ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 317/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1389/D din 19 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul K.J. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și, în consecință: A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 200.000 lei, despăgubiri reprezentând daune morale pentru perioada 08 aprilie 2005 - 06 iunie 2005, în care reclamantul a fost arestat în mod nelegal.

Prin considerentele sentinței, s-a reținut că prin rechizitoriul din data de 18 august 2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din dosar nr. 78/P/2005 a fost trimis în judecată inculpatul K.J., reclamant în prezenta cauză, pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de trafic de substanțe toxice prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 312 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 14 din Decretul nr. 466/1979, reținându-se în sarcina sa că a încercat împreună cu alte două persoane, I.C.I. și T.O.A., să valorifice o cantitate de 30 kg substanță toxică mercur metalic contra sumei de 500 Euro/kg, reclamantul punând la dispoziție autoturismul propriu și asigurând verificarea zonei în data de 15 martie 2005, pentru identificarea eventualilor urmăritori.

S-a mai reținut că ulterior, prin sentința penală nr. 315 din 05 iunie 2006, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. 3101/2005, inculpatul K.J. a fost achitat de sub această învinuire, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., hotărârea rămânând definitivă prin decizia penală nr. 209A din 19 decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. 2596/35/P/2006. Totodată, a rezultat că în perioada 03 aprilie 2005 -06 iunie 2005 reclamantul a fost inițial reținut pentru 24 ore și apoi arestat preventiv, iar în tot acest interval a negat vinovăția sa în cauză. Intimatul pârât prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat disproporția dintre prejudiciul moral suferit în mod efectiv de către reclamant și cuantumul despăgubirilor solicitate în prezenta cauză, arătându-se că, pe de o parte, SC P.N.

SRL la care acesta a avut calitatea de administrator și asociat unic, și-a continuat activitatea și ulterior punerii în libertate a reclamantului, iar pe de altă parte, că decesul copilului nou născut al reclamantului a survenit anterior luării măsurii preventive față de acesta, astfel încât, pârâtul a opinat că reclamantului nu i se cuvin despăgubiri și pentru această categorie de suferințe morale. Din probele administrate în cauză (depoziții de martori coroborate cu înscrisurile cauzei), prima instanță a reținut că în perioada în care reclamantul a fost arestat preventiv, activitatea SC P.N.

SRL a fost afectată în mod semnificativ, că urmare a măsurii preventive dispuse față de reclamant au fost influențate în mod considerabil atât activitatea cât și încasările ulterioare punerii sale în libertate, iar măsura preventivă dispusă cu privire la persoana reclamantului a determinat preluarea atribuțiilor administrative de către soția sa, la scurt timp după șocul emoțional cauzat de decesul, la data de 06 ianuarie 2005, al copilului acestora născut la data de 03 ianuarie 2005. De asemenea, din declarația martorului P.M.R. s-a mai reținut că arestarea reclamantului s-a repercutat în mod negativ și asupra activității desfășurate în cadrul unei alte societăți comerciale deținute de reclamant (barul P.) și că, toate aceste împrejurări coroborate au avut ca efect o diminuare serioasă a veniturilor obținute în familia reclamantului, în condițiile în care atât el cât și rudele, prietenii și cunoscuții săi s-au aflat sub șocul arestării preventive dispuse.

În ce privește apărările pârâtului DGFP Satu Mare structurate pe considerentul că între perioada decesului copilului reclamantului și luarea măsurii preventive, s-a scurs un interval de timp suficient de îndelungat pentru a înlătura invocarea unui prejudiciu de această natură, instanța a apreciat că dimpotrivă, de la data de 06 ianuarie 2005 (data decesului copilului K.M.A.) și până la data de 08 aprilie 2005 (data reținerii și apoi a arestării preventive a reclamantului) perioada de timp astfel scursă nu poate fi apreciată ca suficientă pentru ștergerea oricăror suferințe în plan moral și afectiv suportate de reclamant.

Așa cum a rezultat și din cuprinsul scrisorii medicale eliberate de Spitalul Clinic Județean Cluj - Clinica Obstetrică Ginecologie I Cluj Napoca din data de 06 ianuarie 2005, soția reclamantului a prezentat antecedente în sensul că a suferit anterior un număr de 3 avorturi spontane în trimestrul I de sarcină, iar copilul s-a născut viu, decedând la 2 zile după naștere, în urma unor complicații la naștere, astfel încât, cu atât mai mult este greu de apreciat că suferința cauzată ca urmare a evenimentului nefericit descris anterior, nu a fost agravată în urma luării măsurii preventive a arestului la un interval de 3 luni după acest incident.

Totodată, s-a apreciat că soția reclamantului a fost cea care a suferit în primul rând un prejudiciu moral afectiv ca urmare a acestor succesiuni de evenimente nefericite, dar în egală măsură nu se poate nega că reclamantul, la rândul său, a suferit un prejudiciu de asemenea natură, în condițiile în care a conștientizat că, urmare a măsurii preventive dispuse față de el, pe nedrept, s-a aflat în imposibilitate de a se afla alături de soție într-un asemenea moment, spre a-i oferi sprijin afectiv. Având în vedere cele relevate anterior și care vizează consecințele de ordin patrimonial, determinate de măsura preventivă dispusă față de reclamant, instanța a apreciat că această suferință a cuprins și imposibilitatea reclamantului de a-și sprijini material familia.

Pe de altă parte, Ministerul Public a susținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, normă juridică potrivit căreia „nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care în cursul procesului a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror''.

Sub acest aspect, instanța a înlăturat această susținere, reținând că, raportat la probatoriul administrat în cauză în acest sens, respectiv sentința penală nr. 315 din 05 iunie 2006 a Tribunalului Satu Mare și materialul probator administrat atât în respectivul dosar cât și în căile de atac prin care s-a menținut soluția de achitare, dispozițiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 nu-și găsesc incidența în pricina de față, întrucât s-a constatat că punerea la dispoziția celorlalți doi inculpați a autoturismului proprietatea reclamantului, s-a realizat în necunoștință de cauză, din lucrările dosarului penal, rezultând că reclamantul nu a avut cunoștință despre faptul că acest autoturism urma a fi utilizat ca mijloc de transport pentru cantitatea de 30 kg.

mercur metalic. În consecință, prima instanță a apreciat că în speță sunt întrunite ipotezele legale prevăzute de art. 504-506 C. proc. pen. privind luarea unei măsuri nelegale de arestare preventivă a reclamantului, pentru intervalul 08 aprilie 20005 - 06 iunie 2005, astfel încât, acțiunea reclamantului s-a considerat a fi întemeiată. În ce privește cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de către reclamant, instanța a reținut din probatoriul administrat, respectiv, din declarațiile martorilor Ț.O.F. și P.M.R., coroborate cu situațiile financiar contabile ale societăților comerciale la care reclamantul a deținut sau deține în prezent calitatea de asociat, că acestea sunt întemeiate, în cuantumul solicitat prin petitul cererii introductive în instanță.

De principiu, pentru buna desfășurare a procesului penal și pentru atingerea scopului acestei activități judiciare, apare necesară uneori luarea anumitor măsuri procesuale care constau în anumite privațiuni sau constrângeri personale ori reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal. În egală măsură însă, în conținutul măsurilor de prevenție cu caracter de constrângere și privațiune ce aduc atingere dreptului fundamental al inviolabilității unei persoane, legiuitorul este obligat să instituie garanții procesuale temeinice, de respectare strică a dispozițiilor legale care permit luarea acestor măsuri.

Aceste garanții procesuale constau, pe de o parte, în existența unor multiple condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se dispune luarea măsurii privative de libertate, iar pe de altă parte, în răspunderea asumată de către stat față de victimele acestor măsuri preventive, în situația în care se dovedește că ele au fost nelegale, persoanele în cauză fiind scoase de sub urmărire penală sau, dispunându-se revocarea măsurilor privative de libertate dispuse în privința lor. Asumarea răspunderii statului, în condițiile art. 504-506 C. proc.

pen., prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituția României, asigură dreptul la libertate al persoanelor ca drept fundamental recunoscut de art. 3 și 9 din Declarația universală a drepturilor omului („. orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa.", „. nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar.") precum și de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ratificată de România în Legea nr. 30/1994). Respectarea acestui drept fundamental și a principiilor anterior menționate, a fost consacrată și prin jurisprudența constantă în materie a Curții Europene de Drepturilor Omului, de ex: Cauza De Wield, Ooms et Versyp împotriva Belgiei, Cauza Lukanov împotriva Bulgariei, Cauza Baranowski împotriva Poloniei, jurisprudență recunoscută de către statul român ca obligatorie, conform art. 3 din Legea nr. 30/1994.

În consecință, pe lângă reținerea îndreptățirii reclamantului la daunele morale solicitate, instanța a avut în vedere la stabilirea cuantumului lor concret și la împrejurările de fapt care conturează această îndreptățire, că percepția persoanelor din mediul reclamantului a fost substanțial diferită în momentul în care au avut reprezentarea că reclamantul este și autorul unei infracțiuni deosebit de grave, ceea ce a determinat în mod evident o depreciere în societate a imaginii acestuia în această perioadă. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, criticându-se soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. nr. 5/A din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea, Secția civilă mixtă, s-au respins ca nefondate ambele apeluri, cu 15.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului reclamant. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a apreciat că motivul invocat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare cu privire la incidența art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, nu este aplicabil în speță, deoarece se referă la persoane care în cursul procesului au contribuit la săvârșirea erorii judiciare, interpretarea literală a textului, determinând concluzia că o astfel de atitudine trebuie să aparțină însuși reclamantului. Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui, în anumite circumstanțe, recunoașterea faptei, ulterior retractată sau posesia unor bunuri ce nu este explicată organului de cercetare penală.

Or, reclamantul K.J. nu a avut o astfel de atitudine, el susținând de la început nevinovăția sa, iar faptul că a vorbit la telefon cu celelalte persoane implicate în săvârșirea faptei penale în perioada în care convorbirile erau interceptate, nu este o faptă de natura celor care să stingă dreptul său la încasarea despăgubirilor. Instanța de apel a constatat că problema cuantumului daunelor morale, este lăsata la aprecierea judecătorului. S-a apreciat că prima instanță a făcut o analiză pertinentă a prejudiciului cauzat reclamantului prin măsura de arestare dispusă împotriva sa. Instanța de apel, a reținut la rândul său, că este adevărat că nu șocul arestării soțului ei a determinat pierderea sarcinii de către soția reclamantului, dar această arestare a survenit la câteva săptămâni de la evenimentul respectiv, într-o perioadă în care aceasta prezenta o sensibilitate accentuată și avea nevoie de sprijinul soțului ei.

Datorită măsurii arestării, soția reclamantului a fost lipsită de acest sprijin, suferind un nou șoc și, pe fondul acestei stări, a fost obligată să preia și activitatea societăților comerciale deținute de intimat pentru a împiedica falimentarea acestora. În al doilea rând, s-a constatat că instanța de fond în mod corect a apreciat și aspectul potrivit căruia într-o comunitate a oamenilor de afaceri de anvergura celei din Satu Mare, pierderea reputației reclamantului a determinat o scădere a cifrei ce afaceri, existând un raport de cauzalitate, chiar dacă indirect. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul susține că potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a prejudiciului suferit, cu condiția ca, în urma rejudecării cauzei, să se stabilească prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori ca această faptă nu există. Referitor la acuzația de complicitate la trafic de substanțe toxice, recurentul susține că nu este incident art. 504 alin. (1) C. proc. pen., întrucât apelantul K.J. a fost achitat pe motiv ca nu a săvârșit fapta, atât de către instanța de fond, cât si de către instanțele de apel și de recurs, fără însă ca acesta să fie vreodată condamnat definitiv.

Totodată, conform prevederilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea prejudiciului și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele mai sus indicate - nu a săvârșit fapta imputată ori că fapta nu există - a fost achitată. Față de aceste prevederi legale, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din data de 18 august 2005, se indică faptul că în timpul cercetării penale, față de reclamant s-a luat măsura reținerii și arestării preventive din data de 08 aprilie 2005 până în data de 06 iunie 2005. Recurentul susține că la aprecierea întinderii reparației, instanța va avea în vedere prevederile art. 505 C. proc.

pen. Pentru repararea prejudiciului moral suferit de către reclamant, trebuie avute în vedere însă mai multe criterii, anume: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială, etc., toate acestea, apreciate în funcție de perioada pe care reclamantul a executat-o în stare de arest.

În continuare, recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită evaluare a materialului probator administrat în cauză, din cele două perspective afirmate de reclamant: activitatea comercială a firmelor sale care ar fi încetat după arestarea sa preventivă, ca și cu privire la pierderea sarcinii de către soția sa, neexistând vreun raport de cauzalitate între măsura arestării reclamantului, dispusă în data de 08 aprilie 2005 și pierderea de sarcină suferită de către soție în data de 03 ianuarie 2005. Or, o eventuală acordare de către instanța de judecată în favoarea reclamantului a unor despăgubiri morale vădit mai mari comparativ cu situația sa reală, contravine spiritului legii, și anume acela de a asigura o satisfacție morală pe baza unei aprecieri în echitate, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 3189 din 20 aprilie 2005. Raportat la împrejurările speței și în special la durata stării de arest preventiv a reclamantului (2 luni) o statuare în echitate, care sa asigure o reparație morală (și nu una având exclusiv scop patrimonial) impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate de către reclamant.

În acest sens (necesitatea statuarii în echitate) s-a pronunțat și Curtea Europeana a Drepturilor Omului în diverse cauze având un obiect similar celui din speță, între care: Cauza Pantea contra României, Cauza Barbu Anghelescu contra României, Cauza Bursuc contra României, etc. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, recurentul arată că în mod greșit instanța de fond a admis cererea reclamantului de a obliga statul la suportarea în întregime a cheltuielilor de judecată (reprezentând onorariul de avocat), în ciuda faptului ca a admis acțiunea reclamantului doar în parte. Astfel, instanța de fond nu a făcut aplicarea prevederilor art. 276 C. proc.

civ., conform cărora "Când pretențiile fiecărei parți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsura fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecata, putând face compensarea lor." Cu privire la onorariul de avocat din apel, în cuantum de 15.000 lei, recurentul afirmă că acesta este nejustificat (având în vedere ca apelul a fost soluționat la primul termen de judecată) motiv pentru care, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se solicită cenzurarea acestuia. Intimatul reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat menținerea soluției recurate. Recursul formulat este urmează a fi admis potrivit celor ce succed. Deși recurentul pârât indică prin motivele de recurs și ipoteza art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., care este norma aplicabilă situației de fapt reținute în cauză, susține în același timp, în mod contradictoriu, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., cele două texte reglementând două ipoteze legale diferite. Este real că instanțele de fond s-au referit la normele menționate, fără a face distincția și a preciza în mod explicit că este aplicabilă ipoteza de la art. 504 alin. (2) C. proc. pen., referindu-se nediferențiat la constatarea îndeplinirii în cauză a dispozițiilor art. 504 – 505 C. proc. pen., însă, din considerentele deciziei reiese că a fost recunoscută repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului prin arestarea preventivă a acestuia în perioada 08 aprilie 2005 - 06 iunie 2005, pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o, acesta fiind temeiul achitării sale dispuse prin hotărâre judecătorească penală definitivă (art. 11 pct. 2 lit. b) rap.

la art. 10 lit. c) C. proc. pen.), ceea ce se circumscrie tezei legale anterior enunțate. În continuarea motivelor de recurs, se constată că recurentul pârât nu critică decizia sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a legii la situația de fapt reținută și nici nu pretinde că la stabilirea acestei situații - privitoare la întinderea prejudiciului suferit de reclamant - s-ar fi avut în vedere ori, dimpotrivă, s-ar fi ignorat criteriile legale specifice acțiunii de față, criterii prevăzute prin dispozițiile art. 505 C. proc. pen. a căror corectă aplicare a confirmat-o instanța de apel. Argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanțe în alte cauze cu același obiect, în raport de numărul zilelor de arest, la caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanța de apel privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, care însă nu poate fi analizată de instanța de recurs.

Interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt pe baza lor sunt atribute ale instanțelor de fond, în timp ce recursul poate fi declarat în prezent doar pentru motivele de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că și cenzurarea, pe baza art. 276 C. proc. civ., cheltuielilor de judecată acordate reclamantului prin sentința primei instanțe, ipoteză inaplicabilă speței, în absența unor pretenții proprii formulate de pârât pe calea unei cereri reconvenționale, reprezintă tot aspect de netemeinicie care exced unui control de legalitate; adecvată ar fi fost invocarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere finalitatea urmărită prin formularea acestei critici, anume diminuarea cheltuielilor de judecată făcute de reclamant cu onorariul de avocat.

În plus, Înalta Curte constată că această critică referitoare la cheltuielile de judecată la care pârâtul a fost obligat la fond, reprezintă o critică formulată omisso medio, nefiind susținută și prin motivele de apel, astfel că, ar fi inadmisibil să fie analizată direct în recurs, pentru ipoteza încadrării ei într-unul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Se rețin însă a fi fondate criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. civ. în ce privește cheltuielile de judecată acordate de intimatul reclamant în apel.

Astfel, recurentul a fost obligat în apel la 15.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant constând în onorariu de avocat, în condițiile în care la dosar nu se află dovada efectuării acestor cheltuieli de către intimat, singurul înscris relevant din acest punct de vedere, fiind împuternicirea avocațială aflată la fila 24 dosar apel din care reiese că s-a convenit un onorariu de 15.000 lei, fără ca dovada efectuării acestei plăți de către intimat să fie făcută; această insuficiență probatorie nu a fost complinită nici în recurs, în condițiile art. 305 C. proc. civ. În aceste condiții, Înalta Curte constată că dispoziția privind obligarea pârâtului la 15.000 lei cheltuieli de judecată către intimat este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 274 alin. (2) C. proc.

civ., care dispun: “Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbre, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care parte care a câștigat va dovedi că le-a făcut.” Față de cele anterior redate, se va admite recursul în baza art. 312 alin. (1) și (3) cu ref. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi modificată în parte decizia recurată prin înlăturarea dispoziției referitoare la obligarea apelanților pârâți la plata cheltuielilor de judecată către intimatul reclamant în cuantum de 15.000 lei, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, împotriva deciziei civile nr. 5/A din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea, Secția Civilă Mixtă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că înlătură obligația apelanților privind plata sumei de 15.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, în favoarea intimatului reclamant K.J. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2010.