ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 265/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 13 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția

a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a menținut starea de

arest a inculpatului I.G.C.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a constatat că, în

raport de dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

se mențin temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului.

Astfel, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru

care inculpatul a fost trimis în judecată este

închisoarea mai mare de 4

ani și există probe certe că lăsarea în

libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică,

derivând din natura și gravitatea faptelor săvârșite de acesta, ca și din

urmarea lor socialmente periculoasă.

S-a constatat că inculpatul a fost deja

condamnat în fond pentru

infracțiunile pentru care a fost

trimis în judecată.

Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Se susține în recursul declarat că măsura arestării preventive este

nulă absolut, dat fiind că inculpatul a luat cunoștință de minuta

hotărârii pronunțate la data de 26 martie 2008,

abia la data de 8 aprilie

2008, și a declarat recurs în termen de 24

ore, conform dispozițiilor legale, la data de 9 aprilie 2008.

Deși recursul declarat nu s-a judecat nici până în prezent, la dosarul

cauzei apare mențiunea „stare de arest definitivă prin nerecurare”.

Inculpatul arată în continuare că nu i-a fost adus la cunoștință

termenul în care poate formula recurs, conform art. 357 alin. (4) și art. 358 alin.

(2) C. proc. pen., iar la data de 26 martie 2008, nu s-a consemnat în

hotărâre că pronunțarea s-a făcut în ședință

publică, împrejurare care

atrage nulitatea absolută a hotărârii.

Inculpatul solicită a se constata că au încetat temeiurile care au fost

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv faptul că,

fiind arestat de un an și jumătate nu mai este un consumator de droguri, deci

nu mai prezintă pericol social concret pentru ordinea publică.

Se solicită revocarea măsurii arestării preventive și înlocuirea ei cu

o altă măsură, pentru ca inculpatul să poată beneficia în acest fel de

prezumția de nevinovăție.

Examinând hotărârea prin prisma criticilor recurentului, ca și sub

toate aspectele de fapt și de drept conform art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce

se vor expune în continuare:

Potrivit art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc.

pen., pe tot parcursul judecății, instanța este datoare să verifice legalitatea

și temeinicia arestării preventive a inculpatului, iar atunci când constată

nelegalitatea măsurii ori că temeiurile care au determinat privarea de

libertate au încetat și nu există temeiuri noi

care să impună menținerea

măsurii, este datoare să procedeze la

revocarea măsurii procesuale și la punerea în libertate de îndată a

inculpatului.

Dacă, dimpotrivă, se constată că temeiurile de fapt și de drept care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate

ori că există temeiuri noi care să justifice

privarea de libertate, instanța

va menține măsura prin încheiere

motivată.

Conformându-se acestor dispoziții legale, curtea de apel a dispus în

mod justificat menținerea arestării preventive a inculpatului.

S-a avut în vedere faptul că inculpatul a fost condamnat pentru

infracțiuni deosebit de grave, respectiv trafic de droguri de mare risc, în

varianta incriminată de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și

deținere de droguri de mare risc pentru consum propriu, prevăzută

de art. 4 din aceeași lege, cu reținerea stării de recidivă

postcondamnatorie.

Presupunerea rezonabilă privind existența infracțiunilor este

confirmată și de hotărârea Tribunalului București, care a dispus

condamnarea inculpatului la pedepse privative de

libertate, stabilind ca

după contopire, să se execute 5 ani închisoare

și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit.

a) și b) C. pen.

Pericolul concret pentru ordinea publică este confirmat de gravitatea

faptelor reținute în sarcina inculpatului, de perseverența infracțională a

acestuia, de frecvența genului de infracțiuni, dar mai

ales, de contribuția inculpatului la proliferarea consumului de droguri

în

rândul colectivității.

O parte din criticile recurentului se referă la temeinicia hotărârii,

respectiv la aspecte ce țin de fondul cauzei, împrejurări care pot constitui

obiectul criticilor supuse dezbaterii în procedura de soluționare a apelului

inculpatului.

În legătură cu aspectele de nelegalitate, se invocă de către recurent

în mod nejustificat neregularități privind calea de atac și menținerea

arestării preventive, invocându-se nemenționarea termenului de recurs pentru

măsura arestării, definitivarea privării de libertate.

Cercetând sub acest aspect conținutul hotărârii pronunțate de prima

instanță, este de observat că s-a indicat calea de atac și termenul de

exercitare a acesteia, respectiv termenul de 10 zile, legea de procedură penală

neprevăzând o cale separată de atac împotriva dispoziției referitoare la

menținerea măsurii arestării preventive.

Numai în situațiile în care, anterior judecății, instanța dispune cu

privire la această măsură preventivă, încheierile pronunțate sunt supuse

recursului în termen de 24 ore de la pronunțare, respectiv comunicare.

Inculpatul este în continuare supus

măsurii procesuale a arestării

preventive, astfel că

periodic, instanțele de judecată sunt obligate ca până la pronunțarea unei

hotărâri definitive, să procedeze la verificarea legalității și temeiniciei

acestei măsuri.

De aceea, trebuie arătat că privarea de libertate a unui inculpat poate

căpăta un caracter definitiv doar în situația în care, printr-o hotărâre

definitivă, se stabilește vinovăția acestuia și se dispune condamnarea la o

pedeapsă cu executare în regim privativ de libertate.

Invocarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor

constituie o cauză de reducere a pedepsei, care poate fi avută în vedere în

individualizarea judiciară a sancțiunii penale și nicidecum în aprecierea

legalității și temeiniciei arestării preventive. Pentru considerentele de mai

sus, constatând că hotărârea primei

instanțe

este legală și temeinică, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Î

nalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.G.C. împotriva

încheierii din 13 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul  nr. 6191/2/2008

(2210/2008).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând

onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 ianuarie 2009.