ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6939/2009

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Cu

notificarea nr. 232 din 27 ianuarie 2001 a BEJ P.C., notificatorul

C.D. a cerut restituire în natură a terenului

în suprafață de 2,5 ha deținut de SC E. SA Ploiești.

În motivarea cererii a arătat că

terenul menționat și construcțiile edificate pe acesta, parte cu destinația de

casă de locuit și anexe gospodărești iar parte fiind afectate unei mori, au

fost proprietatea autorului lor și au fost naționalizate de stat prin Legea nr.

112 din 11 iunie 1948, caz în care este îndreptățit la restituirea în natură a

terenului și a construcțiilor existente și la acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent, pentru construcțiile demolate.

Prin decizia

nr. 149 din 16 februarie 2006, SC E. SA Ploiești a respins cererea de

restituire a terenului, motivat de faptul că nu îl deține în proprietate (art.

1) și cererea de restituire a morii „Mândria" și a celorlalte construcții

(cu excepția clădirii care a fost restituită reclamantului în baza sentinței

civile nr. 14 din 1 februarie 2001 a Tribunalului Prahova) întrucât le-a

dobândit în baza procesului de privatizare, caz în care, în speță sunt

incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (art. 2).

Prin

contestația înregistrată la data de 7 martie 2006, reclamantul C.D. a cerut

anularea deciziei menționate și pe fond admiterea pretențiilor formulate prin

notificare.

În motivarea

cererii, reclamantul reiterează împrejurările în care imobilele în litigiu au

fost preluate de stat, în mod abuziv, din patrimoniul autorului său, susținând

că argumentele reținute de pârâtă în justificarea soluției de respingere a

cererii sale sunt contrare dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care îl

îndreptățesc să obțină restituirea în natură a terenului liber și a

construcțiilor existente, precum și măsuri reparatorii în echivalent pentru

construcțiile demolate.

Prin

contestația înregistrată la data de 17 aprilie 2006, reclamantele S.M.O. și

M.I.G. au cerut anularea deciziei nr. 1539 din 8 martie 2006, prin care li s-a

respins, cu aceiași motivare, notificarea prin care au formulat aceleași

pretenții ca și reclamantul C.D.

Prin sentința civilă nr. 48 din

19 martie 2007, astfel cum fost completată si lămurită prin sentința civilă nr.

194 din 21 ianuarie 2008, Tribunalul Prahova a admis cererile conexate,

formulate de C.D. și, respectiv, S.M.O. și M.I.G., a anulat deciziile nr. 232

din 27 ianuarie 2001 și nr. 1539 din 8 martie 2006 emise de pârâtă și a

constatat dreptul reclamanților de a beneficia de măsuri reparatorii constând

în restituirea în natură, în indiviziune, a terenurilor în suprafață de 540 mp,

de 3130 mp, de 1000 mp (aferent casei de locuit restituită contestatorului

C.D.) și, respectiv, a terenului de 3858 mp, pârâta fiind obligată să le

restituie reclamanților.

Prin aceiași

sentință s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți, în indiviziune, să primească

despăgubiri pentru diferența de 164.442 mp teren și construcțiile demolate,

imposibil de restituit în natură.

În motivarea

sentinței instanța a reținut că imobilele în litigiu au fost preluate în mod

abuziv de stat, în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, caz în care

reclamanții sunt îndreptățiți, în calitate de moștenitori ai proprietarului

deposedat de stat să obțină, în condițiile art. 10 alin. (1) și (2) din lege,

restituirea în natură a terenurilor libere de construcții și despăgubiri pentru

terenul imposibil de restituit în natură, astfel cum aceste terenuri au fost

identificate prin raportul de expertiză întocmit în cauză, precum și

despăgubiri pentru construcțiile demolate.

Prin decizia civilă nr. 357 din 118 septembrie 2007, as fel cum a fost

îndreptată

prin

încheierea din 9 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul

declarat de pârâtă și a obligat-o să

plătească intimaților suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.

În motivarea

deciziei instanța a reținut că în raport de prevederile art. 9 coroborate cu

dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 se impunea

restituirea terenurilor identificate prin raportul de expertiză ca fiind libere

de construcții, cu mențiunea că măsura restituirii se justifica a fi dispusă și

în raport de prevederile art. 29 din lege.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând incidența motivelor prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului pârâta dezvoltă o singură critică, anume susține că în mod greșit

instanțele de fond au dispus restituirea în natură a terenului deși acesta este

afectat folosinței construcțiilor existente și este necesar desfășurării

activității sale, cu mențiunea că motivarea instanței în sensul că restituirea

în natură se impunea datorită faptului că ar fi libere de construcții, nu este

susținută din punct practic și este de natură să genereze alte litigii.

Analizând critica formulată de recurentă, Înalta Curte constată că nu poate

fi

primită pentru următoarele

considerente:

În drept,

instanțele de fond și-au fundamentat soluția pe dispozițiile art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „In situația

imobilelor preluate în mod abuziv fi ale căror construcții edificate pe

acestea au fost

demolate total sau

parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber fi

pentru construcțiile rămase nedemolate, iar

pentru construcțiile demolate si terenurile

ocupate măsurile reparatorii

se stabilesc prin echivalent."

În fapt, prin

hotărârile instanțelor de fond, din suprafața totală de 21.142 mp teren,

preluată de stat din patrimoniul autorului lor, reclamanților le-au fost

restituite în natură: - 3858 mp, identificat prin raportul de expertiză ca

fiind teren nefolosit și care nu este situat în perimetrul încercuit al

societății; - 3150 mp fi - 540 mp, identificate prin același raport ca fiind

situate în perimetrul societății însă libere de construcții și, respectiv, -

1000 mp teren situat în imediata vecinătate a celor două menționate și pe care

se află fosta casă de locuit retrocedată reclamantului C.D., cu mențiunea că

restul terenului, de 164.442 mp, nu poate fi restituit și rămâne în posesia

pârâtei, justificat de faptul că este „este echipat cu construcțiile și utilitățile

edificate în scopul desfășurării obiectului său de activitate (morărit și

panificație)".

Prin cererea

de recurs pârâta nu dezvoltă o critică concretă și nu arată care sunt

argumentele pentru care susține că instanțele de fond ar fi făcut o greșită

aplicare a dispozițiilor legale mai sus arătate în raport de situația de fapt

evidențiată prin probatoriul administrat în cauză.

Recurenta se

rezumă să susțină, prin recurs, că terenul, fără a indica care dintre cele

restituite reclamanților, îi era necesar pentru desfășurarea activității și

fără a arăta care este impedimentul legal de restituire a acestor terenuri,

libere de construcții, cu trimitere la probatoriul administrat, relevant sub

acest aspect.

Pe cale de

consecință, fiind vorba de o critică formulată de pârâtă în termeni generali,

instanța de control judiciar este în imposibilitate să o analizeze în concret,

și respectiv să constate dacă în cauză erau sau nu incidente dispozițiile art.

10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, cum

hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii la situația

de fapt evidențiată prin probatoriul administrat și cuprinde considerentele de

fapt și de drept pe care se fundamentează soluția pronunțată, Înalta Curte

urmează a constata că în cauză nu sunt incidente motivele prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte, în raport de limitele învestirii, urmează a constata

că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA Ploiești împotriva deciziei nr.

357 din 18 septembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2009.