ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1841/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 715/2007/Ul din 20 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, secția comercială, de contencios administrativ, a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul Consiliul Local al Comunei Telciu, împotriva pârâtei SC A. SRL Vișeul de Sus, aceasta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 63.445,29 lei (ron) cu titlu de preț și suma de 63.445,29 lei (ron) cu titlu de penalități contractuale de întârziere.

Pentru a pronunța această hotărâre, având în vedere concluziile expertizei contabile, coroborate cu celelalte acte ale dosarului, în temeiul dispozițiilor art. 969 și urm. C. civ., raportat la art. 1294 alin. (1) C. civ., instanța de fond a admis ca întemeiată în parte acțiunea precizată și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 63.445,29 lei (ron), reprezentând contravaloarea cantității de 2.101 mc masă lemnoasă pe picior din partida 86. Instanța de fond a apreciat că nu se poate reduce cantitatea de 356 mc, așa cum a solicitat pârâta și cum s-a propus printr-o expertiză de specialitate anterioară, întrucât potrivit prevederilor art. 8 din contract, obiecțiunile beneficiarului referitoare la evaluarea masei lemnoase trebuiau formulate până la începerea exploatării masei lemnoase, însă, în speță, pârâta SC A. SRL, în calitate de beneficiară a exploatării, nu s-a prevalat de această clauză în termenul stabilit în contract și nici până la terminarea exploatării ce s-a încheiat prin procesul - verbal de reprimire a pachetului din data de 30 mai 2002. Așa cum s-a stabilit și prin expertiza contabilă, instanța de fond nu a luat în considerare nici factura de prestări servicii către Primăria Telciu pentru suma de 31.416.000 lei, pentru care reprezentanta pârâtei a susținut că trebuia compensată din suma datorată,

deoarece această factură nu fusese transmisă Primăriei Telciu până la data efectuării expertizei. Deși în contractul din 2002 s-au stabilit și penalități de întârziere de 2% pe zi pentru neplata prețului la termen [art. 17, pct. b, lit. d)]) și deși prin expertiză s-au calculat penalități contractuale de 2.553.255.350 lei vechi (255.325,53 lei ron), instanța a admis în parte acest petit, doar pentru suma de 63.445,29 lei, la nivelul sumei admise prin prezenta hotărâre, întrucât, potrivit prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, „totalul penalităților în decontare, prevăzută la alin. (1) și (2) nu pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul”.

Deși prin cererea introductivă s-au solicitat cheltuieli de judecată, o astfel de cerere nu a mai fost reiterată la judecarea cauzei în fond, nu au fost cuantificate și nici nu s-au arătat dovezile pe care s-ar putea sprijini, astfel că nu au fost acordate cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 239 din 15 decembrie 2008, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței mai sus menționate. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Întrucât pârâta a contestat concluziile raportului de expertiză întocmit în fața instanței de fond, curtea de apel a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă.

Prin concluziile acestuia, expertul a stabilit că din totalul plăților efectuate de către pârâtă, în contul facturii în litigiu din 21 octombrie 2002, aceasta a achitat doar o parte, fiind debit suma de 63.445,43 lei (634.454.293 rol), celelalte plăți fiind efectuate pentru plata unor facturi anterioare, neachitate. De asemenea, s-a stabilit de către expert că penalitățile de întârziere calculate pentru factura din 21 octombrie 2002, sunt în sumă de 265.836,35 lei aferente sumei rămase neachitate și sunt calculate pentru perioada 5 noiembrie 2002 – 31 iulie 2008. Așadar, pârâta datorează reclamantului suma de 63.445,43 lei (634.454.293 rol) cu titlu de preț, astfel că în mod corect instanța de fond a obligat-o pe pârâtă, în temeiul art. 969 C. civ., să-i plătească această sumă, susținerile contrare ale pârâtei nefiind fondate; nefondate sunt și susținerile referitoare la modul de clacul al penalităților, respectiv a perioadei pentru care s-au stabilit.

După cum rezultă din expertiza contabilă efectuată, valoarea penalităților de întârziere pentru factura din 21 octombrie 2002 sunt în sumă de 265.836,35 lei, aferente sumei rămase neachitate și sunt calculate pentru perioada 5 noiembrie 2002 – 31 iulie 2008. Având în vedere, însă, împrejurarea că raporturile contractuale s-au derulat între părți sub imperiul Legii nr. 469/2002, în mod corect instanța de fond a procedat la diminuarea acestora până la nivelul debitului neachitat, dând astfel eficiență prevederilor art. 4 alin. (3) din lege. Apărările apelantei referitoare la cantitatea de masă lemnoasă efectiv livrată nu au fost reținute de instanță.

Astfel, după cum în mod corect a stabilit instanța de fond, nu se poate reduce cantitatea de 356 mc, așa cum a solicitat pârâta și cum s-a propus printr-o expertiză de specialitate anterioară, întrucât potrivit prevederilor art. 8 din contract, obiecțiunile beneficiarului referitoare la evaluarea masei lemnoase (...) trebuiau formulate până la începerea exploatării masei lemnoase, iar în speță pârâta SC A. SRL, în calitate de beneficiară a exploatării, nu s-a prevalat de această clauză în termenul stabilit în contract și nici până la terminarea exploatării ce s-a încheiat prin procesul - verbal de reprimire a pachetului din data de 30 mai 2002. Împotriva deciziei Curții de Apel a declarat recurs pârâta, reținând criticile exprimate și în apel, în sensul că în mod cu totul nejustificat i-au fost ignorate apărările formulate și, susținând de asemenea, că, în mod eronat nu i-au fost luate în considerare actele și dovezile prevăzute, pe care le enumeră din nou în recurs.

În esență, consideră că se impunea să se observe că reclamanții - intimați nu i-au achitat contravaloarea facturii pentru prestările de servicii efectuate, împrejurare în care trebuia să se compenseze datoria pe care societatea sa o avea către aceștia, iar pe de altă parte, că greșit s-a reținut prin decizia recurată că lucrările de exploatare a masei lemnoase la partida 644 și la partida 86 s-au derulat în paralel, atât timp cât dacă societatea sa ar fi avut datorii privind partida 644, nu ar mai fi putut participa la licitația organizată pentru partida 86. Solicită, în consecință, admiterea recursului și casarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel. Recursul nu este fondat.

Din examinarea susținerilor din recurs, în raport de actele dosarului și de hotărârile pronunțate în cauză, se constată următoarele: Criticile recurentei - pârâte nu sunt sistematizate potrivit legii și nu indică niciun temei legal în baza căruia au fost formulate și în funcție de care să poată fi analizate, ca niște critici de legalitate, având în vedere că, în conformitate cu dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., numai acestea și nu și criticile de netemeinicie pot face obiectul examinării de către instanța în recurs și pot, în eventualitatea în care sunt întemeiate, să determine casarea deciziei curții de apel, așa cum a solicitat recurenta-pârâtă.

Se observă astfel că toate susținerile recurentei - pârâte se circumscriu unor critici privind soluționarea cauzei pe fond, fiind critici de netemeinicie, în sensul că în mod greșit nu s-a procedat la compensarea unor datorii reciproce ale părților aflate în litigiu și greșit nu s-a reținut că recurenta-pârâtă și-a achitat integral obligația de plată înscrisă în factura emisă pentru partida 86, situație în care nu datorează nici penalități. Or, așa cum s-a arătat mai sus, aceste critici nu pot fi luate în considerare.

Pe de altă parte, cu totul în subsidiar, se constată că, întrucât pârâta a contestat expertiza efectuată la instanța de fond, în apel s-a dispus efectuarea unei noi expertize contabile, ale cărei concluzii au fost avute în vedere în mod corect de către instanța de apel, aceasta, ca de altfel și instanța de fond, stabilind că debitul datorat de pârâtă cu titlu de contravaloare factură este diferența de 63.445,43 lei ron, iar penalitățile de întârziere aferente sumei rămase neachitate, calculate pentru perioada 5 noiembrie 2002 - 31 iulie 2008, sunt în cuantum de 265.836,35 lei, sumă pe care instanțele care s-au pronunțat în cauză au diminuat-o, de asemenea, corect, până la nivelul debitului neachitat, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Se mai constată că o eventuală compensare nu a putut fi efectuată, deoarece nu erau îndeplinite condițiile legale, iar apărările pârâtei privind cantitatea de masă lemnoasă efectiv livrată în mod judicios au fost respinse, atât timp cât obiecțiunile pârâtei - beneficiare trebuiau formulate până la începerea exploatării masei lemnoase și – așa cum au reținut corect ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză – pârâta nu s-a prevalat de acea clauză contractuală în termenul stabilit și nici până la terminarea exploatării. În consecință, se reține că recurenta - pârâtă SC A. SRL Vișeu de Sus, prin administrator I.S. nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile art. 304 C. proc.

civ., să conducă la desființarea deciziei Curții de Apel și, drept urmare, aceasta va fi menținută, ca fiind legală și se va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL prin administrator I.S. împotriva deciziei nr. 239 din 15 decembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 10 iunie 2009.