ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 624/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 9

august 2007 la Curtea de Apel București, reclamanta SC D.P.D.P.A. SRL a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., D.G.A.M.C. și A.N.V.,

anularea deciziei nr. 81 din 15 noiembrie 2006 emise de A.N.V. , a procesului-verbal

de control nr. 258/CV din 15 noiembrie 2006 emis de aceeași autoritate și a

deciziei nr. 50 din 2 iulie 2007, emise de D.G.A.M.C. în soluționarea

contestației administrative, anularea obligațiilor fiscale stabilite în sarcina

sa, în cuantum de 215.555 lei și obligarea pârâtelor la restituirea sumei

achitate cu acest titlu.

În subsidiar, reclamanta a solicitat

reducerea cuantumului obligațiilor fiscale stabilite în sarcina sa de la

215.555 lei la 71.590 lei și obligarea pârâtelor la restituirea diferenței.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat, în esență, că autoritățile fiscale au calculat în sarcina sa obligații

fiscale constând în majorări de întârziere, dobânzi și penalități de întârziere

aferente taxei pe valoarea adăugată pentru două importuri de echipamente

efectuate în luna decembrie 2001, stabilind că reclamanta ar fi beneficiat

eronat de suspendarea plății TVA în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea nr.

332/2001, fără a fi îndeplinit procedura prevăzută de art. 25 D lit. b) din

O.U.G. nr. 17/2000.

În opinia reclamantei, această concluzie

la care au ajuns autoritățile fiscale este eronată, pentru că între suspendarea

plății TVA și facilitatea instituită prin Legea nr. 332/2001(amânarea plății

TVA pe perioada de realizare a investiției) există deosebiri de conținut

juridic.

Prin sentința nr. 1174 din 9 aprilie

2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea, a anulat actele administrativ-fiscale atacate și a obligat

pârâții să-i restituie reclamantei suma de 215.555 lei, reținând că pentru a

beneficia de amânarea plății taxei pe valoarea adăugată în temeiul Legii nr.

332/2001, reclamanta nu era obligată să îndeplinească formalitățile impuse

pentru suspendarea plății taxei pe valoarea adăugată în temeiul art. 25 lit. d)

din O.U.G. nr. 17/2000.

Sentința menționată a fost atacată cu

recurs, în termen legal, de către pârâta A.N.A.F., care a criticat-o pentru

nelegalitate și netemeinicie potrivit art. 304 pct. 9 și 304

1

C.

proc. civ.

În motivarea recursului, A.N.A.F. a

arătat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a Legii nr. 332/2001,

care, în opinia sa, reglementează doar dreptul contribuabilului de a beneficia

de o anumită facilitate, pentru exercițiul efectiv al acestui drept fiind însă

necesară obținerea unui certificat de suspendare a plății TVA eliberat de

organele fiscale.

A mai invocat și o confuzie care s-ar fi

făcut în hotărârea recurată, între tariful vamal mai favorabil pe care îl

acordă organele vamale în temeiul art. 390 din H.G. nr. 1114/2001 și

facilitatea fiscală de amânare la plata TVA prevăzută de Legea nr. 332/2001,

care poate fi acordată numai de către organele fiscale, în condițiile prevăzute

de O.U.G. nr. 17/2000.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în

esență, că sentința atacată reflectă în mod corect distincția între instituția

juridică a suspendării plății TVA în temeiul art. 25 D lit. b) din O.U.G. nr.

17/2000 și facilitatea fiscală prevăzută de Legea nr. 332/2001.

Așa cum rezultă din practicaua prezentei

decizii, în ședința publică din data de 6 februarie 2009, cu ocazia

dezbaterilor asupra cauzei, Înalta Curte a pus în discuție și motivul de ordine

publică al necompetenței materiale a instanței de fond, în raport cu suma

contestată de către intimata–reclamantă, motiv prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ.

Examinând cu prioritate acest motiv

invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte

reține că în contenciosul administrativ, competența materială a instanței de

fond este reglementată de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care

instituie două criterii de determinare a competenței, în funcție de obiectul

litigiului: criteriul poziționării autorității emitente a actului atacat în sistemul

administrației publice (rangul autorității centrale sau locale) și criteriul

valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuției sau

datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.

Cu alte cuvinte, dacă litigiul are

caracter fiscal, în sensul că privește taxe, impozite, contribuții, datorii

vamale și accesorii ale acestora, competența nu se stabilește în funcție de

poziționarea autorității emitente, ci în funcție de valoarea debitului

contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea competenței

tribunalului de cea a curții de apel fiind suma de 500.000 lei.

Dacă obligația fiscală contestată este

mai mică de 500.000 lei, așa cum este cazul în speță, tribunalul este competent

să soluționeze litigiul în primă instanță, indiferent dacă actul administrativ

fiscal a fost emis de o autoritate centrală sau de una locală.

Având în vedere considerentele expuse și

constatând întemeiat motivul invocat din oficiu, Înalta Curte va admite

recursul și potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art.

312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința și va trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A.N.A.F.

împotriva sentinței civile nr. 1174 din 9 aprilie 2008 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează hotărârea atacată și trimite

cauza pre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6

februarie 2009.