ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 265/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 13 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a menținut starea de arest a inculpatului I.G.C. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a constatat că, în raport de dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., se mențin temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului. Astfel, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, derivând din natura și gravitatea faptelor săvârșite de acesta, ca și din urmarea lor socialmente periculoasă.

S-a constatat că inculpatul a fost deja condamnat în fond pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată. Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Se susține în recursul declarat că măsura arestării preventive este nulă absolut, dat fiind că inculpatul a luat cunoștință de minuta hotărârii pronunțate la data de 26 martie 2008, abia la data de 8 aprilie 2008, și a declarat recurs în termen de 24 ore, conform dispozițiilor legale, la data de 9 aprilie 2008. Deși recursul declarat nu s-a judecat nici până în prezent, la dosarul cauzei apare mențiunea „stare de arest definitivă prin nerecurare”. Inculpatul arată în continuare că nu i-a fost adus la cunoștință termenul în care poate formula recurs, conform art. 357 alin. (4) și art. 358 alin. (2) C. proc.

pen., iar la data de 26 martie 2008, nu s-a consemnat în hotărâre că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, împrejurare care atrage nulitatea absolută a hotărârii. Inculpatul solicită a se constata că au încetat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv faptul că, fiind arestat de un an și jumătate nu mai este un consumator de droguri, deci nu mai prezintă pericol social concret pentru ordinea publică. Se solicită revocarea măsurii arestării preventive și înlocuirea ei cu o altă măsură, pentru ca inculpatul să poată beneficia în acest fel de prezumția de nevinovăție. Examinând hotărârea prin prisma criticilor recurentului, ca și sub toate aspectele de fapt și de drept conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare: Potrivit art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc. pen., pe tot parcursul judecății, instanța este datoare să verifice legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului, iar atunci când constată nelegalitatea măsurii ori că temeiurile care au determinat privarea de libertate au încetat și nu există temeiuri noi care să impună menținerea măsurii, este datoare să procedeze la revocarea măsurii procesuale și la punerea în libertate de îndată a inculpatului. Dacă, dimpotrivă, se constată că temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate ori că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, instanța va menține măsura prin încheiere motivată.

Conformându-se acestor dispoziții legale, curtea de apel a dispus în mod justificat menținerea arestării preventive a inculpatului. S-a avut în vedere faptul că inculpatul a fost condamnat pentru infracțiuni deosebit de grave, respectiv trafic de droguri de mare risc, în varianta incriminată de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și deținere de droguri de mare risc pentru consum propriu, prevăzută de art. 4 din aceeași lege, cu reținerea stării de recidivă postcondamnatorie. Presupunerea rezonabilă privind existența infracțiunilor este confirmată și de hotărârea Tribunalului București, care a dispus condamnarea inculpatului la pedepse privative de libertate, stabilind ca după contopire, să se execute 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Pericolul concret pentru ordinea publică este confirmat de gravitatea faptelor reținute în sarcina inculpatului, de perseverența infracțională a acestuia, de frecvența genului de infracțiuni, dar mai ales, de contribuția inculpatului la proliferarea consumului de droguri în rândul colectivității. O parte din criticile recurentului se referă la temeinicia hotărârii, respectiv la aspecte ce țin de fondul cauzei, împrejurări care pot constitui obiectul criticilor supuse dezbaterii în procedura de soluționare a apelului inculpatului. În legătură cu aspectele de nelegalitate, se invocă de către recurent în mod nejustificat neregularități privind calea de atac și menținerea arestării preventive, invocându-se nemenționarea termenului de recurs pentru măsura arestării, definitivarea privării de libertate.

Cercetând sub acest aspect conținutul hotărârii pronunțate de prima instanță, este de observat că s-a indicat calea de atac și termenul de exercitare a acesteia, respectiv termenul de 10 zile, legea de procedură penală neprevăzând o cale separată de atac împotriva dispoziției referitoare la menținerea măsurii arestării preventive. Numai în situațiile în care, anterior judecății, instanța dispune cu privire la această măsură preventivă, încheierile pronunțate sunt supuse recursului în termen de 24 ore de la pronunțare, respectiv comunicare. Inculpatul este în continuare supus măsurii procesuale a arestării preventive, astfel că periodic, instanțele de judecată sunt obligate ca până la pronunțarea unei hotărâri definitive, să procedeze la verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri.

De aceea, trebuie arătat că privarea de libertate a unui inculpat poate căpăta un caracter definitiv doar în situația în care, printr-o hotărâre definitivă, se stabilește vinovăția acestuia și se dispune condamnarea la o pedeapsă cu executare în regim privativ de libertate. Invocarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor constituie o cauză de reducere a pedepsei, care poate fi avută în vedere în individualizarea judiciară a sancțiunii penale și nicidecum în aprecierea legalității și temeiniciei arestării preventive. Pentru considerentele de mai sus, constatând că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Î nalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.G.C. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 6191/2/2008 (2210/2008). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 ianuarie 2009.