ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1879/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 22 mai

2007, SC C.T.I.E.C. SRL comuna Pîrscov, județul Buzău (fostă SC S.I.C. SRL) a

solicitat anularea deciziei nr. 221 din 17 noiembrie 2006 emisă de A.N.A.F. și

a deciziei de impunere nr. 366 din 7 iunie 2006 emisă de D.G.F.P. Buzău pentru

suma de 2.017.529 lei, reprezentând impozit pe profit, taxă pe valoare

adăugată, dobânzi și penalități de întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că debitele stabilite prin deciziile contestate sunt lipsite de temei

legal și că pentru perioada supusă controlului 1 ianuarie 2002 -28 februarie

2006 nu datorează sume suplimentare la bugetul statului.

Referitor la suma de 1.965.376 lei,

reclamanta a susținut că organul de control nu a avut în vedere existența unei

greșeli de înregistrare a produselor finite în anul 2003 și că în conformitate

cu prevederile pct. 7.4 din H.G. nr. 859/2002 s-a procedat la corectarea

valorii stocului în luna decembrie 2003.

Pentru suma de 241.048 lei, reclamanta a

arătat că a beneficiat de o eșalonare la plată a datoriilor în baza O.G. nr. 40/2002

și dobânda la eșalonare a fost înregistrată ca dobândă curentă potrivit

dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 414/2002, nefiind aplicabile

prevederile art. 9 alin. (7) lit. b) din același act normativ, cum în mod

eronat a procedat organul de control.

În privința sumelor de 670.664 lei și de

590.768 lei reprezentând dobânzi curente aferente eșalonării la plata unor

datorii în baza O.G. nr. 40/2002 înregistrate în anii 2004 și 2005, reclamanta

a susținut că în mod greșit organul de inspecție fiscală a stabilit că nu sunt

deductibile fiscal în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea

nr. 571/2003.

Referitor la pierderile din exploatare în

sumă de 4.195.290 lei și în sumă de 1.180.944 lei înregistrate în 2004 și 2005,

s-a susținut că reclamanta avea dreptul la deducerea fiscală a cheltuielilor de

promovare a produsului, de reclamă și de publicitate, conform dispozițiilor

art. 21 alin. (1), (2), (3) și (4) din Legea nr. 571/2003. Pentru aceleași

cheltuieli, reclamanta a arătat că organul de inspecție fiscală a calculat în

mod eronat taxa pe valoarea adăugată de plată la pierderea fiscală.

Reclamanta a criticat actele

administrativ fiscale și pentru anularea cheltuielilor cu provizioanele în

privința cărora nu s-a acordat drept de deducere pe anul 2003, arătând că

veniturile astfel rezultate nu au fost înregistrate ca venituri neimpozabile pe

anul 2004, pentru care au fost încălcate dispozițiile art. 20 lit. d) din Legea

nr. 571/2003.

Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința nr. 101

din 8 aprilie 2008, prin care a admis în parte acțiunea, a anulat în parte

decizia nr. 221 din 17 noiembrie 2006, decizia de impunere nr. 366 din 7 iunie

2006, și raportul de inspecție fiscală nr. 1568 din 7 iunie 2006, acte pe care

le-a menținut numai în privința sumei de 16746,34 RON, reprezentând impozit pe

profit suplimentar calculat pentru anii 2002-2003, cu majorările și penalitățile

de întârziere aferente, conform raportului de expertiză întocmit în cauză și a

obligat pârâta A.N.A.F. să plătească reclamantei onorariul de apărător în sumă

de 25.000 lei și onorariul de expertiză în sumă de 2000 lei.

Pe baza concluziilor raportului de

expertiză întocmit în cauză, instanța de fond a reținut că reclamanta a

respectat convenția încheiată cu D.G.F.P. Buzău privind eșalonarea la plată a

unor debite, înregistrând corect în contabilitate sumele stabilite, inclusiv

dobânzile aferente în sumă de 21.083.129.537 ROL, pentru care beneficiază de

dreptul de deducere fiscală.

De asemenea, s-a reținut că în perioada

2003-2005, prin vânzarea producției, reclamanta nu a recuperat costul de

producție plus acciza și TVA aferentă, înregistrând la data de 31 decembrie

2005 o pierdere în sumă de 745.484 lei, față de un profit impozabil de

1.578.424 lei stabilit de organul de inspecție fiscală.

Referitor la suma de 1.965.376 lei, s-a

reținut că la finele exercițiului financiar pe anul 2003 s-a impus corecția

valorii stocului de țigarete la costul de producție, fără accize, astfel că s-a

constituit în mod legal un provizion, ca venit neimpozabil pe anul 2004, când

stocul a fost vândut și veniturile s-au regăsit în prețul de vânzare.

Pentru perioada 2004-2005, instanța de

fond a constatat că reclamanta nu trebuia să înregistreze și să rețină TVA

aferentă pierderii de exploatare, astfel că nu datorează taxa respectivă și

nici dobânzile și penalitățile de întârziere aferente.

Împotriva acestei sentințe, a declarat

recurs pârâta A.N.A.F., prin D.G.F.P. Buzău, invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 6, 8, 9 și art. 304/1 C. proc. civ.

În primul motiv de recurs, autoritatea

pârâtă a invocat încălcarea dreptului său la apărare, deoarece instanța de fond

a soluționat cauza fără a pune în discuție obiecțiunile aduse raportului de

expertiză.

Pe fondul cauzei, recurenta a criticat

soluția de admitere în parte a acțiunii, motivând că societatea intimată a fost

legal obligată la plata sumelor stabilite prin actele administrativ –fiscale

deduse judecății.

Referitor la suma de 1.965.376 lei,

înregistrată pe cheltuieli, s-a susținut că a fost calificată ca fiind de

natura provizioanelor deductibile, dat fiind că suma înregistrată eronat în

contabilitate reprezintă o cheltuială fără suport legal și provizioanele pentru

riscuri și cheltuieli nu pot avea drept scop corectarea valorii activelor, conform

dispozițiilor pct. 4.121 din OMFP nr. 306 din 26 februarie 2002 pentru

aprobarea Reglementărilor contabile simplificate armonizate cu directivele

europene.

Pentru dobânzile datorate pe perioada

eșalonării la plată a obligațiilor totale în sumă de 1.502.480 lei, recurenta a

susținut că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 9 alin. (7)

lit. b) din Legea nr. 414/2002, art. 21 alin. (4) lit. b) și art. 23 alin. (1)

din Legea nr. 571/2003, considerând că debitele respective sunt cheltuieli

deductibile, fără a avea în vedere că reclamanta a pierdut dreptul la

eșalonarea datoriilor stabilită prin convenția nr. 169 din 7 noiembrie 2003.

Aplicarea greșită a acelorași dispoziții

legale a fost invocată și în privința cheltuielilor de promovare a produsului,

de reclamă și de publicitate, cu motivarea că instanța de fond le-a considerat

ca fiind deductibile fiscal, deși nu au fost efectuate în baza unui contract

scris și nu au fost înregistrate în conturile speciale destinate acestor

categorii de cheltuieli, respectiv în contul 623 „cheltuieli de protocol,

reclamă și publicitate” și contul 667 „cheltuieli privind discounturile

acordate”.

În ceea ce privește baza de impozitare a

taxei pe valoarea adăugată, recurenta a susținut că intimata avea obligația de

a include pierderea din exploatare înregistrată în anii 2004 și 2005, deoarece

nu erau îndeplinite condițiile imperative prevăzute de art. 137 alin. (3) lit.

a) din Legea nr. 571/2003 în materia TVA aferentă reducerilor de preț acordate,

astfel cum greșit s-a reținut în hotărârea instanței de fond.

Analizând actele și lucrările dosarului,

în raport de dispozițiile art. 304 și art. 304/1 C. proc. civ., Înalta Curte va

admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței de fond s-a întemeiat

în principal pe concluziile raportului d expertiză contabilă efectuat în cauză,

concluzii care au fost contestate de recurenta-pârâtă prin obiecțiunile depuse

la primul termen acordat după comunicarea către părți a unui exemplar din

lucrarea de specialitate.

Deși obiecțiunile formulate de autoritatea

recurentă au fost argumentate în fapt și în drept, cu referire expresă la

fiecare din obiectivele încuviințate pentru raportul de expertiză contabilă, se

constată că au fost respinse neîntemeiat de instanța de fond.

În ședința publică de la 18 martie 2008,

instanța de fond a reținut că obiecțiunile invocate de recurenta-pârâtă

reprezintă numai o enumerare a textelor de lege aplicate la întocmirea

deciziilor contestate, deși conținutul acestora nu justifică o asemenea

concluzie și nici soluția de respingere a lor.

Soluționând fondul cauzei, fără lămurirea

tuturor aspectelor care au fost invocate prin obiecțiunile la expertiza

contabilă și fără examinarea tuturor apărărilor formulate de autoritatea

recurentă în dovedirea legalității actelor sale, instanța de fond a nesocotit

dreptul la apărare al acestei părți și nu a verificat temeinicia susținerilor

din acțiune și a concluziilor expertului în raport de toate probatoriile

administrate în cauză.

Astfel instanța de fond a constatat că

intimata-reclamantă a respectat convenția nr. 169 din 7 noiembrie 2003

încheiată în baza O.U.G. nr. 40/2002 pentru acordarea înlesnirilor la plată a

obligațiilor bugetare, ceea ce a avut drept consecință exonerarea de plata

dobânzilor aferente, dar nu a examinat apărările recurentei-pârâte privind

legalitatea dobânzilor de întârziere pentru debite eșalonate la plată în sumă

de 21.083.029.537 ROL și nu a verificat dacă această convenție a rămas valabilă

pe toată perioada eșalonării sau dimpotrivă, dacă au fost pierdute facilitățile

acordate și care au fost consecințele produse cu privire la debitele restante.

Din acest motiv, se impunea să se

stabilească dacă intimata-reclamantă a beneficiat de clauzele convenției nr. 169/2003

pentru întreaga perioadă stipulată și în raport de efectele juridice ale

convenției sau ale anulării acesteia și de prevederile art. 9 din Legea nr. 414/2002

și art. 21 din Legea nr. 571/2003 să se determine dacă erau sau nu deductibile

fiscal dobânzile datorate pe perioada eșalonării la plată a obligațiilor în

sumă totală de 1.502.480 lei.

De asemenea, instanța de fond nu a

verificat pe baza documentele contabile depuse în cauză dacă erau îndeplinite

condițiile prevăzute în H.G. nr. 830/2002 pentru constituirea provizioanelor în

sumă de 1.965.376 lei, precum și condițiile impuse prin art. 21 din Legea nr. 571/2003

pentru deducerea fiscală a cheltuielilor de natura celor de promovare a

produsului, de reclamă și de publicitate.

Aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 137

alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 a fost înlăturată de instanța de fond

prin însușirea concluziilor raportului de expertiză, dar fără stabilirea în

concret a bazei de impunere pentru taxa pe valoarea adăugată în anii 2004-2005.

Pentru perioada respectivă, s-a reținut

că societatea intimată a înregistrat pierdere din exploatare, dar nu au fost

avute în vedere cerințele imperative prevăzute în materia taxei pe valoarea

adăugată aferentă reducerilor de preț acordate, pentru a se determina dacă a

existat obligația colectării TVA aferentă sau dacă sumele respective au fost

corect excluse din baza de impunere a acestei taxe.

Față de motivele expuse, Înalta Curte va

admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată și va dispune trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.N.A.F.,

D.G.F.P. Buzău împotriva sentinței nr. 101 din 8 aprilie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal .

Casează sentința atacată și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 aprilie 2009.