ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1151/2009

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 78 din 26 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Buzău, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 raportat la art. 76 lit. e) C. pen. a fost condamnată inculpata J.A.M. la o pedeapsă de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept.

În baza art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 74 raportat la art. 76 lit. d) C. pen., a fost condamnată aceeași inculpată la o pedeapsă de 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, sub influența unui medicament cu efecte similare drogurilor.

Potrivit art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 4 luni închisoare.

S-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 4 luni închisoare, pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 4 luni, conform art. 82 alin. (1) C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii, pe durata termenului de încercare.

Potrivit art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

A fost obligată inculpata la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 9 iunie 2007, deplasându-se cu autoturismul firmei la care era angajată, din municipiul București spre Focșani, inculpata a cumpărat de la o farmacie din municipiul Buzău mai multe medicamente, printre care și medicamentul D., care are în componență midazolam, drog de risc prevăzut de Legea nr. 143/2000. Inculpata a consumat 6-7 pastile și, fiind sub influența efectelor produse de acest medicament, la intrarea în Râmnicu Sărat, și-a pierdut temporar cunoștința, precum și controlul volanului și a pătruns pe contrasens, avariind două autoturisme ce se aflau în parcarea unei discoteci.

La controlul efectuat în interiorul autoturismului s-a găsit un blister din cutia medicamentului D., deținerea acestuia, fără prescripție medicală, intrând sub incidența dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și inculpata J.A.M.

Critica parchetului a vizat nelegalitatea reținerii circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatei, față de pericolul social concret al faptelor comise și de conduita acesteia, care a depus stăruință în procurarea medicamentului D.

La rândul său, apelanta inculpată a invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii de condamnare, susținând în esență că faptele comise nu prezintă gradul de pericol al unei infracțiuni, întrucât s-a adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege.

Prin Decizia penală nr. 144 din 20 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și de inculpata J.A.M.

A fost obligată apelanta inculpată la plata sumei de 80 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Ploiești a constatat că, faptele inculpatei prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, față de împrejurările concrete în care au fost săvârșite și față de urmările produse, în mod corect dispunându-se condamnarea acesteia. Având însă în vedere datele personale ale inculpatei cât și conduita adoptată de aceasta pe parcursul cercetărilor, de recunoaștere a faptelor, instanța de apel a apreciat că, în mod întemeiat, prima instanță i-a recunoscut inculpatei circumstanțe atenuante personale, cu consecința coborârii pedepselor sub limita minimă prevăzută de textele sancționatorii.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpata J.A.M., care, prin apărătorul ales, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 9 și 10 C. proc. pen., criticând-o ca nelegală și netemeinică, sub următoarele aspecte:

- hotărârea instanței de prim control judiciar nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, nefiind analizate toate probele administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești;

- în mod nelegal s-a reținut în sarcina inculpatei și infracțiunea prevăzută de art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât probele biologice ce i-au fost recoltate acesteia nu au evidențiat consumul medicamentului D.;

- având în vedere împrejurările concrete în care faptele au fost comise, s-ar fi impus, pentru realizarea unei corecte individualizări a sancțiunii, să se dispună achitarea inculpatei, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen. combinat cu art. 18

1

C. pen., faptele neprezentând gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

C. proc. pen., constată că prima instanță a reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatei, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de aceasta încadrarea juridică corespunzătoare.

De asemenea, instanța de fond a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpatei, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acestora, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.

Înalta Curte constată că o hotărâre judecătorească este supusă casării, în temeiul art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția. Motivarea soluției pronunțate de instanța de judecată constituie o îndatorire care înlătură orice aspect discreționar în realizarea justiției, dând părților din proces posibilitatea să-și formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției adoptate, iar instanțelor de recurs elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc.

Motivarea hotărârilor de către instanțele naționale constituie o obligație impusă acestora și prin prevederile art. 6 si art. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O. (cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005; C.E.D.O., cauza Boldea contra României, hotărârea din 15 februarie 2007), deși obligația instanțelor naționale de a motiva hotărârile pronunțate nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, noțiunea de proces echitabil presupune că instanța națională trebuie să examineze, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse dezbaterii.

Pe de altă parte, cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. privește omisiunea instanței de a se pronunța, fie asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, fie cu privire la unele probe administrate, fie asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului.

Este cazul de casare cunoscut sub denumirea de „omisiune esențială”. Ca atare, trebuie să existe, în primul rând, o „omisiune” cu privire la examinarea de către instanță a unor probe administrate sau asupra unor cereri formulate de părți; în ce privește omisiunea asupra unor probe administrate, legea are în vedere dispozițiile din art. 63 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd că aprecierea fiecărei probe se realizează în urma „examinării tuturor probelor administrate”; dacă în aprecierea probelor s-a omis examinarea unora dintre ele, această omisiune este esențială.

Înalta Curte constată că, în cauză, ambele instanțe – de fond și apel – și-au motivat hotărârile pronunțate, reținând o situație de fapt corectă, fundamentată pe toate probele administrate, care au fost evaluate corespunzător. Din materialul probator administrat în cauză a rezultat că, la data de 9 iunie 2007, inculpata J.A.M. s-a deplasat cu autoturismul T. din București spre F., la domiciliul părinților ei.

În urma unor discuții purtate la telefon, inculpata a avut o stare de depresie și, pentru a se calma, a cumpărat de la o farmacie din Buzău medicamentul D., ce are în componență Midazolam, drog de risc prevăzut în Anexa III la Legea nr. 143/2000.

Inculpata a consumat mai multe comprimate, după care a continuat deplasarea spre municipiul Focșani, însă la intrarea în Râmnicu Sărat, fiind sub influența substanței ingerate, a pierdut controlul autoturismului, a pătruns pe contrasens și a avariat două autoturisme care erau staționate regulamentar în parcarea din apropierea discotecii N.P. din acest oraș.

Agenții de poliție sosiți la fața locului au constatat că inculpata era agitată, nu putea coopera și că a încercat să ia un comprimat aflat pe suportul dintre banchetele din față ale autoturismului. Fiind împiedicată de lucrătorii de poliție să ia pastila respectivă, inculpata a scăpat-o din mână în apa care curgea pe lângă trotuar (afară ploua torențial), astfel că aceasta nu a mai putut fi recuperată.

Ulterior, s-a constatat că este vorba de medicamentul D., organele de poliție ridicând din autoturismul inculpatei un blister gol pe care se afla scris D.

Inculpata a fost transportată la Spitalul Municipiului Râmnicu Sărat, unde, în prezența tatălui său, J.G., i-a fost recoltată o singură probă de sânge. Fiind testată cu alcooltesterul, s-a constatat că nu a consumat băuturi alcoolice.

Prin ordonanța procurorului din 13 iunie 2007, s-a dispus efectuarea unei constatări medico-legale de către specialiști din cadrul I.M.L. București, punându-se la dispoziție proba de sânge recoltată la 9 iunie 2007. Din buletinul de analiză nr. 33/U din 25 iunie 2007 (fila 3 a dosarului de urmărire penală) a rezultat că inculpata a prezentat în sânge metadonă, drog de mare risc și nu midazolam, substanță din componența medicamentului D. pe care l-a consumat.

În cursul cercetării judecătorești, instanța a procedat la audierea inculpatei, iar în apărarea sa aceasta a susținut că nu a consumat metadonă, ci doar medicamentul D.; a solicitat ca I.N.M.L.M.M. București să precizeze dacă în sângele său a fost semnalată prezența midazolamului (component al medicamentului D., compus ce este prevăzut în anexa III din Legea nr. 143/2000, ca drog de risc), iar această instituție, cu adresa nr. X (fila 40 dosar) a arătat că, din analiza sângelui, nu rezultă prezența midazolamului, ci a metadonei.

Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a reținut că, dacă inculpata ar fi consumat metadonă, fapta sa nu ar fi intrat sub incidența legii penale, întrucât legiuitorul român sancționează în dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 deținerea de droguri de mare risc în vederea consumului, or în cauză nu s-a dovedit că inculpata ar fi deținut un astfel de drog.

Având în vedere că în autoturismul inculpatei a fost găsit un blister din cutia medicamentului D., în componența căruia intră midazolamul, drog de risc prevăzut de Legea nr. 143/2000, că inculpata a recunoscut consumul acestui medicament (inclusiv, cu ocazia audierii în fața instanței de apel) și că deținerea de droguri de risc pentru consum propriu constituie infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, prima instanță, în mod corect, a reținut vinovăția inculpatei în comiterea acestei infracțiuni, dispunând schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea de deținere de droguri de mare risc pentru consum propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că este nefondată și cea de a doua critică formulată de inculpată în sensul că, în mod nelegal, i s-ar fi reținut în sarcină și infracțiunea prevăzută de art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002.

Potrivit dispoziției legale mai sus citate legea sancționează cu închisoare de la 1 la 5 ani conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care se află sub influența unor substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora.

Or, probele administrate în cauză au demonstrat indubitabil că inculpata a condus pe drumurile publice autoturismul T. sub influența medicamentului D., pe care personal și l-a procurat, medicament a cărui substanță activă – midazolam – este înscrisă în categoria drogurilor de risc și care nu se eliberează fără rețetă.

Critica recurentei inculpate în sensul că faptele săvârșite nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni este, de asemenea, neîntemeiată.

Potrivit art. 18

1

C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.

Având în vedere că cele două infracțiuni reținute în sarcina inculpatei sunt infracțiuni de pericol, nu se poate pune în discuție lipsa de pericol social a unor astfel de fapte, întrucât, indiferent de cantitatea consumată, administrarea voluntară a unui medicament care conține în componența sa o substanță ce constituie drog de risc, încetinește reflexele și diminuează capacitatea de concentrare și atenție a conducătorilor auto, aceștia reprezentând un real pericol pentru siguranța traficului rutier și a participanților la trafic.

Inculpata a făcut eforturi să-și procure medicamentul, a depus stăruință în acest scop și a consumat 6-7 comprimate, ceea ce înseamnă de peste 3 ori doza uzuală, deși prospectul medicamentului cuprindea atenționări clare și mențiuni speciale privind afectarea capacității de a conduce autovehicule, chiar în condițiile administrării dozei uzuale (2 comprimate).

Este irelevantă susținerea inculpatei în sensul că urmarea produsă a constat doar în tamponarea ușoară a două autovehicule, întrucât la stabilirea gradului de pericol social se ține seama și de urmările, de consecințele ce s-ar fi putut produce. Or, inculpata, conducând un autovehicul pe drumurile publice, sub influența drogului de risc midazolam, și-a pierdut temporar cunoștința, a pătruns pe contrasens și apoi a intrat în coliziune cu două autovehicule staționate într-o parcare. Totodată, dacă în acel moment, din sens opus, ar fi circulat și alte autovehicule, exista riscul producerii unui eveniment rutier, cu pierderi de vieți omenești.

Înalta Curte constată însă că, în mod corect, ambele instanțe i-au recunoscut inculpatei circumstanțe atenuante personale și au stabilit ca modalitate de executare a pedepsei suspendarea condiționată.

Astfel, în cauză s-a realizat o justă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., ținându-se seama atât de pericolul social concret al faptelor comise, de limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatorii, dar și de persoana inculpatei, care a fost sinceră, a recunoscut consumul de medicamente și a avut o atitudine corespunzătoare, atât înainte de săvârșirea infracțiunilor, cât și după comiterea acestora.

Din actele aflate la dosar – filele 24-35 – rezultă că inculpata este încadrată la SC G.R.I. SRL Voluntari, în funcția de specialist marketing, este un bun profesionist, a urmat stadii de pregătire în domeniul decorațiunilor interioare – Facultatea de Artă și Design C. – Londra, nu a fost niciodată sancționată disciplinar și nu are antecedente penale, așa cum rezultă din fișa de cazier judiciar aflată la fila 20 dosar urmărire penală.

Așadar, Înalta Curte consideră că prima instanță a apreciat corect aceste date, ce caracterizează persoana inculpatei, ca circumstanțe atenuante și, potrivit art. 76 C. pen., a redus pedepsele sub limita minimă prevăzută de textele incriminatorii.

Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpata J.A.M. împotriva Deciziei penale nr. 144 din 20 noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 250 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata J.A.M. împotriva Deciziei penale nr. 144 din 20 noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 250 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 30 martie 2009.