriu cu Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice este nelegală.

Întrucât la dosarul

cauzei nu există probe din care să rezulte că reclamanta s-ar fi adresat

autorității competente cu cerere pentru a-i fi acordate despăgubiri cu

respectarea procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, cererea acesteia

apare ca fiind inadmisibila.

Prematur instanța de

fond prin sentința a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate pe bază de

expertiză, deoarece art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilește faptul

că, în cazul în care restituirea în natura nu este posibilă, se vor stabili

masuri reparatorii prin echivalent care vor consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plații despăgubirilor. Efectuarea unei expertize

de evaluare nu era necesară în cauză deoarece, în ultimă instanță, aceasta va

fi făcuta doar în cazul contestării deciziei administrative pronunțate după

parcurgerea de către intimata-reclamanta a procedurii prevăzute de Titlul VII

din Legea nr. 10/2001.

Solicită admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii admiterii

excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, iar pe fond,

respingerea acțiunii.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu poate fi primit

întrucât acest motiv de recurs se referă la depășirea atribuțiilor „puterii

judecătorești” și constă în încălcarea de către instanța judecătorească a unui

domeniu rezervat altei puteri constituite în stat, o depășire a prerogativelor

puterii judecătorești prin intrarea, nepermisă, în atribuțiunile puterii

legislative ori executive.

Depășirea

atribuțiilor „puterii judecătorești” se concretizează într-o imixtiune a

instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, astfel

cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică.

În speța

dedusă judecății, judecătorii fondului nu și-au depășit atribuțiile, ci au

interpretat legea, aplicând principiul soluționării cauzei într-un termen

rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cel referitor la liberul

acces la justiție, prevăzut de art. 21 alin. (2) din Constituția României, fără

ca prin aceasta să încalce atribuțiile recunoscute altei autorități statale,

motiv pentru care primul motiv de recurs nu poate fi primit.

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este de asemenea nefondat,

pentru următoarele considerente:

Recurentul critică

modul în care instanța de apel a aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale

Legii nr. 247/2005, în raport de care nu putea să dispună obligarea sa la plata

despăgubirilor.

Aceste critici nu pot

fi primite, întrucât curtea de apel nu a susținut că legea specială de

reparație prevede posibilitatea obligării Statului român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata de despăgubiri, ci a reținut că legislația internă

vine în contradicție cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 din CEDO, întrucât

Fondul Proprietatea nu funcționează într-o manieră susceptibilă de a conduce la

acordarea efectivă a unei indemnizații, acest fapt fiind dovedit în speță și prin

adresa din 10 septembrie 2009 a acestei instituții, din care rezultă că nici în

prezent nu s-au finalizat formalitățile premergătoare listării la bursă.

Așa fiind, curtea de

apel a ținut seama de faptul că, întrucât legislația internă vine în

contradicție cu tratatele și convențiile la care România este parte, iar Legea nr.

247/2005 încalcă art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, potrivit art. 20 din Constituție, au prioritate convențiile internaționale.

În ce privește legea

internă aplicabilă în speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în

cauza Păduraru contra României că „art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de

ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții.

Incertitudinea - fie

legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități

- este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia

poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat

și suficient pentru a respecta obligațiile pozitive ce-i revin.

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii

pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau

aplicarea de măsuri reparatorii.”

Totodată, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că, în situația

în care principiul restituirii proprietăților a fost deja adoptat de către un

stat, incertitudinea în ceea ce privește aplicarea acestui principiu, fie că

este de sorginte legislativă, administrativă, fie că ține de punerea în

aplicare de către autorități, este de natură să dea naștere, dacă persistă în

timp și în absența unei reacții coerente și rapide a statului, unei situații

echivalente cu neîndeplinirea obligației statului de a asigura exercitarea

efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1

(Broniovski împotriva Poloniei, Păduraru împotriva României, Străin și alții

împotriva României ; Porțeanu împotriva României; Radu împotriva României).

Față de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statul trebuie să

garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, fie că este

vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri,

conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității protecției

drepturilor patrimoniale enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ținându-se cont și de principiile afirmate de jurisprudența Curții în materia

acordării de despăgubiri, soluția de obligare a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor este corectă.

De

altfel, această soluție se justifică și față de legislația internă, respectiv H.G.

nr. 34/2009, normă cadru ce reglementează funcționarea acestei instituții, care

în art. 3 pct. 81 prevede că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul

Român, ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, iar în art. 3

prevede, printre atribuțiile Ministerului Finanțelor, și pe cele privind

coordonarea și administrarea veniturilor statului, precum și a datoriei

publice.

Pe de

altă parte, fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale de Stabilire a

Despăgubirilor prin Fondul „Proprietatea" se constituie sub forma unei

societăți de investiții deținută în întregime de Statul Român și administrată

de Ministerul Finanțelor, până la transmiterea acțiunilor către persoanele

fizice îndreptățite, conform dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 247/2005,

modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a condamnat repetat România, acordând

despăgubiri foștilor proprietari, aceste sume fiind achitate de Ministerul Finanțelor

ca reprezentant al Statului Român, condamnat de Curte.

Potrivit aprecierilor

constante ale Curții Europene, deși Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005,

care o modifică, oferă părților interesate atât accesul la o procedură

administrativă, cât și la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul,

acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să

asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubiri în favoarea

persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură. (cauza Viașu

contra României).

Astfel, s-a constatat

că procedura de aprobare a Fondului “Proprietatea” de către Consiliul Național

al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în

acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute

de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat

până în prezent.

O

constatare similară a fost reținută de Curtea Europeană și în privința O.U.G. nr.

81/2007 de modificare a Legii nr. 247/2005 privind Fondul “Proprietatea”, invocată

de recurent în susținerea motivului de recurs, apreciind că până în prezent nu

s-a dovedit că simplificarea procedurii în funcție de valoarea imobilului este

eficientă și că sistemul funcționează (cauza Episcopia Unită cu Roma contra

României, hotărârea din 7 februarie 2008).

În situații similare

celei în speță Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că a avut loc o

încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și a obligat Statul român la plata de despăgubiri în favoarea reclamantului, fără a

condiționa această constatare de epuizarea de către reclamanți a procedurii

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, în cauza

Viașu contra României Curtea a reținut că:

„36 ( …) Chiar dacă

partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este

cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare

definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005

și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea”.

stabilit deja că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil

să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (….).

Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu

iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de

despăgubire (….).

prin urmare, că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât

accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la

o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în

prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri

în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, neexecutarea

unei hotărâri care recunoaște un drept de proprietate constituie o ingerință în

sensul primei teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, care

enunță principiul general al respectării proprietății.”

Aprecierile Curții

din hotărârea dată în

cauza Viașu contra României au

fost reconfirmate prin hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României,

în care s-a reținut că:

„30. ( …) Dreptul la

o instanță judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obține

recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci el cuprinde și

speranța legitimă că această hotărâre va fi executată. Protecția efectivă a

justițiabilului și restabilirea legalității presupun obligația administrației

de a se conforma unei sentințe sau decizii pronunțate în domeniul respectiv de

cel mai înalt organ jurisdicțional în materie administrativă al statului.”

„40. (…) Prin decizia

administrativă din data de 18 mai 2006, reclamanților li s-a propus o

despăgubire pentru imobilul lor naționalizat, care va fi calculată de către

comisia centrală constituită în baza Legii nr. 10/2001 (……). Or, Curtea a

constatat deja că părților interesate nu le-a fost oferită nicio garanție în

ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape a procedurii.

reclamanții ar fi putut contesta decizia administrativă pentru ca instanțele să

stabilească cuantumul reparației în cauză. Totuși, o astfel de acțiune, pe lângă

faptul că ar fi contribuit în mod sigur la prelungirea procedurii, care dura

deja de 5 ani, nu ar fi putut fi considerată o cale de atac efectivă în speță,

dat fiind faptul că în final executarea hotărârii definitive pronunțate de

instanțe ar depinde tot de Legea nr. 247/2005.”

„60. Curtea

reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, neexecutarea

unei hotărâri care recunoaște un drept de proprietate constituie o ingerință în

sensul primei teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, care

enunță principiul general al respectării proprietății»

„ 77. (

…) Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și, în anumite cazuri, a art. 6 din

Convenție, precum și numeroasele dosare privind restituirea de bunuri trimise la

Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților

și nesoluționate într-un termen

rezonabil demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor

confiscate sau naționalizate de stat în perioada comunistă nu a fost

implementat într-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a

pronunțat după 28 octombrie 1999, data Hotărârii Brumărescu împotriva României,

câteva zeci de hotărâri care au dus la constatarea încălcării art. 1 din

Protocolul nr. 1 din cauza funcționării, considerate incompatibile cu acest

articol, a mecanismului de restituire a bunurilor care îi privesc pe

beneficiarii unui drept la restituirea unor imobile. Caracterul repetitiv al

încălcărilor constatate, dublat de constatarea disfuncționalității mecanismului

de restituire indică faptul că există o acumulare de încălcări identice, ce

reflectă o situație ce durează la nesfârșit, care nu s-a remediat încă și

pentru care justițiabilii nu dispun de nicio cale de atac internă.”

La data

obținerii dispoziției administrative prin care s-a stabilit dreptul la

despăgubiri, pentru punerea în executare a acesteia reclamanții aveau la

îndemână dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora

puteau obține titluri de despăgubire emise de Fondul Proprietatea.

Or, acest

fond nu funcționează,

fapt

dovedit de altfel în speță prin adresa din 10 septembrie 2009 a acestei

instituții, din care rezultă că nici în prezent nu s-au finalizat formalitățile

premergătoare listării la bursă.

Așa fiind, punerea în

executare de către reclamanți a deciziei administrative, în condițiile unei

proceduri ineficiente, care nu le oferă nicio certitudine cu privire la

încasarea despăgubirilor reprezintă, astfel cum a statuat Curtea, o sarcină

disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul reclamanților la

respectarea bunului lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Pe de

altă parte, față de dispozițiile

art. 13 din Convenție, potrivit cărora orice

persoană ale cărei drepturi și libertăți sunt recunoscute de aceasta are

dreptul să declare un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar și

atunci când încălcarea respectivă s-ar datora unor persoane care au acționat în

exercitarea atribuțiilor lor oficiale,

refuzul

instanței naționale de a analiza pe fond cauza, cu motivarea că reclamanții nu

au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru punerea în executare

a dispoziției administrative ar fi echivalat

cu încălcarea acestor

dispoziții ale Convenției.

Statul

trebuie să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate realizarea

efectivă și rapidă a dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba de o

restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri, conform principiului

supremației dreptului și al legalității protecției drepturilor patrimoniale, enunțate

în art. 1 din Protocolul nr. 1, ținând cont de principiile enunțate de

jurisprudența Curții în materie.

În consecință, p

rin decizia

pronunțată, instanța de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate

din jurisprudența Curții Europene stabilite în acele spețe în care se regăsesc

premisele existente în cauza de față, astfel încât, motivele de recurs astfel

cum au fost formulate sunt nefondate urmând a fi respinse, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

Față de dispozițiile art.

274 C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi

obligată să plătească cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe

recurent să plătească intimaților – reclamanți cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 992 lei, dovedite cu chitanța

depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Cluj împotriva deciziei civile nr. 317/A din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel

Cluj, Secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie

.

Obligă pe recurent la

992 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 15 octombrie 2010.