ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6939/2009

Asupra recursului de față, constată următoarele: Cu notificarea nr. 232 din 27 ianuarie 2001 a BEJ P.C., notificatorul C.D. a cerut restituire în natură a terenului în suprafață de 2,5 ha deținut de SC E. SA Ploiești. În motivarea cererii a arătat că terenul menționat și construcțiile edificate pe acesta, parte cu destinația de casă de locuit și anexe gospodărești iar parte fiind afectate unei mori, au fost proprietatea autorului lor și au fost naționalizate de stat prin Legea nr. 112 din 11 iunie 1948, caz în care este îndreptățit la restituirea în natură a terenului și a construcțiilor existente și la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru construcțiile demolate.

Prin decizia nr. 149 din 16 februarie 2006, SC E. SA Ploiești a respins cererea de restituire a terenului, motivat de faptul că nu îl deține în proprietate (art. 1) și cererea de restituire a morii „Mândria" și a celorlalte construcții (cu excepția clădirii care a fost restituită reclamantului în baza sentinței civile nr. 14 din 1 februarie 2001 a Tribunalului Prahova) întrucât le-a dobândit în baza procesului de privatizare, caz în care, în speță sunt incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (art. 2). Prin contestația înregistrată la data de 7 martie 2006, reclamantul C.D. a cerut anularea deciziei menționate și pe fond admiterea pretențiilor formulate prin notificare.

În motivarea cererii, reclamantul reiterează împrejurările în care imobilele în litigiu au fost preluate de stat, în mod abuziv, din patrimoniul autorului său, susținând că argumentele reținute de pârâtă în justificarea soluției de respingere a cererii sale sunt contrare dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care îl îndreptățesc să obțină restituirea în natură a terenului liber și a construcțiilor existente, precum și măsuri reparatorii în echivalent pentru construcțiile demolate. Prin contestația înregistrată la data de 17 aprilie 2006, reclamantele S.M.O. și M.I.G. au cerut anularea deciziei nr. 1539 din 8 martie 2006, prin care li s-a respins, cu aceiași motivare, notificarea prin care au formulat aceleași pretenții ca și reclamantul C.D.

Prin sentința civilă nr. 48 din 19 martie 2007, astfel cum fost completată si lămurită prin sentința civilă nr. 194 din 21 ianuarie 2008, Tribunalul Prahova a admis cererile conexate, formulate de C.D. și, respectiv, S.M.O. și M.I.G., a anulat deciziile nr. 232 din 27 ianuarie 2001 și nr. 1539 din 8 martie 2006 emise de pârâtă și a constatat dreptul reclamanților de a beneficia de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură, în indiviziune, a terenurilor în suprafață de 540 mp, de 3130 mp, de 1000 mp (aferent casei de locuit restituită contestatorului C.D.) și, respectiv, a terenului de 3858 mp, pârâta fiind obligată să le restituie reclamanților. Prin aceiași sentință s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți, în indiviziune, să primească despăgubiri pentru diferența de 164.442 mp teren și construcțiile demolate, imposibil de restituit în natură.

În motivarea sentinței instanța a reținut că imobilele în litigiu au fost preluate în mod abuziv de stat, în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, caz în care reclamanții sunt îndreptățiți, în calitate de moștenitori ai proprietarului deposedat de stat să obțină, în condițiile art. 10 alin. (1) și (2) din lege, restituirea în natură a terenurilor libere de construcții și despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură, astfel cum aceste terenuri au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit în cauză, precum și despăgubiri pentru construcțiile demolate. Prin decizia civilă nr. 357 din 118 septembrie 2007, as fel cum a fost îndreptată prin încheierea din 9 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de pârâtă și a obligat-o să plătească intimaților suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.

În motivarea deciziei instanța a reținut că în raport de prevederile art. 9 coroborate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 se impunea restituirea terenurilor identificate prin raportul de expertiză ca fiind libere de construcții, cu mențiunea că măsura restituirii se justifica a fi dispusă și în raport de prevederile art. 29 din lege. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând incidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâta dezvoltă o singură critică, anume susține că în mod greșit instanțele de fond au dispus restituirea în natură a terenului deși acesta este afectat folosinței construcțiilor existente și este necesar desfășurării activității sale, cu mențiunea că motivarea instanței în sensul că restituirea în natură se impunea datorită faptului că ar fi libere de construcții, nu este susținută din punct practic și este de natură să genereze alte litigii.

Analizând critica formulată de recurentă, Înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele considerente: În drept, instanțele de fond și-au fundamentat soluția pe dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „In situația imobilelor preluate în mod abuziv fi ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber fi pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate si terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent." În fapt, prin hotărârile instanțelor de fond, din suprafața totală de 21.142 mp teren, preluată de stat din patrimoniul autorului lor, reclamanților le-au fost restituite în natură: - 3858 mp, identificat prin raportul de expertiză ca fiind teren nefolosit și care nu este situat în perimetrul încercuit al societății; - 3150 mp fi - 540 mp, identificate prin același raport ca fiind situate în perimetrul societății însă libere de construcții și, respectiv, - 1000 mp teren situat în imediata vecinătate a celor două menționate și pe care se află fosta casă de locuit retrocedată reclamantului C.D., cu mențiunea că restul terenului, de 164.442 mp, nu poate fi restituit și rămâne în posesia pârâtei,

justificat de faptul că este „este echipat cu construcțiile și utilitățile edificate în scopul desfășurării obiectului său de activitate (morărit și panificație)". Prin cererea de recurs pârâta nu dezvoltă o critică concretă și nu arată care sunt argumentele pentru care susține că instanțele de fond ar fi făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale mai sus arătate în raport de situația de fapt evidențiată prin probatoriul administrat în cauză. Recurenta se rezumă să susțină, prin recurs, că terenul, fără a indica care dintre cele restituite reclamanților, îi era necesar pentru desfășurarea activității și fără a arăta care este impedimentul legal de restituire a acestor terenuri, libere de construcții, cu trimitere la probatoriul administrat, relevant sub acest aspect.

Pe cale de consecință, fiind vorba de o critică formulată de pârâtă în termeni generali, instanța de control judiciar este în imposibilitate să o analizeze în concret, și respectiv să constate dacă în cauză erau sau nu incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Așa fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii la situația de fapt evidențiată prin probatoriul administrat și cuprinde considerentele de fapt și de drept pe care se fundamentează soluția pronunțată, Înalta Curte urmează a constata că în cauză nu sunt incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Pe cale de consecință, Înalta Curte, în raport de limitele învestirii, urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 357 din 18 septembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2009.