AFFAIRE MATACHE ET AUTRES c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 38113/02) îndreptată împotriva României și depusă de trei cetățeni ai acestui Stat, dl. Constantin Matache și dna Elena Matache și Zenovia Sprîncean („reclamanții"), care au sesizat Curtea la 14 octombrie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său dl. B. Aurescu, apoi de dna R. Rizoiu și în final de dna B. Ramașcanu care i-au înlocuit pe aceștia în aceste funcții.

La 24 octombrie 2003, Curtea (a doua secțiune) a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 § 3 al Convenției, ea a decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și caracterul întemeiat al cauzei.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită a treia secțiune astfel reorganizată (art. 52 § 1).

La 3 februarie 2005, camera a invitat Guvernul să prezinte observații suplimentare cu privire la eficacitatea legilor de reparație urmării nationalizării bunurilor. ÎN FAPT I.

Printr-o sentință din 23 mai 2002, tribunalul de prim grad din Brăila a modificat o decizie a primariei Jirlău („primăria") și a constatat că reclamanții aveau dreptul să perceapă, cu titlu de reparație, la o dată 8.121.355.670 lei români (ROL) pentru o moară, 4.647.835.922 ROL pentru echipamentul acesteia și 464.779.000 ROL pentru terenul aferent, imobile care au aparținut părinților lor și care au fost nationalizate în 1949. El a constatat, de asemenea, că în temeiul legii nr. 10/2001 („legea nr. 10"), primăria avea obligația să transmită sentința, imediat ce ar deveni definitivă, la prefectura Brăila („prefectura") pentru a centraliza datele în vederea plății indemnizațiilor. Întrucât nici o parte nu a apelat, sentința a devenit definitivă.

La 3 iulie 2002, reclamanții au notificat sentința primariei.

La 12 iulie 2002, au solicitat prefecturii plata sumelor alocate de tribunal. Aceasta i-a informat de imposibilitatea plății, din lipsă de o decizie a primariei în acest sens luată în conformitate cu sentința din 23 mai 2002. Ea le-a asigurat că, imediat ce o asemenea decizie i-ar fi transmisă, o va executa, în conformitate cu dispozițiile legii nr. 10.

La 29 iulie 2002, grefierul de justiție a ordonat primariei să plătească reclamanților suma stabilită de tribunal.

La 30 iulie 2002, primăria a luat o decizie prin care recunoștea reclamanților dreptul să le fie plătită reparația ordonată de sentință. Ea a decis apoi să transmită toate documentele justificative la prefectura pentru ca aceasta să poată plăti sumele în cauză.

Ca urmare a unei noi cereri formulate de grefierul de justiție, primăria i-a comunicat, la 6 noiembrie 2002, că nicio plată nu va fi efectuată înainte de adoptarea de către ministerul Finanțelor a normelor pentru aplicarea legii nr. 10 privind plata reparațiilor ordonate de instanțe.

Paralel, primăria a ridicat în fața tribunalului județean din Brăila o contestație împotriva executării sentinței din 23 mai 2002. La 3 decembrie 2002, tribunalul a admis contestația, considerând că grefierul de justiție a înțeles greșit dispozitivul sentinței menționate, care doar a constatat sumele cuvenite reclamanților. În consecință, primăria nu era obligată să le plătească nimic, sumele urmând să fie centralizate de prefectura care le va plăti ulterior în temeiul dispozițiilor legii nr. 10. La apel al reclamanților, curtea de apel din Galați a hotărât din nou asupra contestației și, într-o hotărâre din 20 februarie 2003, a ajuns la aceeași concluzie ca tribunalul județean. Sesizată printr-un recurs împotriva acestei hotărâri, Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o hotărâre definitivă din 16 decembrie 2003, a respins contestația primariei ca tardivă fără a rejudeca fondul. II.

Extrasele pertinente ale legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luate abuziv de Stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 și modificările acesteia prin legea nr. 247/2005 se găsesc la §23 al hotărârii Străin și alții c. România, nr. 57001/00, 21 iulie 2005 și la paragrafele 23-24 ale hotărârii Porteanu c. România, nr. 4596/03, 16 februarie 2006.

Legea nr. 247/2005 prevede că indemnizația la care au dreptul persoanele care nu obțin restituția imobilului nationalizat, iar a cărui valoare este stabilită în urma unei proceduri administrative de o comisie centrală, este constituită dintr-o participație la o instituție de plasament în valori mobiliare, organizată sub forma unei societăți pe acțiuni Proprietatea. În principiu, beneficiarii unei asemenea indemnități primesc titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, atunci când Proprietatea va fi cotată la bursă. De altfel, art. 3 al legii menționate precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acțiuni.

La 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înregistrată în Registrul Comerțului din București. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi transformate în acțiuni emise de Proprietatea și ca aceste acțiuni să poată fi ulterior tranzacționate pe piața financiară, este necesar mai întâi să se parcurgă procedura de aprobare de către Consilul Național al Valorilor Mobiliare („CNVM"). Conform calendarului previzional al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectivă la bursă este prevăzută pentru finele anului 2006. ÎN DREPT I.

Curtea constată că grieful acesta nu este evident prost fondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea remarcă, de altfel, că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul estimează că singura obligație exigibilă impusă de sentința din 23 mai 2002 era cea a primariei de a trimite dosarul la prefectura și că aceasta a fost executată. După părerea sa, sentința nu era executorie în ceea ce privește plata sumelor stabilite de tribunal, care nu constituie o creanță certă și exigibilă, în măsura în care puteau fi plafonare (conform articolului 40 al legii nr. 10). Poziția instanțelor care au hotărât asupra contestației privind executarea sentinței a confirmat-o și faptul că contestația a fost în final respinsă ca tardivă nu schimbă soluția de fond. De aceea, Guvernul estimează că sentința din 23 mai 2002 a fost executată și nici o altă obligație nu decurge din aceasta pentru autorități.

În observațiile sale suplimentare din 7 martie 2005, Guvernul susține că o eventuală neexecutare a sentinței din 23 mai 2002 se pune doar cu începere din 16 decembrie 2003, data la care contestația privind executarea introdusă de primăria a fost respinsă.

În orice caz, el estimează că întârzierea în executare este justificată de complexitatea procesului legislativ pentru adoptarea legii speciale de reparație. Citând cauza Prince Hans-Adam II din Liechtenstein c. Germania ([GC], nr. 42527/98, § 44, CEDO 2001-VIII), Guvernul consideră că limitarea impusă dreptului reclamanților de acces la tribunal prin adoptarea tardivă a legii de reparație urmăreau un scop legitim și era proporționată și, prin urmare, nu afectează nementionat dreptul. El face cunoscut că au fost emise aproximativ 210.000 notificări pentru restituire în temeiul legii nr. 10, valoarea indemnizațiilor ridicânduse la 70% din bugetul de Stat pe 2003. Având în vedere complexitatea problemei, el estimează că adoptarea legii speciale era justificată și că termenul de un an prevăzut pentru adoptarea acesteia era proporționat scopului legitim urmărit de lege.

Reclamanții se opun tezei Guvernului. Ei susțin că dreptul lor la plata indemnizației nu este fondat pe decizia primariei din 30 iulie 2002, ci pe sentința din 23 mai 2002, care este executorie în ceea ce privește plata sumelor stabilite.

Curtea constată că există în cauza prezentă o controversă privind sfera sentinței din 23 mai 2002 și obligațiile pe care aceasta le impune autorităților. Deci, o parte din autoritățile sesizate cu executarea au estimat că sentința era executorie ca atare (paragrafele 9 și 10 de mai sus), în timp ce primăria nu a considerat-o niciodată executorie. Această controversă nu a fost rezolvată de instanțele care au hotărât asupra contestației privind executarea sentinței, în măsura în care contestația a fost în final respinsă ca tardivă. Reamintind că nu i-a revenit să interpreteze legislația națională (Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Rechemă hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, p. 2955, § 31), Curtea estimează că nu este necesar să tranșeze controversa aceasta, în măsura în care ajunge la concluzia că în orice ipoteză dreptul reclamanților de acces la tribunal a fost încălcat, din motivele ce urmează. 1. Obligație de plată care decurge direct din sentință

Presupunând că faptul că instanțele au stabilit suma cuvenită reclamanților cu titlu de indemnizație este suficient pentru a face obligația de plată executorie, Curtea reamintește că sentința din 23 mai 2002 nu a fost nici executată nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzute de lege. De altfel, motivele pe care administrația le-ar fi putut invoca pentru a justifica o imposibilitate obiectivă de execuție nu au fost niciodată aduse la cunoștința reclamanților prin intermediul unei decizii de justiție sau administrative formale (Sabin Popescu c. România, nr. 48102/99, § 72, 2 martie 2004).

Or, executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, indiferent de instanța care a pronunțat-o, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces" în sensul articolului 6 al Convenției. Dreptul la tribunal ar fi iluzor dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți (Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).

Curtea nu împărtășește poziția Guvernului conform căreia autoritățile nu erau obligate să execute sentința decât cu începere din data la care contestația împotriva sentinței a fost respinsă. Ea reamintește că administrația constituie un element al statului de drept, interesul ei identificânduse cu cel al unei bune administrații a justiției, și că dacă administrația refuză sau omite să se execute, sau se ntârzie să o facă, garanțiile articolului 6 de care s-a bucurat justițiabilul în faza judiciară a procedurii pierd orice motiv de a exista (Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Rechemă 1997-II, pp. 510-511, § 41).

De altfel, nu este oportun să se ceară unui individ, care a obținut o creanță împotriva Statului la sfârșitul unei proceduri judiciare, să angajeze ulterior o procedură de execuție forțată pentru a obține satisfacție (Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004). 2. Plată care trebuie efectuată doar după adoptarea legii speciale

Presupunând, după cum indică Guvernul, că sentința din 23 mai 2002 nu acordă reclamanților dreptul de a percepe sumele stabilite de instanțe și că indemnizația trebuie să fie stabilită ulterior, în temeiul unei legi speciale, Curtea consideră, alături de reclamanți, că dreptul lor de a li se plăti o indemnizație având ca bază sumele fixate de instanțe decurge oricum din sentința din 23 mai 2002 și nu din decizia administrativă ulterioară.

Or, ea a deja constatat că chiar dacă legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10 garantează, teoretic, un drept la indemnizație pentru persoanele care se află într-o situație similară cu cea a prezentei cauze, absența prelungită a indemnizării nu este luată în considerare de legea aceasta (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu citat anterior, § 34). De altfel, Curtea nu are nicio indicație privind perspectivele succesului unei proceduri bazate pe legea nouă. Or, în cauza de față, deși suma indemnizației a fost fixată inițial la 23 mai 2002, în prezent, deci mai mult de patru ani mai târziu, nu a fost nici plătită efectiv reclamanților nici cel puțin examinată în vederea unui eventual plafon.

De aceea, prin jocul legilor, deși reclamanții au obținut fixarea indemnizațiilor la 23 mai 2002, ei nu le pot percepe în continuare. Sentința din 23 mai 2002 este deci ineficace, punând în cauză chiar dreptul reclamanților de acces la tribunal. Pe acest punct, Curtea reamintește că dacă dreptul de acces la instanțe nu este absolut și se prează la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa necesită o reglementare de către Stat, aceste limitări nu pot restrânge accesul oferit individului în așa fel încât dreptul se vede afectat în substanța sa chiar. De altfel, asemenea limitare nu se conciliază cu art. 6 § 1 decât dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (Prince Hans-Adam II din Liechtenstein citat anterior, § 44).

Curtea admite, alături de Guvern, că limitarea dreptului reclamanților de acces la tribunal urmăreau un scop legitim, în măsura în care răspundea necesității de a adopta o lege în domeniu de interes general care constituie restituirea imobilelor nationalizate. Cu toate acestea, fără a neglija complexitatea problemei de rezolvat, ea estimează că o încărcătură disproporționată apasă pe reclamanți, în măsura în care, mai mult de patru ani după fixarea indemnizațiilor și, mai ales, mai mult de un an după adoptarea acestei legi noi, ei nu le pot percepe în continuare și nu au nicio garanție că vor primi sumele menționate în imediat.

De aceea, Curtea ajunge la concluzia că a avut loc în orice caz încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Guvernul contestă această teză, subliniind totuși că reclamanții nu au o creanță stabilită și exigibilă. El citează cauza Constandache c. România ((decizie), nr. 46312/99, 11 iunie 2002). De altfel, el estimează că revine Parlamentului să adopte o lege de reparație și că o eventuală ingerință care rezultă dintr-o neadoptare era prevăzută de lege, adică art. 40 al legii nr. 10 și ordonanțele de urgență ale guvernului care au prelungit succesiv termenul prevăzut, și ea urmăreau un scop legitim căruia era proporționată, având în vedere în special complexitatea procesului de reparație. El estimează în final că prezenta cauză este diferită de cauza Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia (nr. 29813/96 și 30229/96, § 54, CEDO 2000-I) în care Curtea a constatat încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 în măsura în care o perioadă de douăzeci și patru de ani s-a scurs fără ca reclamanții să perceapă indemnizația.

Reclamanții contestă poziția Guvernului, estimând că au un drept executabil de a obține sumele ordonate de sentința din 23 mai 2002 pe care autoritățile le refuza și în continuare.

Curtea remarcă că grieful acesta este legat de cel examinat mai sus și trebuie deci declarat de asemenea admisibil.

Dacă se acceptă că sentința din 23 mai 2002 este direct executorie, Curtea reamintește că deja a decis în asemenea cazuri că neexecutarea antrenează o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției (a se vedea cauzele Metaxas citată anterior, Prodan c. Moldova, nr. 49806/99, §§ 60-62, CEDO 2004-III, și Sandor c. România, nr. 67289/01, §§ 34-37, 24 martie 2005). Ea nu vede niciun motiv de a se abate, în prezenta cauză, de la concluzia la care a ajuns în cauzele menționate anterior.

Dacă plata reparațiilor trebuie să fie efectuată doar după adoptarea legii speciale, Curtea reamintește mai întâi că reclamanții au obținut o primă evaluare a indemnizațiilor la care aveau dreptul la 23 mai 2002. Totuși, aceste sume nu au fost plătite, deoarece Statul nu a adoptat legea specială decât în cursul anului 2005. De altfel, până în prezent, adoptarea legii noi nu a adus speranță reclamanților de a-și percepe indemnizația în imediat.

Or, dreptul reclamanților de a percepe reparația este prevăzut de legea nr. 10, ceea ce înseamnă că ei au o creanță care constituie o valoare patrimonială protejată de art. 1 al Protocolului nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții (Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia, hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21, §§ 29 și 31, și Kopecký c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 52, CEDO 2004-...). Pe acest punct, Curtea nu împărtășește poziția Guvernului conform căreia, nu fiind exigibilă, creanța reclamanților nu antreneaza aplicabilitatea articolului 1. Ea reamintește că prin inacțiunea Statului, care nu a adoptat legea specială și nu a luat măsuri în vederea plății reparațiilor pentru bunurile nationalizate, sumele vor putea fi încă modificate în virtutea plafonării și reclamanții nu și-au perceput încă indemnizația.

Curtea estimează că a avut loc în prezenta cauză o ingerință în dreptul reclamanților de a primi indemnizațiile. Alături de Guvern, Curtea admite că această ingerință era prevăzută de lege, și anume art. 40 al legii nr. 10 și urmăreau un scop legitim de interes general.

Rămâne deci să se stabilească dacă era proporționată scopului legitim urmărit. Or, Curtea reamintește din nou că autoritățile au lăsat să se scurgă mai mult de patru ani fără a adopta măsuri în vederea plății indemnizațiilor fixate în favoarea reclamanților pentru bunurile nationalizate și că a constatat că reclamanții nu aveau nicio perspectivă imediată de a percepe sumele la care aveau dreptul. Contrar spuselor Guvernului, Curtea nu estimează necesar să aștepte patru ani pentru a concluziona cu privire la dispropor rionalitatea acestei ingerințe cu scopul legitim urmărit (a se vedea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții citat anterior, § 54, invocat de Guvern). Fără a ignora complexitatea procesului angajat de Stat în vederea reparării pierderii de proprietate, Curtea estimează că faptul că reclamanții nu pot percepe indemnizațiile în pofida fixării lor de tribunal și că nu au o certitudine cu privire la data la care le vor putea percepe, a făcut să suporte aceștia o încărcătură disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respect pentru bunurile lor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.

De aceea, a avut loc în prezenta cauză o încălcare a acestei dispoziții în ambele ipoteze considerate de Curtea. III.

Reclamanții solicită cu titlu de prejudiciu material atât 750.455 euro (EUR) reprezentând valoarea actualizată a bunurilor în cauză și 1.947.390 EUR reprezentând pierderea de câștig cu începere din data nationalizării acestor bunuri, producând calcule detaliate pentru a justifica aceste sume. Ei estimează că au suferit prejudiciu moral, dar se remit la înțelepciunea Curții pentru reparație. În observațiile lor suplimentare, reclamanții solicită 2.234.850 EUR cu titlu de prejudiciu material, dintre care 1.124.857 EUR pentru pierderea de câștig cu începere din data nationalizării până în mai 2002, 934.992 EUR pentru valoarea reactualizată a sumei fixate de sentința din 23 mai 2002 și 175.000 EUR pentru echipamentul distrus.

Bazându-se pe cauza Constandache citată anterior, Guvernul estimează că reclamanții nu sunt îndreptățiți să primească echivalentul imobilului și pierderea de câștig. În orice caz, el contestă modalitățile de calcul al daunelor de către reclamanți. După opinia Guvernului, suma fixată de tribunal la 23 mai 2002 reactualizată conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică se ridica în decembrie 2003 la 16.290.781.949 ROL. El face, în fine, cunoscut că sumele alocate de sentința din 23 mai 2002 nu sunt plătibile înainte de adoptarea legii speciale în materia aceasta.

Curtea estimează că chestiunea aplicării articolului 41 pe acest punct nu se află în stare de a fi judecată, de sorte că trebuie s-o rezerve și să stabilească în șase luni cu începere din ziua în care hotărârea aceasta va deveni definitivă procedura ulterioară ținând seama și de eventualitatea unui acord între Statul pârât și interesați (art. 75 §§ 1 și 4 al regulamentului Curții). B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții solicită de asemenea 15.000.000 ROL pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne, și anume deplasarile la ședințe, cheltuielile de expertiză și cheltuielile judiciare. Ei au produs chitanțe în valoare de 1.474.000 ROL.

Guvernul nu și-a exprimat opinia cu privire la aceste cereri.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În prezenta cauză și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea estimează rezonabilă suma de 100 EUR cu titlu de cheltuieli și costuri ale procedurii naționale și o acordă reclamanților. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă ; 2. Constată că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției ; 3. Constată că a avut loc o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 ; 4. Constată că chestiunea aplicării articolului 41 al Convenției nu se află în stare de a fi judecată în ceea ce privește fixarea reparației pentru încălcările constatate în prezenta cauză ; în consecință, a) o rezervă în întregime ; b) invită Guvernul și reclamanții să-i adreseze prin scris, în termenul de șase luni cu începere din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, observațiile lor cu privire la această chestiune și în special să-i comunice orice acord la care ar putea ajunge ; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintelui camerei sarcina de a o fixa după caz ; 5. Constată a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni cu începere din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 100 EUR (o sută de euro) pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit ; b) că, cu începere din expirarea menționatului termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte de procent. Redactat în franceză, apoi comunicat prin scris la 19 octombrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grефier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 38113/02) dirigée contre la Roumanie et dont trois ressortissants de cet Etat, M. Constantin Matache et M mes Elena Matache et Zenovia Sprîncean (« les requérants »), ont saisi la Cour le 14 octobre 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent M. B. Aurescu, puis par M me R. Rizoiu et enfin par M me B. Ramașcanu qui les a remplacés dans ces fonctions.

Le 24 octobre 2003, la Cour (deuxième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Le 3 février 2005, la chambre a invité le Gouvernement à présenter des observations complémentaires quant à l'efficacité des lois de réparation à la suite de la nationalisation des biens. EN FAIT I.

Par un jugement du 23 mai 2002, le tribunal de première instance de Brăila modifia une décision de la mairie de Jirlău (« la mairie ») et constata que les requérants avaient droit à percevoir, à titre de réparation, à la fois 8 121 355 670 lei roumains (ROL) pour un moulin, 4 647 835 922 ROL pour son outillage et 464 779 000 ROL pour le terrain afférent, immeubles ayant appartenus à leurs parents et qui avaient été nationalisés en 1949. Il retint aussi qu'en vertu de la loi n o 10/2001 (« la loi n o 10 »), la mairie avait l'obligation de transmettre le jugement, dès qu'il deviendrait définitif, à la préfecture de Brăila (« la préfecture ») pour centraliser les données en vue de verser les indemnités. Faute d'appel des parties, ce jugement devint définitif.

Le 3 juillet 2002, les requérants notifièrent le jugement à la mairie.

Le 12 juillet 2002, ils demandèrent à la préfecture le paiement des sommes allouées par le tribunal. Cette dernière les informa de l'impossibilité de paiement, faute d'une décision de la mairie en ce sens rendue conformément au jugement du 23 mai 2002. Elle les assura que, dès qu'une telle décision lui serait transmise, elle l'exécuterait, conformément aux dispositions de la loi n o 10.

Le 29 juillet 2002, l'huissier de justice ordonna à la mairie de payer aux requérants la somme fixée par le tribunal.

Le 30 juillet 2002, la mairie rendit une décision par laquelle elle reconnaissait aux requérants le droit de se voir payer la réparation ordonnée par le jugement. Elle décida ensuite de transmettre tous les documents justificatifs à la préfecture afin que celle-ci puisse payer les sommes en cause.

A la suite d'une nouvelle demande formée par l'huissier de justice, la mairie l'informa, le 6 novembre 2002, qu'aucun paiement ne serait effectué avant l'adoption par le ministère des Finances des normes pour l'application de la loi n o 10 concernant le paiement des réparations ordonnées par les juridictions.

Parallèlement, la mairie forma devant le tribunal départemental de Brăila une contestation contre l'exécution du jugement du 23 mai 2002. Le 3 décembre 2002, ledit tribunal fit droit à la contestation, en considérant que l'huissier de justice avait mal compris le dispositif dudit jugement, qui n'avait fait que constater les sommes dues aux requérants. Par conséquent, la mairie n'était pas tenue de leur payer quoi que ce soit, les sommes devant être centralisées par la préfecture qui les paierait par la suite en vertu des dispositions de la loi n o 10. Sur appel des requérants, la cour d'appel de Galați statua à nouveau sur la contestation et, dans un arrêt du 20 février 2003, elle arriva à la même conclusion que le tribunal départemental. Saisit d'un recours contre ledit arrêt, la Haute Cour de cassation et justice, par un arrêt définitif du 16 décembre 2003, rejeta comme tardive la contestation de la mairie sans rejuger le fond. II.

Les extraits pertinents de la loi n o 10/2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l'Etat entre le 6 mars 1945 et 22 décembre 1989 et ses modifications par la loi n o 247/2005 se retrouvent au paragraphe 23 de l'arrêt Străin et autres c. Roumanie , n o 57001/00, 21 juillet 2005 et aux paragraphes 23-24 de l'arrêt Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, 16 février 2006.

La loi n o 247/2005 prévoit que l'indemnisation à laquelle ont droit les personnes qui n'obtiennent pas la restitution de l'immeuble nationalisé, et dont le montant est fixé à l'issue d'une procédure administrative par une commission centrale, est constituée d'une participation à un organisme de placement de valeurs mobilières, organisé sous la forme de la société par actions Proprietatea. En principe, les bénéficiaires d'une telle indemnité reçoivent des titres de valeur qui seront transformés en actions, lorsque Proprietatea sera cotée en bourse. Par ailleurs, l'article 3 de la loi susmentionnée précise que les titres de valeur ne peuvent pas être vendus avant leur conversion en actions.

Le 29 décembre 2005, Proprietatea a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. Afin que les titres de valeurs puissent être convertis en actions émises par Proprietatea et que ces actions puissent par la suite faire l'objet de transactions sur le marché financier, il faut tout d'abord suivre la procédure d'agrément par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM »). Selon le calendrier prévisionnel de Proprietatea, qui a été modifié à plusieurs reprises, l'entrée effective en bourse est prévue pour la fin de l'année 2006. EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime que la seule obligation exigible imposée par le jugement du 23 mai 2002 était celle de la mairie d'envoyer le dossier à la préfecture et qu'elle a été exécutée. A son avis, le jugement n'était pas exécutoire quant au paiement des sommes établies par le tribunal, celles-ci ne constituant pas une créance certaine et exigible, dans la mesure où elles pouvaient être plafonnées (selon l'article 40 de la loi n o 10). La position des juridictions ayant statué sur la contestation contre l'exécution du jugement l'a confirmé et le fait que cette contestation a été finalement rejetée comme tardive ne change pas la solution du fond. Dès lors, le Gouvernement estime que le jugement du 23 mai 2002 a été exécuté, aucune autre obligation n'en ressortant pour les autorités.

Dans ses observations complémentaires du 7 mars 2005, le Gouvernement fait valoir que l'inexécution éventuelle du jugement du 23 mai 2002 ne se pose qu'à partir du 16 décembre 2003, date à laquelle la contestation contre l'exécution introduite par la mairie a été rejetée.

En tout état de cause, il estime que le retard dans l'exécution est justifié par la complexité du processus législatif pour l'adoption de la loi spéciale pour la réparation. Citant l'affaire Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Allemagne ([GC], n o 42527/98, § 44, CEDH 2001 ‑ VIII), le Gouvernement considère que la limitation imposée au droit d'accès des requérants à un tribunal par l'adoption tardive de la loi de réparation poursuivait un but légitime et était proportionnée et ne porte donc pas atteinte audit droit. Il fait savoir qu'ont été émises environ 210 000 notifications pour la restitution en vertu de la loi n o 10, le montant des indemnités s'élevant à 70% du budget de l'Etat de 2003. Etant donné la complexité du problème, il estime que l'adoption de la loi spéciale était justifiée, et que le délai d'un an prévu pour son adoption était proportionné au but légitime poursuivi par la loi.

Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement. Ils font valoir que leur droit au paiement de l'indemnité n'est pas fondé sur la décision de la mairie du 30 juillet 2002, mais sur le jugement du 23 mai 2002, qui est exécutoire en ce qui concerne le paiement des sommes fixées.

La Cour constate qu'il y a en l'espèce une controverse quant à la portée du jugement du 23 mai 2002 et aux obligations qu'il impose aux autorités. Ainsi, une partie des autorités saisies de l'exécution ont estimé que le jugement était exécutoire tel quel (paragraphes 9 et 10 ci-dessus), tandis que la mairie ne l'a jamais considéré exécutoire. Cette controverse n'a pas été résolue par les juridictions qui ont statué sur la contestation contre l'exécution du jugement, dans la mesure où ladite contestation a été finalement rejetée comme tardive. Rappelant qu'il ne lui appartient pas d'interpréter la législation nationale ( Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII, p. 2955, § 31), la Cour estime qu'il n'est pas nécessaire de trancher cette controverse, dans la mesure où elle arrive à la conclusion que dans l'une comme dans l'autre hypothèse, le droit d'accès des requérants à un tribunal a été enfreint, pour les raisons qui suivent. 1. Obligation de paiement ressortant directement du jugement

A supposer que le fait que les juridictions ont établi le montant dû aux requérants à titre d'indemnité suffise pour rendre l'obligation de paiement exécutoire, la Cour rappelle que le jugement du 23 mai 2002 n'a été ni exécuté ni annulé ou modifié à la suite de l'exercice d'une voie de recours prévue par loi. De plus, les motifs que l'administration aurait pu invoquer afin de justifier une impossibilité objective d'exécution n'ont jamais été portés à la connaissance des requérants par le biais d'une décision de justice ou administrative formelle ( Sabin Popescu c. Roumanie , n o 48102/99, § 72, 2 mars 2004).

Or, l'exécution d'un jugement ou d'un arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 de la Convention. Le droit à un tribunal serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie ( Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 63, CEDH 1999-V).

La Cour ne partage pas la position du Gouvernement selon laquelle les autorités n'étaient tenues d'exécuter le jugement qu'à partir de la date à laquelle la contestation contre le jugement a été rejetée. Elle rappelle que l'administration constitue un élément de l'Etat de droit, son intérêt s'identifiant avec celui d'une bonne administration de la justice, et que si l'administration refuse ou omet de s'exécuter, ou encore tarde à le faire, les garanties de l'article 6 dont a bénéficié le justiciable pendant la phase judiciaire de la procédure perdent toute raison d'être ( Hornsby c. Grèce, arrêt du 19 mars 1997, Recueil 1997-II, pp. 510-511, § 41).

De plus, il n'est pas opportun de demander à un individu, qui a obtenu une créance contre l'Etat à l'issue d'une procédure judiciaire, de devoir par la suite engager une procédure d'exécution forcée afin d'obtenir satisfaction ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004). 2. Paiement ne devant être fait qu'après l'adoption de la loi spéciale

A supposer, comme l'indique le Gouvernement, que le jugement du 23 mai 2002 ne confère pas aux requérants le droit au paiement des sommes établies par les tribunaux et que l'indemnisation doive être établie par la suite, en vertu d'une loi spéciale, la Cour considère, avec les requérants, que leur droit de se voir payer une indemnité ayant comme base les sommes fixées par les juridictions découle de toute façon du jugement du 23 mai 2002 et non pas de la décision administrative ultérieure.

Or, elle a déjà constaté que même si la loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10 garantit, en théorie, un droit à indemnisation pour les personnes se trouvant dans une situation similaire à celle de l'espèce, l'absence prolongée d'indemnisation n'est pas prise en compte par cette loi (voir, mutatis mutandis, Porteanu précité, § 34). De plus, la Cour n'a aucune indication sur les perspectives de succès d'une procédure fondée sur cette nouvelle loi. Or, dans le cas présent, bien que le montant de l'indemnité ait été fixé dans un premier temps le 23 mai 2002, actuellement, soit plus de quatre ans après, il n'a été ni effectivement payé aux requérants ni au moins examiné en vue d'un éventuel plafonnement.

Dès lors, par le jeu des lois, bien que les requérants aient obtenu la fixation des indemnités le 23 mai 2002, ils ne peuvent toujours pas les percevoir. Le jugement du 23 mai 2002 est ainsi inefficace, mettant en cause le droit même des requérants d'accès à un tribunal. Sur ce point, la Cour rappelle que si le droit d'accès aux tribunaux n'est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, car il commande de par sa nature même une réglementation par l'Etat, ces limitations ne peuvent restreindre l'accès offert à l'individu d'une manière ou à un point tels que le droit s'en trouve atteint dans sa substance même. En outre, pareille limitation ne se concilie avec l'article 6 § 1 que si elle tend à un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( Prince Hans ‑ Adam II de Liechtenstein précité, § 44).

La Cour admet, avec le Gouvernement, que la limitation du droit d'accès des requérants à un tribunal poursuivait un but légitime, dans la mesure où elle répondait à la nécessité d'adopter une loi dans le domaine d'intérêt général que constitue la restitution des immeubles nationalisés. Cependant, sans négliger la complexité du problème à régler, elle estime qu'une charge disproportionnée pèse sur les requérants, dans la mesure où, plus de quatre ans après la fixation des indemnités et, surtout, plus d'un an après l'adoption de cette nouvelle loi, ils ne peuvent toujours pas les percevoir et n'ont aucune garantie qu'ils recevront lesdites sommes dans l'immédiat.

Partant, la Cour arrive à la conclusion qu'il y a eu en tout état de cause violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Les requérants dénoncent une violation de leur droit de propriété en raison de la non-exécution du jugement du 23 mai 2002. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement conteste cette thèse, tout en soulignant que les requérants n'ont pas une créance établie et exigible. Il cite l'affaire Constandache c. Roumanie ((déc.), n o 46312/99, 11 juin 2002). De plus, il estime que c'est au Parlement qu'il revient d'adopter une loi de réparation et qu'une éventuelle ingérence résultant d'un défaut d'adoption était prévue par loi, c'est-à-dire l'article 40 de la loi n o 10 et les ordonnances d'urgence du gouvernement qui ont prolongé successivement le délai prévu, et elle poursuivait un but légitime auquel elle était proportionnée, étant donné notamment la complexité du processus de réparation. Il estime enfin que le cas d'espèce est différent de l'affaire Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal (n os 29813/96 et 30229/96, § 54, CEDH 2000 ‑ I) dans laquelle la Cour a constaté la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 dans la mesure où une période de vingt-quatre ans s'était écoulée sans que les requérants perçoivent l'indemnité.

Les requérants contestent la position du Gouvernement, estimant qu'ils ont un droit exécutoire d'obtenir les sommes ordonnées par le jugement du 23 mai 2002 que les autorités leurs refusent toujours.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc également être déclaré recevable.

Si l'on accepte que le jugement du 23 mai 2002 est directement exécutoire, la Cour rappelle qu'elle a déjà décidé dans de tels cas que la non-exécution entraîne une violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir affaires Metaxas précitée, Prodan c. Moldova , n o 49806/99, §§ 60-62, CEDH 2004 ‑ III, et Sandor c. Roumanie , n o 67289/01, §§ 34-37, 24 mars 2005). Elle ne voit aucune raison de s'écarter, en l'espèce, de la conclusion à laquelle elle est arrivée dans les affaires précitées.

Si le paiement des réparations ne doit être fait qu'après l'adoption de la loi spéciale, la Cour rappelle tout d'abord que les requérants ont obtenu une première évaluation des indemnités auxquelles ils avaient droit le 23 mai 2002. Cependant, ces sommes n'ont pas été payées, car l'Etat n'a adopté la loi spéciale qu'au cours de l'année 2005. De plus, jusqu'à présent, l'adoption de la nouvelle loi n'a pas apporté d'espoir pour les requérants de se voir payer l'indemnité dans l'immédiat.

Or, le droit des requérants de percevoir la réparation est prévu par la loi n o 10, ce qui fait qu'ils ont une créance qui constitue une valeur patrimoniale protégée par l'article 1 du Protocole n o 1, au sens de la jurisprudence de la Cour ( Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique , arrêt du 20 novembre 1995, série A n o 332, p. 21, §§ 29 et 31, et Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 52, CEDH 2004 ‑ ...). Sur ce point, la Cour ne partage pas la position du Gouvernement selon laquelle n'étant pas exigible, la créance des requérants n'entraîne pas l'applicabilité de l'article 1. Elle rappelle que c'est par l'inaction de l'Etat, qui n'a pas adopté la loi spéciale et n'a pas fait les démarches en vue du paiement des réparations pour les biens nationalisés, que les sommes pourront encore être modifiées en vertu du plafonnement et que les requérants n'ont toujours pas perçu leur indemnité.

La Cour estime qu'il y a en l'espèce une ingérence dans le droit des requérants de recevoir les indemnités. Avec le Gouvernement, la Cour admet que cette ingérence était prévue par loi, à savoir l'article 40 de la loi n o 10 et poursuivait un but légitime d'intérêt général.

Reste donc à établir si elle était proportionnée au but légitime poursuivi. Or, la Cour rappelle à nouveau que les autorités ont laissé s'écouler plus de quatre ans sans adopter de mesures en vu du paiement des indemnités fixées au bénéfice des requérants pour les biens nationalisés et qu'elle a constaté que les requérants n'avaient aucune perspective immédiate de percevoir les sommes auxquelles ils ont droit. Contrairement aux dires du Gouvernement, la Cour n'estime pas nécessaire d'attendre quatre ans pour conclure au manque de proportionnalité de cette ingérence avec le but légitime poursuivi (voir Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précité, § 54, invoqué par le Gouvernement). Sans ignorer la complexité du processus entamé par l'Etat en vue de la réparation de la perte de propriété, la Cour estime que le fait pour les requérants de ne pas pouvoir recevoir les indemnités malgré leur fixation par le tribunal et de ne pas avoir une certitude quant à la date à laquelle ils pourront les percevoir, a fait subir à ceux-ci une charge disproportionnée et excessive incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1.

Dès lors, il y a eu en l'espèce violation de cette disposition dans les deux cas de figure envisagés par la Cour. III.

Les requérants réclament au titre du préjudice matériel à la fois 750 455 euros (EUR) représentant la valeur actualisée des biens en cause et 1 947 390 EUR représentant le manque à gagner à compter de la date de la nationalisation desdits biens, en produisant des calculs détaillés pour justifier ces sommes. Ils estiment avoir subi un préjudice moral mais s'en remettent à la sagesse de la Cour pour la réparation. Dans leurs observations complémentaires, les requérants réclament 2 234 850 EUR au titre du préjudice matériel, dont 1 124 857 EUR pour le manque à gagner à compter de la date de la nationalisation jusqu'en mai 2002, 934 992 EUR pour la valeur réactualisée de la somme fixée par le jugement du 23 mai 2002 et 175 000 EUR pour l'outillage détruit.

S'appuyant sur l'affaire Constandache précitée, le Gouvernement estime que les requérants ne sont pas en droit de recevoir la contre-valeur de l'immeuble et le manque à gagner. En tout état de cause, il conteste les modalités de calcul des dommages par les requérants. De l'avis du Gouvernement, la somme fixée par le tribunal le 23 mai 2002 réactualisée selon les données fournies par l'Institut National de Statistique s'élevait en décembre 2003 à 16 290 781 949 ROL. Il fait enfin savoir que les sommes allouées par le jugement du 23 mai 2002 ne sont pas payables avant l'adoption de la loi spéciale en la matière.

La Cour estime que la question de l'application de l'article 41 sur ce point ne se trouve pas en état, de sorte qu'il convient de la réserver et de fixer dans six mois à compter de la date à laquelle cet arrêt deviendra définitif la procédure ultérieure en tenant également compte de l'éventualité d'un accord entre l'Etat défendeur et les intéressés (article 75 §§ 1 et 4 du règlement de la Cour). B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 15 000 000 ROL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, à savoir les déplacements aux audiences, les frais d'expertises et les frais de justice. Ils ont produit des quittances d'un montant de 1 474 000 ROL.

Le Gouvernement n'a pas donné son avis sur ces demandes.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 100 EUR au titre des frais et dépens de la procédure nationale et l'accorde aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état en ce qui concerne la fixation de la réparation pour les violations constatées en l'espèce ; en conséquence, a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et les requérants à lui adresser par écrit, dans le délai de six mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin ; 5. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 100 EUR (cent euros) pour frais et dépens encourus devant les juridictions internes, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 octobre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président