ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1841/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 715/2007/Ul din 20 decembrie

2007, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, secția comercială, de

contencios administrativ, a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată

de reclamantul Consiliul Local al Comunei Telciu, împotriva pârâtei SC A. SRL

Vișeul de Sus, aceasta fiind obligată să plătească reclamantului suma de

63.445,29 lei (ron) cu titlu de preț și suma de 63.445,29 lei (ron) cu titlu de

penalități contractuale de întârziere.

Pentru a pronunța această

hotărâre, având în vedere concluziile expertizei contabile, coroborate cu

celelalte acte ale dosarului, în temeiul dispozițiilor art. 969 și urm. C. civ.,

raportat la art. 1294 alin. (1) C. civ., instanța de fond a admis ca întemeiată

în parte acțiunea precizată și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei

suma de 63.445,29 lei (ron), reprezentând contravaloarea cantității de 2.101 mc

masă lemnoasă pe picior din partida 86.

Instanța de fond a apreciat

că nu se poate reduce cantitatea de 356 mc, așa cum a solicitat pârâta și cum s-a

propus printr-o expertiză de specialitate anterioară, întrucât potrivit

prevederilor art. 8 din contract, obiecțiunile beneficiarului referitoare la

evaluarea masei lemnoase trebuiau formulate până la începerea exploatării masei

lemnoase, însă, în speță, pârâta SC A. SRL, în calitate de beneficiară a

exploatării, nu s-a prevalat de această clauză în termenul stabilit în contract

și nici până la terminarea exploatării ce s-a încheiat prin procesul - verbal

de reprimire a pachetului din data de 30 mai 2002.

Așa cum s-a stabilit și prin

expertiza contabilă, instanța de fond nu a luat în considerare nici factura de

prestări servicii către Primăria Telciu pentru suma de 31.416.000 lei, pentru

care reprezentanta pârâtei a susținut că trebuia compensată din suma datorată,

deoarece această factură nu fusese transmisă Primăriei Telciu până la data

efectuării expertizei.

Deși în contractul din 2002

s-au stabilit și penalități de întârziere de 2% pe zi pentru neplata prețului

la termen [art. 17, pct. b, lit. d)]) și deși prin expertiză s-au calculat

penalități contractuale de 2.553.255.350 lei vechi (255.325,53 lei ron),

instanța a admis în parte acest petit, doar pentru suma de 63.445,29 lei, la

nivelul sumei admise prin prezenta hotărâre, întrucât, potrivit prevederilor art.

4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, privind unele măsuri pentru întărirea

disciplinei contractuale, „totalul penalităților în decontare, prevăzută la alin.

(1) și (2) nu pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu

excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul”.

Deși prin cererea

introductivă s-au solicitat cheltuieli de judecată, o astfel de cerere nu a mai

fost reiterată la judecarea cauzei în fond, nu au fost cuantificate și nici nu

s-au arătat dovezile pe care s-ar putea sprijini, astfel că nu au fost acordate

cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 239

din 15 decembrie 2008, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței

mai sus menționate.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Întrucât pârâta a contestat

concluziile raportului de expertiză întocmit în fața instanței de fond, curtea

de apel a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă.

Prin concluziile acestuia,

expertul a stabilit că din totalul plăților efectuate de către pârâtă, în

contul facturii în litigiu din 21 octombrie 2002, aceasta a achitat doar o

parte, fiind debit suma de 63.445,43 lei (634.454.293 rol), celelalte plăți

fiind efectuate pentru plata unor facturi anterioare, neachitate. De asemenea,

s-a stabilit de către expert că penalitățile de întârziere calculate pentru

factura din 21 octombrie 2002, sunt în sumă de 265.836,35 lei aferente sumei

rămase neachitate și sunt calculate pentru perioada 5 noiembrie 2002 – 31 iulie

2008.

Așadar, pârâta datorează

reclamantului suma de 63.445,43 lei (634.454.293 rol) cu titlu de preț, astfel

că în mod corect instanța de fond a obligat-o pe pârâtă, în temeiul art. 969 C.

civ., să-i plătească această sumă, susținerile contrare ale pârâtei nefiind

fondate; nefondate sunt și susținerile referitoare la modul de clacul al

penalităților, respectiv a perioadei pentru care s-au stabilit.

După cum rezultă din

expertiza contabilă efectuată, valoarea penalităților de întârziere pentru

factura din 21 octombrie 2002 sunt în sumă de 265.836,35 lei, aferente sumei

rămase neachitate și sunt calculate pentru perioada 5 noiembrie 2002 – 31 iulie

derulat între părți sub imperiul Legii nr. 469/2002, în mod corect instanța de

fond a procedat la diminuarea acestora până la nivelul debitului neachitat,

dând astfel eficiență prevederilor art. 4 alin. (3) din lege.

Apărările apelantei

referitoare la cantitatea de masă lemnoasă efectiv livrată nu au fost reținute

de instanță. Astfel, după cum în mod corect a stabilit instanța de fond, nu se

poate reduce cantitatea de 356 mc, așa cum a solicitat pârâta și cum s-a propus

printr-o expertiză de specialitate anterioară, întrucât potrivit prevederilor art.

8 din contract, obiecțiunile beneficiarului referitoare la evaluarea masei

lemnoase (...) trebuiau formulate până la începerea exploatării masei lemnoase,

iar în speță pârâta SC A. SRL, în calitate de beneficiară a exploatării, nu s-a

prevalat de această clauză în termenul stabilit în contract și nici până la

terminarea exploatării ce s-a încheiat prin procesul - verbal de reprimire a

pachetului din data de 30 mai 2002.

Împotriva deciziei Curții de

Apel a declarat recurs pârâta, reținând criticile exprimate și în apel, în

sensul că în mod cu totul nejustificat i-au fost ignorate apărările formulate

și, susținând de asemenea, că, în mod eronat nu i-au fost luate în considerare

actele și dovezile prevăzute, pe care le enumeră din nou în recurs.

În esență, consideră că se

impunea să se observe că reclamanții - intimați nu i-au achitat contravaloarea

facturii pentru prestările de servicii efectuate, împrejurare în care trebuia

să se compenseze datoria pe care societatea sa o avea către aceștia, iar pe de

altă parte, că greșit s-a reținut prin decizia recurată că lucrările de

exploatare a masei lemnoase la partida 644 și la partida 86 s-au derulat în

paralel, atât timp cât dacă societatea sa ar fi avut datorii privind partida

644, nu ar mai fi putut participa la licitația organizată pentru partida 86.

Solicită, în consecință,

admiterea recursului și casarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea susținerilor

din recurs, în raport de actele dosarului și de hotărârile pronunțate în cauză,

se constată următoarele:

Criticile recurentei - pârâte

nu sunt sistematizate potrivit legii și nu indică niciun temei legal în baza

căruia au fost formulate și în funcție de care să poată fi analizate, ca niște

critici de legalitate, având în vedere că, în conformitate cu dispozițiile art.

304 alin. (1) C. proc. civ., numai acestea și nu și criticile de netemeinicie

pot face obiectul examinării de către instanța în recurs și pot, în

eventualitatea în care sunt întemeiate, să determine casarea deciziei curții de

apel, așa cum a solicitat recurenta-pârâtă.

Se observă astfel că toate

susținerile recurentei - pârâte se circumscriu unor critici privind

soluționarea cauzei pe fond, fiind critici de netemeinicie, în sensul că în mod

greșit nu s-a procedat la compensarea unor datorii reciproce ale părților

aflate în litigiu și greșit nu s-a reținut că recurenta-pârâtă și-a achitat

integral obligația de plată înscrisă în factura emisă pentru partida 86,

situație în care nu datorează nici penalități.

Or, așa cum s-a arătat mai

sus, aceste critici nu pot fi luate în considerare.

Pe de altă parte, cu totul

în subsidiar, se constată că, întrucât pârâta a contestat expertiza efectuată

la instanța de fond, în apel s-a dispus efectuarea unei noi expertize

contabile, ale cărei concluzii au fost avute în vedere în mod corect de către

instanța de apel, aceasta, ca de altfel și instanța de fond, stabilind că

debitul datorat de pârâtă cu titlu de contravaloare factură este diferența de

63.445,43 lei ron, iar penalitățile de întârziere aferente sumei rămase

neachitate, calculate pentru perioada 5 noiembrie 2002 - 31 iulie 2008, sunt în

cuantum de 265.836,35 lei, sumă pe care instanțele care s-au pronunțat în cauză

au diminuat-o, de asemenea, corect, până la nivelul debitului neachitat, în

conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Se mai constată că o

eventuală compensare nu a putut fi efectuată, deoarece nu erau îndeplinite

condițiile legale, iar apărările pârâtei privind cantitatea de masă lemnoasă

efectiv livrată în mod judicios au fost respinse, atât timp cât obiecțiunile

pârâtei - beneficiare trebuiau formulate până la începerea exploatării masei

lemnoase și – așa cum au reținut corect ambele instanțe care s-au pronunțat în

cauză – pârâta nu s-a prevalat de acea clauză contractuală în termenul stabilit

și nici până la terminarea exploatării.

În consecință, se reține că

recurenta - pârâtă SC A. SRL Vișeu de Sus, prin administrator I.S. nu a

formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile art. 304 C. proc.

civ., să conducă la desființarea deciziei Curții de Apel și, drept urmare,

aceasta va fi menținută, ca fiind legală și se va respinge recursul pârâtei, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC A. SRL prin administrator I.S. împotriva

deciziei nr. 239 din 15 decembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința

publică, astăzi 10 iunie 2009.