ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2596/2009
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2596/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față:
În baza lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
I. Prin sentința penală nr. 5/
F/CC din Camera de consiliu din data de 12 iunie 2009, pronunțată în dosarul nr.
517/46/2009 al Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori
și de familie, s-a
admis cererea formulata de
autoritățile judiciare elvețiene, D.F.J.P., de recunoaștere și executare a
pedepsei de 2 ani, cu privare de libertate pentru infracțiunile de viol și
constrângere sexuală prevăzute de art. 190 și art. 189 C. proc. pen. elvețian,
aplicată cetățeanului român M.G.C., prin sentința din 24 aprilie 2007, definitivă
prin sentința pronunțată din 11 ianuarie 2008 de Curtea Supremă a Cantonului
Berna a 3-a Cameră de punere sub acuzare.
S-a
substituit pedeapsa neexecutată de 2 ani, cu privare de libertate menționată, o
pedeapsă corespunzătoare legii penale române și anume, pedeapsa de 2 ani
închisoare, pentru infracțiunea de viol, prevăzută și pedepsită de art. 197 alin.
(l) C. pen., ce s-a executat în condițiile art. 57 C. pen., cu aplicarea art. 71
alin. (l) raportat la art. 64 alin. (l) lit. a) și b) C. pen.
S-a dedus
perioada executată în detenție preventivă de 86 de zile.
S-a
dispus emiterea mandatului de executare a acestei pedepse după rămânerea
definitivă a casetei hotărâri.
Cheltuielile
judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a reținut că,
la
data de 23 aprilie 2009, a fost înregistrată la Curtea de Apel Pitești, sub nr.
517/46/2009, cererea de recunoaștere și executare a unei pedepse de 2 ani
închisoare, aplicată de autoritățile judiciare din Elveția, numitului M.G.C.,
cetățean român, cerere transmisă Curții de Ministerul Public - Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Pitești, căruia i-a fost înaintată de către Ministerul
Justiției – D.D.I.T. - Serviciul de Cooperare Judiciară Internațională în
materie penală.
Prin
această cerere, autoritățile judiciare din Elveția, respectiv D.F.J.P., O.F.J.,
Unitatea Extrădări, solicită ca statul român să recunoască și să pună în
executare pedeapsa de 2 ani închisoare, pronunțată în Elveția, împotriva
numitului M.G.C.
În
acest sens, a trimis, anexat, o sentință pronunțată la data de 11 ianuarie 2008
de către Secția a III-a Penală a Curții Supreme a Cantonului Berna, a 3-a
Cameră de punere sub acuzare, ce confirmă sentința din 24 aprilie 2007 a
Tribunalului de district II Biel - Nidau, din care rezultă că persoana
menționată a fost condamnată de tribunal printr-o sentință definitivă și
executorie, la o pedeapsă de 2 ani de privare de libertate, cu deducerea a 86
de zile de detenție preventivă pentru viol și constrângere sexuală.
Totodată,
se arată că numitul M.G.C. a fost convocat pentru executarea pedepsei
pronunțată împotriva sa, acesta, însă, nu a dat curs ordonanței de înfățișare
care i-a fost transmisă la adresa din România, iar conform mesajului Interpool
București din data de 9 octombrie 2008 a rezultat că M.G.C. se află în România
și, ca urmare, conform art. 2 al Protocolului adițional la Convenția privind
transferul persoanelor condamnate din 18 decembrie 1997, a solicitat executarea
condamnării menționate în România.
Curtea,
examinând această cerere, în raport de toate actele și lucrările dosarului,
constată că în cauză sunt incidente prevederile Titlului V, art. 115 – art. 121
din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004, privind cooperarea judiciară în materie
penală, cu modificările și completările ulterioare, vizând recunoașterea și
executarea hotărârilor penale și a actelor judiciare.
În
acest sens, Curtea reține că sunt întrunite condițiile pentru recunoaștere
prevăzute de art. 116 din această lege.
Astfel
cu privire la condiția ca asumarea unei asemenea obligații de recunoaștere să
se facă printr-un tratat internațional la care ambele state să fie parte,
Curtea menționează că o atare obligație este stabilită prin Convenția europeană
asupra transferărilor persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21
martie 1983, ratificată de România prin Legea nr. 76 din 12 iulie 1996, precum
și prin Protocolul adițional la această Convenție, ratificat prin O.G. nr. 92/1999,
aprobată prin Legea nr. 511/2001, despre care autoritățile elvețiene fac
vorbire în cererea adresată.
Acest
Protocol este semnat de toate statele Consiliului Europei, printre care și
România și Elveția, astfel că este împlinită condiția asumării acestei
obligații, printr-un tratat internațional, fiind realizată astfel condiția
recunoașterii în conformitate cu dispozițiile art. 116 lit. a) menționate mai
sus.
Mai
mult, Curtea constată că art. 2 din acest Protocol este pe deplin incident
cauzei de față, el fiind aplicabil în situația când un cetățean al uneia dintre
părți față de care hotărârea de condamnare definitivă a fost pronunțată pe
teritoriul unei alte părți, s-a refugiat pe teritoriul celeilalte părți,
înainte de a fi executat condamnarea, urmărind să se sustragă de la executarea
pedepsei aplicată de statul de condamnare, așa cum de altfel, rezultă și din cauza
de față, când condamnatul a fost localizat de interpol pe teritoriul României,
deși urma să execute o pedeapsă cu privare de libertate în Elveția.
De
asemenea, din motivarea nuanțată a hotărârilor instanțelor elvețiene, cu
privire la pedeapsa aplicată numitului M.G.C., conform traducerii efectuate în
cauză, rezultă că este îndeplinită și o altă condiție prevăzută de Legea nr. 302/2004,
vizând recunoașterea hotărârii străine și anume, respectarea dreptului la un
proces echitabil, în sensul art. 6 din C.A.D.O.L.F., procesul penal desfășurat
în Elveția fiind în conformitate cu exigențele unui asemenea proces echitabil
cerut de Convenție.
Fiind
întrunite și celelalte condiții legale pentru recunoaștere, precizate de art. 116
din Legea nr. 302/2004, Curtea constată că în cauză au fost realizate și
condițiile prevăzute de art. 117 din aceeași lege, vizând procedura de
recunoaștere la cererea unui stat străin.
Astfel,
Curtea, ascultând concluziile procurorului ce solicită admiterea cererii, și
declarațiile condamnatului că este de acord cu efectuarea pedepsei în România,
va admite această cerere de recunoaștere și executare a unei pedepse pronunțate
de instanțele judiciare elvețiene, de 2 ani închisoare împotriva numitului M.G.C.
De
menționat, că M.G.C. susține, în apărarea sa, că este nevinovat, însă, Curtea
nu poate aprecia asupra vinovăției sau nevinovăției acestuia, având în vedere
că în această procedură nu se pune in discuție fondul cauzei, existând asumat
prin convențiile internaționale încheiate principiul recunoașterii reciproce a
hotărârilor, la care statele părți s-au obligat.
Așa
fiind, cum se constată îndeplinite condițiile prevăzute de legea română dar și
de convențiile internaționale, cu privire la recunoașterea hotărârii penale
pronunțate de autoritățile elvețiene, urmează ca, în baza art. 114 alin. (4)
din Legea nr. 302/2004, a fi substituită pedeapsa neexecutată de 2 ani
închisoare, aplicată pentru infracțiunile de viol și constrângere sexuală
prevăzute de art. 190 și 189 C. proc. pen. elvețian, cu o pedeapsă
corespunzătoare potrivit legii penale române.
În
acest sens, Curtea va avea în vedere o unică situație de fapt, în baza căreia
se face încadrarea potrivit legii penale elvețiene, dar și potrivit legii
penale române.
O
atare situație de fapt, constă în aceea că numitul M.G.C. a fost condamnat de
către autoritățile judiciare elvețiene, pentru că în data de 1 iunie 2006, a
silit-o pe doamna F., pe un câmp, prin superioritatea sa corporală, la un sex
oral, iar după ce 1-a satisfăcut oral, a consumat actul sexual normal, cu tot
refuzul ei fizic și verbal.
Situația
de fapt arătată este incriminată, potrivit legii penale române de către
infracțiunea de viol prevăzut de art. 197 alin. (l) C. pen., aceasta fiind
infracțiunea corespondentă infracțiunilor de constrângere prevăzută de art. 189
și viol, prevăzută de art. 190 C. proc. pen. elvețian, regăsindu-se în
conținutul acestei infracțiuni elementele ce vizează violul și anume,
constrângerea la un act sexual de orice natură fie el normal sau oral.
În
consecință, Curtea va substitui pedeapsa neexecutată de 2 ani cu privare de
libertate, aplicată de autoritățile judiciare elvețiene, pentru infracțiunile
prevăzute de art. 189 și 197 alin. (l) C. proc. pen. elvețian, cu pedeapsa de 2
ani închisoare corespunzătoare din legea română, pentru infracțiunea de viol, prevăzută
și pedepsită de art. 197 alin. (l) C. pen., ce se va executa în condițiile art.
57 C. pen.
Totodată,
întrucât hotărârea sau actul judiciar străin produce efecte juridice conform art.
116 lit. e) din Legea nr. 302/2004 în România, în conformitate cu prevederile
Codului penal român, vor fi aplicate și dispozițiile art. 71 alin. (l) C. pen.,
raportat la art. 64 alin. (l) lit. a) și b) C. pen. și se va deduce din această
pedeapsă perioada executată în detenție preventivă în Elveția de 86 de zile.
De
asemenea, în condițiile legii române, se va dispune emiterea mandatului de
executare a acestei pedepse, după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
II. Împotriva acestei sentințe
penale a declarat recurs persoana condamnată M.G.C. criticând-o, ca
netemeinică, solicitând casarea ei și punerea sa în libertate.
Examinând actele și
lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de critică invocat,
cât și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, așa cum prevăd dispozițiile
art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere că
recursul declarat de persoana condamnată M.G.C. se privește, ca nefondat și
urmează a fi respins, ca atare, în temeiul dispozițiile art. 385
15
pct.
1 lit. b) C. proc. pen.
Aceasta, întrucât prima
instanță a statuat în mod legal că în cauză
sunt incidente prevederile
Titlului V, art. 115 – art. 121 din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea
judiciară în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, vizând
recunoașterea și executarea hotărârilor penale și a actelor judiciare.
Cu privire la cererea
autorităților judiciare din Elveția de recunoaștere și punere în executare a
sentinței ce a fost
pronunțată la data de 11 ianuarie
2008 de către Secția a III-a Penală a Curții Supreme a Cantonului Berna, a 3-a
Cameră de punere sub acuzare, ce confirmă sentința din 24 aprilie 2007 a
Tribunalului de district II Biel - Nidau, din care rezultă că persoana
menționată a fost condamnată de tribunal printr-o sentință definitivă și
executorie, la o pedeapsă de 2 ani de privare de libertate, cu deducerea a 86
de zile de detenție preventivă pentru viol și constrângere sexuală.
În acest sens se reține că
în mod legal și temeinic prima instanță a constatat a fi întrunite condițiile
pentru recunoașterea hotărârii străine mai sus-menționată prevăzută de art. 116
din Legea nr. 302/2004.
Astfel,
cu
privire la condiția ca asumarea unei asemenea obligații de recunoaștere să se
facă printr-un tratat internațional la care ambele state să fie parte, se are
în vedere că o atare obligație este stabilită prin Convenția europeană asupra
transferărilor persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983,
ratificată de România prin Legea nr. 76 din 12 iulie 1996, precum și prin
Protocolul adițional la această Convenție, ratificat prin O.G. nr. 92/1999,
aprobată prin Legea nr. 511/2001, despre care autoritățile elvețiene fac
vorbire în cererea adresată.
Acest
Protocol este semnat de toate statele Consiliului Europei, printre care și
România și Elveția, astfel că este împlinită condiția asumării acestei
obligații, printr-un tratat internațional, fiind realizată astfel condiția
recunoașterii în conformitate cu dispozițiile art. 116 lit. a) menționate mai
sus.
Mai
mult, Înalta Curte constată că art. 2 din acest Protocol este pe deplin
incident cauzei de față, el fiind aplicabil în situația când un cetățean al
uneia dintre părți față de care hotărârea de condamnare definitivă a fost
pronunțată pe teritoriul unei alte părți, s-a refugiat pe teritoriul celeilalte
părți, înainte de a fi executat condamnarea, urmărind să se sustragă de la
executarea pedepsei aplicată de statul de condamnare, așa cum de altfel,
rezultă și din cauza de față, când condamnatul a fost localizat de interpol pe
teritoriul României, deși urma să execute o pedeapsă cu privare de libertate în
Elveția.
De
asemenea, din motivarea hotărârilor instanțelor elvețiene, cu privire la
pedeapsa aplicată numitului M.G.C., conform traducerii efectuate în cauză,
rezultă că este îndeplinită și o altă condiție prevăzută de Legea nr. 302/2004,
vizând recunoașterea hotărârii străine și anume, respectarea dreptului la un
proces echitabil, în sensul art. 6 din C.A.D.O.L.F., procesul penal desfășurat
în Elveția fiind în conformitate cu exigențele unui asemenea proces echitabil
cerut de Convenție.
Fiind
întrunite și celelalte condiții legale pentru recunoaștere, precizate de art. 116
din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că în cauză au fost realizate și
condițiile prevăzute de art. 117 din aceeași lege, vizând procedura de
recunoaștere la cererea unui stat străin.
În consecință, în mod justificat
în temeiul dispozițiile art. 114 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 a fost
dispusă substituirea pedepsei
neexecutată de 2 ani cu privare de
libertate, aplicată de autoritățile judiciare elvețiene, pentru infracțiunile
prevăzute de art. 189 și art. 197 alin. (l) C. proc. pen. elvețian, cu pedeapsa
de 2 ani închisoare corespunzătoare din legea română, pentru infracțiunea de
viol, prevăzută și pedepsită de art. 197 alin. (l) C. pen., ce se va executa în
condițiile art. 57 C. pen.
Totodată,
întrucât hotărârea sau actul judiciar străin produce efecte juridice conform art.
116 lit. e) din Legea nr. 302/2004 în România, în conformitate cu prevederile
Codului penal român, vor fi aplicate și dispozițiile art. 71 alin. (l) C. pen.,
raportat la art. 64 alin. (l) lit. a) și b) C. pen. și se va deduce din această
pedeapsă perioada executată în detenție preventivă în Elveția de 86 de zile.
Văzând și dispozițiile art.
192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de persoana condamnată M.G.C. împotriva sentinței penale nr. 5/
F din 12 iunie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori
și de familie.
Obligă recurentul persoană
condamnată să plătească statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare, din care
suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va
avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, azi 7 iulie 2009.