ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 317/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 317/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1389/D din 19 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis acțiunea

civilă formulată de reclamantul K.J. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor și, în consecință:

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 200.000 lei, despăgubiri

reprezentând daune morale pentru perioada 08 aprilie 2005 - 06 iunie 2005, în

care reclamantul a fost arestat în mod nelegal.

Prin considerentele

sentinței, s-a reținut că prin rechizitoriul din data de 18 august 2005 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din dosar nr. 78/P/2005 a fost

trimis în judecată inculpatul K.J., reclamant în prezenta cauză, pentru complicitate

la săvârșirea infracțiunii de trafic de substanțe toxice prevăzute de art. 26 C.

pen., raportat la art. 312 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 14 din

Decretul nr. 466/1979, reținându-se în sarcina sa că a încercat împreună cu

alte două persoane, I.C.I. și T.O.A., să valorifice o cantitate de 30 kg substanță toxică mercur metalic contra sumei de 500 Euro/kg, reclamantul punând la dispoziție

autoturismul propriu și asigurând verificarea zonei în data de 15 martie 2005,

pentru identificarea eventualilor urmăritori.

S-a mai reținut că

ulterior, prin sentința penală nr. 315 din 05 iunie 2006, pronunțată de

Tribunalul Satu Mare în dosar nr. 3101/2005, inculpatul K.J. a fost achitat de

sub această învinuire, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

c) C. proc. pen., hotărârea rămânând definitivă prin decizia penală nr. 209A

din 19 decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. 2596/35/P/2006.

Totodată, a rezultat că

în perioada 03 aprilie 2005 -06 iunie 2005 reclamantul a fost inițial reținut

pentru 24 ore și apoi arestat preventiv, iar în tot acest interval a negat

vinovăția sa în cauză.

Intimatul pârât prin

întâmpinarea depusă la dosar a invocat disproporția dintre prejudiciul moral suferit

în mod efectiv de către reclamant și cuantumul despăgubirilor solicitate în

prezenta cauză, arătându-se că, pe de o parte, SC P.N. SRL la care acesta a

avut calitatea de administrator și asociat unic, și-a continuat activitatea și

ulterior punerii în libertate a reclamantului, iar pe de altă parte, că decesul

copilului nou născut al reclamantului a survenit anterior luării măsurii

preventive față de acesta, astfel încât, pârâtul a opinat că reclamantului nu i

se cuvin despăgubiri și pentru această categorie de suferințe morale.

Din probele

administrate în cauză (depoziții de martori coroborate cu înscrisurile cauzei),

prima instanță a reținut că în perioada în care reclamantul a fost arestat

preventiv, activitatea SC P.N. SRL a fost afectată în mod semnificativ, că

urmare a măsurii preventive dispuse față de reclamant au fost influențate în

mod considerabil atât activitatea cât și încasările ulterioare punerii sale în

libertate, iar măsura preventivă dispusă cu privire la persoana reclamantului a

determinat preluarea atribuțiilor administrative de către soția sa, la scurt

timp după șocul emoțional cauzat de decesul, la data de 06 ianuarie 2005, al

copilului acestora născut la data de 03 ianuarie 2005.

De asemenea, din

declarația martorului P.M.R. s-a mai reținut că arestarea reclamantului s-a

repercutat în mod negativ și asupra activității desfășurate în cadrul unei alte

societăți comerciale deținute de reclamant (barul P.) și că, toate aceste

împrejurări coroborate au avut ca efect o diminuare serioasă a veniturilor

obținute în familia reclamantului, în condițiile în care atât el cât și rudele,

prietenii și cunoscuții săi s-au aflat sub șocul arestării preventive dispuse.

În ce privește

apărările pârâtului DGFP Satu Mare structurate pe considerentul că între

perioada decesului copilului reclamantului și luarea măsurii preventive, s-a

scurs un interval de timp suficient de îndelungat pentru a înlătura invocarea

unui prejudiciu de această natură, instanța a apreciat că dimpotrivă, de la

data de 06 ianuarie 2005 (data decesului copilului K.M.A.) și până la data de

08 aprilie 2005 (data reținerii și apoi a arestării preventive a reclamantului)

perioada de timp astfel scursă nu poate fi apreciată ca suficientă pentru

ștergerea oricăror suferințe în plan moral și afectiv suportate de reclamant.

Așa cum a rezultat și

din cuprinsul scrisorii medicale eliberate de Spitalul Clinic Județean Cluj -

Clinica Obstetrică Ginecologie I Cluj Napoca din data de 06 ianuarie 2005,

soția reclamantului a prezentat antecedente în sensul că a suferit anterior un

număr de 3 avorturi spontane în trimestrul I de sarcină, iar copilul s-a născut

viu, decedând la 2 zile după naștere, în urma unor complicații la naștere,

astfel încât, cu atât mai mult este greu de apreciat că suferința cauzată ca

urmare a evenimentului nefericit descris anterior, nu a fost agravată în urma

luării măsurii preventive a arestului la un interval de 3 luni după acest

incident.

Totodată, s-a

apreciat că soția reclamantului a fost cea care a suferit în primul rând un

prejudiciu moral afectiv ca urmare a acestor succesiuni de evenimente

nefericite, dar în egală măsură nu se poate nega că reclamantul, la rândul său,

a suferit un prejudiciu de asemenea natură, în condițiile în care a

conștientizat că, urmare a măsurii preventive dispuse față de el, pe nedrept,

s-a aflat în imposibilitate de a se afla alături de soție într-un asemenea

moment, spre a-i oferi sprijin afectiv.

Având în vedere cele

relevate anterior și care vizează consecințele de ordin patrimonial,

determinate de măsura preventivă dispusă față de reclamant, instanța a apreciat

că această suferință a cuprins și imposibilitatea reclamantului de a-și

sprijini material familia.

Pe de altă parte,

Ministerul Public a susținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 96 alin. (5)

din Legea nr. 303/2004, normă juridică potrivit căreia „nu este îndreptățită la

repararea pagubei persoana care în cursul procesului a contribuit în orice mod

la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror''.

Sub acest aspect,

instanța a înlăturat această susținere, reținând că, raportat la probatoriul

administrat în cauză în acest sens, respectiv sentința penală nr. 315 din 05

iunie 2006 a Tribunalului Satu Mare și materialul probator administrat atât în

respectivul dosar cât și în căile de atac prin care s-a menținut soluția de

achitare, dispozițiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 nu-și găsesc

incidența în pricina de față, întrucât s-a constatat că punerea la dispoziția

celorlalți doi inculpați a autoturismului proprietatea reclamantului, s-a realizat

în necunoștință de cauză, din lucrările dosarului penal, rezultând că

reclamantul nu a avut cunoștință despre faptul că acest autoturism urma a fi

utilizat ca mijloc de transport pentru cantitatea de 30 kg. mercur metalic.

În consecință, prima

instanță a apreciat că în speță sunt întrunite ipotezele legale prevăzute de art.

504-506 C. proc. pen. privind luarea unei măsuri nelegale de arestare

preventivă a reclamantului, pentru intervalul 08 aprilie 20005 - 06 iunie 2005,

astfel încât, acțiunea reclamantului s-a considerat a fi întemeiată.

În ce privește

cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de către reclamant, instanța a

reținut din probatoriul administrat, respectiv, din declarațiile martorilor Ț.O.F.

și P.M.R., coroborate cu situațiile financiar contabile ale societăților

comerciale la care reclamantul a deținut sau deține în prezent calitatea de

asociat, că acestea sunt întemeiate, în cuantumul solicitat prin petitul

cererii introductive în instanță.

De principiu, pentru

buna desfășurare a procesului penal și pentru atingerea scopului acestei

activități judiciare, apare necesară uneori luarea anumitor măsuri procesuale

care constau în anumite privațiuni sau constrângeri personale ori reale,

determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul

penal. În egală măsură însă, în conținutul măsurilor de prevenție cu caracter

de constrângere și privațiune ce aduc atingere dreptului fundamental al

inviolabilității unei persoane, legiuitorul este obligat să instituie garanții

procesuale temeinice, de respectare strică a dispozițiilor legale care permit

luarea acestor măsuri. Aceste garanții procesuale constau, pe de o parte, în

existența unor multiple condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se

dispune luarea măsurii privative de libertate, iar pe de altă parte, în

răspunderea asumată de către stat față de victimele acestor măsuri preventive,

în situația în care se dovedește că ele au fost nelegale, persoanele în cauză

fiind scoase de sub urmărire penală sau, dispunându-se revocarea măsurilor

privative de libertate dispuse în privința lor.

Asumarea răspunderii

statului, în condițiile art. 504-506 C. proc. pen., prin raportare la art. 52 alin.

(3) din Constituția României, asigură dreptul la libertate al persoanelor ca

drept fundamental recunoscut de art. 3 și 9 din Declarația universală a drepturilor

omului („. orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la

securitatea sa.", „. nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat în mod

arbitrar.") precum și de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului (ratificată de România în Legea nr. 30/1994).

Respectarea acestui drept

fundamental și a principiilor anterior menționate, a fost consacrată și prin

jurisprudența constantă în materie a Curții Europene de Drepturilor Omului, de

ex: Cauza De Wield, Ooms et Versyp împotriva Belgiei, Cauza Lukanov împotriva

Bulgariei, Cauza Baranowski împotriva Poloniei, jurisprudență recunoscută de

către statul român ca obligatorie, conform art. 3 din Legea nr. 30/1994.

În consecință, pe

lângă reținerea îndreptățirii reclamantului la daunele morale solicitate,

instanța a avut în vedere la stabilirea cuantumului lor concret și la

împrejurările de fapt care conturează această îndreptățire, că percepția

persoanelor din mediul reclamantului a fost substanțial diferită în momentul în

care au avut reprezentarea că reclamantul este și autorul unei infracțiuni

deosebit de grave, ceea ce a determinat în mod evident o depreciere în

societate a imaginii acestuia în această perioadă.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și

Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, criticându-se soluția

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.

nr. 5/A din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea, Secția civilă mixtă, s-au

respins ca nefondate ambele apeluri, cu 15.000 lei cheltuieli de judecată în

favoarea intimatului reclamant.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel a apreciat că motivul invocat de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Satu Mare cu privire la incidența art. 96 alin. (5) din Legea nr.

303/2004, nu este aplicabil în speță, deoarece se referă la persoane care în

cursul procesului au contribuit la săvârșirea erorii judiciare, interpretarea

literală a textului, determinând concluzia că o astfel de atitudine trebuie să

aparțină însuși reclamantului. Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui,

în anumite circumstanțe, recunoașterea faptei, ulterior retractată sau posesia

unor bunuri ce nu este explicată organului de cercetare penală.

Or, reclamantul K.J.

nu a avut o astfel de atitudine, el susținând de la început nevinovăția sa, iar

faptul că a vorbit la telefon cu celelalte persoane implicate în săvârșirea

faptei penale în perioada în care convorbirile erau interceptate, nu este o

faptă de natura celor care să stingă dreptul său la încasarea despăgubirilor.

Instanța de apel a

constatat că problema cuantumului daunelor morale, este lăsata la aprecierea

judecătorului.

S-a apreciat că prima

instanță a făcut o analiză pertinentă a prejudiciului cauzat reclamantului prin

măsura de arestare dispusă împotriva sa.

Instanța de apel, a

reținut la rândul său, că este adevărat că nu șocul arestării soțului ei a

determinat pierderea sarcinii de către soția reclamantului, dar această

arestare a survenit la câteva săptămâni de la evenimentul respectiv, într-o

perioadă în care aceasta prezenta o sensibilitate accentuată și avea nevoie de

sprijinul soțului ei. Datorită măsurii arestării, soția reclamantului a fost

lipsită de acest sprijin, suferind un nou șoc și, pe fondul acestei stări, a

fost obligată să preia și activitatea societăților comerciale deținute de

intimat pentru a împiedica falimentarea acestora.

În al doilea rând, s-a

constatat că instanța de fond în mod corect a apreciat și aspectul potrivit

căruia într-o comunitate a oamenilor de afaceri de anvergura celei din Satu

Mare, pierderea reputației reclamantului a determinat o scădere a cifrei ce

afaceri, existând un raport de cauzalitate, chiar dacă indirect.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu

Mare, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, recurentul susține că potrivit art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea

de către stat a prejudiciului suferit, cu condiția ca, în urma rejudecării

cauzei, să se stabilească prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta

imputată ori ca această faptă nu există.

Referitor la acuzația

de complicitate la trafic de substanțe toxice, recurentul susține că nu este

incident art. 504 alin. (1) C. proc. pen., întrucât apelantul K.J. a fost

achitat pe motiv ca nu a săvârșit fapta, atât de către instanța de fond, cât si

de către instanțele de apel și de recurs, fără însă ca acesta să fie vreodată

condamnat definitiv.

Totodată, conform

prevederilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la

repararea prejudiciului și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură

preventivă, iar ulterior, pentru motivele mai sus indicate - nu a săvârșit

fapta imputată ori că fapta nu există - a fost achitată.

Față de aceste

prevederi legale, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu

Mare din data de 18 august 2005, se indică faptul că în timpul cercetării

penale, față de reclamant s-a luat măsura reținerii și arestării preventive din

data de 08 aprilie 2005 până în data de 06 iunie 2005.

Recurentul susține că

la aprecierea întinderii reparației, instanța va avea în vedere prevederile art.

505 C. proc. pen.

Pentru repararea

prejudiciului moral suferit de către reclamant, trebuie avute în vedere însă mai

multe criterii, anume: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan

fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost

lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și

socială, etc., toate acestea, apreciate în funcție de perioada pe care

reclamantul a executat-o în stare de arest.

În continuare,

recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită evaluare a

materialului probator administrat în cauză, din cele două perspective afirmate

de reclamant: activitatea comercială a firmelor sale care ar fi încetat după

arestarea sa preventivă, ca și cu privire la pierderea sarcinii de către soția

sa, neexistând vreun raport de cauzalitate între măsura arestării

reclamantului, dispusă în data de 08 aprilie 2005 și pierderea de sarcină

suferită de către soție în data de 03 ianuarie 2005.

Or, o eventuală

acordare de către instanța de judecată în favoarea reclamantului a unor

despăgubiri morale vădit mai mari comparativ cu situația sa reală, contravine

spiritului legii, și anume acela de a asigura o satisfacție morală pe baza unei

aprecieri în echitate, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia civilă nr. 3189 din 20 aprilie 2005.

Raportat la

împrejurările speței și în special la durata stării de arest preventiv a reclamantului

(2 luni) o statuare în echitate, care sa asigure o reparație morală (și nu una

având exclusiv scop patrimonial) impune concluzia caracterului exorbitant al

cuantumului despăgubirilor solicitate de către reclamant.

În acest sens

(necesitatea statuarii în echitate) s-a pronunțat și Curtea Europeana a

Drepturilor Omului în diverse cauze având un obiect similar celui din speță,

între care: Cauza Pantea contra României, Cauza Barbu Anghelescu contra

României, Cauza Bursuc contra României, etc.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, recurentul arată că în mod greșit instanța de fond a

admis cererea reclamantului de a obliga statul la suportarea în întregime a

cheltuielilor de judecată (reprezentând onorariul de avocat), în ciuda faptului

ca a admis acțiunea reclamantului doar în parte.

Astfel, instanța de

fond nu a făcut aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., conform cărora

"Când pretențiile fiecărei parți au fost încuviințate numai în parte,

instanța va aprecia în ce măsura fiecare din ele poate fi obligată la plata

cheltuielilor de judecata, putând face compensarea lor."

Cu privire la

onorariul de avocat din apel, în cuantum de 15.000 lei, recurentul afirmă că

acesta este nejustificat (având în vedere ca apelul a fost soluționat la primul

termen de judecată) motiv pentru care, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., se solicită cenzurarea acestuia.

Intimatul reclamant a

formulat întâmpinare prin care a solicitat menținerea soluției recurate.

Recursul formulat

este urmează a fi admis potrivit celor ce succed.

Deși recurentul pârât

indică prin motivele de recurs și ipoteza art. 504 alin. (2) C. proc. pen.,

care este norma aplicabilă situației de fapt reținute în cauză, susține în

același timp, în mod contradictoriu, că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., cele două texte reglementând

două ipoteze legale diferite.

Este real că

instanțele de fond s-au referit la normele menționate, fără a face distincția

și a preciza în mod explicit că este aplicabilă ipoteza de la art. 504 alin. (2)

C. proc. pen., referindu-se nediferențiat la constatarea îndeplinirii în cauză

a dispozițiilor art. 504 – 505 C. proc. pen., însă, din considerentele deciziei

reiese că a fost recunoscută repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului

prin arestarea preventivă a acestuia în perioada 08 aprilie 2005 - 06 iunie 2005,

pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o, acesta fiind temeiul achitării sale

dispuse prin hotărâre judecătorească penală definitivă (art. 11 pct. 2 lit. b)

rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen.), ceea ce se circumscrie tezei legale

anterior enunțate.

În continuarea

motivelor de recurs, se constată că recurentul pârât nu critică decizia sub

aspectul încălcării sau aplicării greșite a legii la situația de fapt reținută

și nici nu pretinde că la stabilirea acestei situații - privitoare la

întinderea prejudiciului suferit de reclamant - s-ar fi avut în vedere ori,

dimpotrivă, s-ar fi ignorat criteriile legale specifice acțiunii de față,

criterii prevăzute prin dispozițiile art. 505 C. proc. pen. a căror corectă

aplicare a confirmat-o instanța de apel.

Argumentele

privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanțe în alte

cauze cu același obiect, în raport de numărul zilelor de arest, la caracterul

insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanța de apel privesc o

eventuală netemeinicie a deciziei, care însă nu poate fi analizată de instanța

de recurs.

Interpretarea

probelor și stabilirea situației de fapt pe baza lor sunt atribute ale

instanțelor de fond, în timp ce recursul poate fi declarat în prezent doar

pentru motivele de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct.

1-9 C. proc. civ.

Înalta Curte

apreciază că și cenzurarea, pe baza art. 276 C. proc. civ., cheltuielilor de

judecată acordate reclamantului prin sentința primei instanțe, ipoteză

inaplicabilă speței, în absența unor pretenții proprii formulate de pârât pe calea

unei cereri reconvenționale, reprezintă tot aspect de netemeinicie care exced

unui control de legalitate; adecvată ar fi fost invocarea prevederilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., având în vedere finalitatea urmărită prin formularea

acestei critici, anume diminuarea cheltuielilor de judecată făcute de reclamant

cu onorariul de avocat.

În plus, Înalta Curte

constată că această critică referitoare la cheltuielile de judecată la care

pârâtul a fost obligat la fond, reprezintă o critică formulată omisso medio,

nefiind susținută și prin motivele de apel, astfel că, ar fi inadmisibil să fie

analizată direct în recurs, pentru ipoteza încadrării ei într-unul dintre

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Se rețin însă a fi

fondate criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin.

(1) și (2) C. proc. civ. în ce privește cheltuielile de judecată acordate de

intimatul reclamant în apel.

Astfel, recurentul a

fost obligat în apel la 15.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul

reclamant constând în onorariu de avocat, în condițiile în care la dosar nu se

află dovada efectuării acestor cheltuieli de către intimat, singurul înscris

relevant din acest punct de vedere, fiind împuternicirea avocațială aflată la

fila 24 dosar apel din care reiese că s-a convenit un onorariu de 15.000 lei,

fără ca dovada efectuării acestei plăți de către intimat să fie făcută; această

insuficiență probatorie nu a fost complinită nici în recurs, în condițiile art.

305 C. proc. civ.

În aceste condiții,

Înalta Curte constată că dispoziția privind obligarea pârâtului la 15.000 lei

cheltuieli de judecată către intimat este dată cu aplicarea greșită a

prevederilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ., care dispun: “Judecătorii nu pot

micșora cheltuielile de timbre, taxe de procedură și impozit proporțional,

plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe

care parte care a câștigat va dovedi că le-a făcut.”

Față de cele anterior

redate, se va admite recursul în baza art. 312 alin. (1) și (3) cu ref. la art.

304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi modificată în parte decizia recurată prin

înlăturarea dispoziției referitoare la obligarea apelanților pârâți la plata

cheltuielilor de judecată către intimatul reclamant în cuantum de 15.000 lei,

menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, împotriva deciziei civile nr. 5/A din

21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea, Secția Civilă Mixtă.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că înlătură obligația apelanților privind plata

sumei de 15.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, în favoarea

intimatului reclamant K.J.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 ianuarie 2010.