CtEDO 19.10.2006 Auto

CASE OF BÖREKÇİOĞULLARI (ÇÖKMEZ) AND OTHERS v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
19.10.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Preliminary objection dismissed (six month period);Violation of P1-1;Pecuniary damage - financial award;Non-pecuniary damage - finding of violation sufficient;Costs and expenses partial award - domestic proceedings;Costs and expenses partial award - Convention proceedings
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF BÖREKÇİOĞULLARI (ÇÖKMEZ) AND OTHERS v. TURKEY (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA TERZĂ CAUZĂ DE BÖREKÇ İOδULLARI (ÇÖKMEZ) ȘI ALTE CAUZE v. TURKEY (Declarația nr. 58650/00) JUDGMENT STRASBOURG 19 octombrie 2006 FINAL 26/03/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale. În cazul Börekçioğulları (Çökmez) și alții v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A treia), ședința în calitate de Cameră compusă din: B.M. Zupančič Președintele Hedigan Türmen Bîrsan doamna Gyulumyan Myjer David Thór Björgvinsson, judecători și grefierul Secțiunii Berger Deliberat în privat la 28 septembrie 2006, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 58650/00) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de șase resortisanți turci, dna Suna Börekçioğulları (Çökmez), dna Nazmiye Hançerli, dl Ahmet Göksenin Hançerli, dna La 25 ianuarie 2000, Ayșe Göknil Hançerli, Șeref Hakan Hançerli și dna Serpil Tetik (Hançerli) („reclamanții”), reclamanții au fost reprezentați de dl E. Türk și dna Gökbender, avocați care practică în Ankara. Guvernul turc (“Guvernul”) nu a desemnat un agent în scopul procedurii în fața Curții. Reclamanții au plâns în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție că au fost privați de terenuri lor fără a fi plătite compensații pentru pierderea lor. Cererea a fost alocată la secțiunea a treia a Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care ar lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1. La 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Prin decizia din 13 ianuarie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă. Reclamanții și Guvernul au depus fiecare observații cu privire la fondul (art. 59 § 1). FACTELE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1935, 1957, 1980, 1983, 1967 și 1958, respectiv, și trăiesc în Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 10. Reclamanții sunt moștenitorii lui Mustafa Çökmez, care deținea un 321,76 m2 plot de teren în Ankara. În 1942 Ministerul Apărării a luat posesia efectivă a acestui plot de teren și a înființat o bază militară. Potrivit reclamanților, nu a fost până la procedurile de consolidare a terenurilor că administrația a preluat controlul proprietăților lor. Reclamanții au continuat să plătească taxa terenului în fiecare an, până la decizia de 23 de ani. Decembrie 1998 prin care titlul lor pe terenul în cauză a fost transferat statului și au pierdut titlul pe terenul în cauză. 11. În 1981 și 1989, autoritățile interne au efectuat proceduri de consolidare a terenurilor și revizuit planurile locale. Când Mustafa Çökmez a murit în 1990, reclamanții au moștenit acest pachet de teren și a fost înregistrat în numele lor. 12. La 18 aprilie 1990, la cererea Ministerului, s-a observat în registrul titlului că administrația a considerat expropriarea terenului în cauză. La 24 aprilie 1990, reclamanții au fost informați cu privire la anotare. La 21 august 1990, un grup de experți a apreciat terenul. Mai târziu, administrația a renunțat la decizia sa de expropriare. 13. La 22 martie 1991, reclamanții au introdus o acțiune de compensare împotriva Ministerului Apărării în fața Curții Civile de Jurisdicție Generală din Ankara. Ei au susținut, printre altele, că Ministerul Apărării a fost în posesia efectivă a terenului ilegal, deoarece nu au efectuat proceduri de expropriare sau le-a compensat pentru daunele rezultate din interferență. Ministerul Apărării a refuzat acuzațiile și a susținut că au fost în posesia efectivă a terenurilor din 1942. Prin urmare, au susținut că acțiunea reclamanților de compensare trebuie respinsă ca fiind în condiții de timp. 14. Curtea a ordonat un raport de experți pentru a determina data de posesie efectivă a terenului. 15. Potrivit raportului experților din 3 iunie 1991, s-a stabilit că terenurile reclamanților au fost supuse procedurilor de consolidare a terenurilor în 1981, iar Ministerul Apărării a început să utilizeze terenurile pentru scopuri militare la 21 ianuarie 1981. S-a concluzionat că un metru pătrat al terenului reclamantului în valoare de 4.5000,000 de lira turcă (TRL). 16. La 9 iulie 1991, instanța de primă instanță, care se bazează pe raportul experților, a hotărât că Ministerul Apărării este în posesia efectivă a terenurilor începând cu 21 ianuarie 1981 și, prin urmare, reclamanții au dreptul să primească compensații în ceea ce privește posesia ilegală a terenurilor lor. La 21 aprilie 1992, Curtea de Cassare a anulat hotărârea instanței de primă instanță din cauza faptului că faptele cauzei nu au fost stabilite în mod corespunzător. Dosarul a fost trimis înapoi la instanța de primă instanță pentru o examinare suplimentară. 18. La o dată neespecificată, Curtea de Primă Instanță a auzit martori în numele Ministerului Apărării și a examinat noile rapoarte de experți prezentate de ei care au indicat data de posesie efectivă a terenului în 1942. 19. La 25 aprilie 1996, în baza noilor rapoarte de experți și a dovezilor prezentate de Ministerul Apărării, Curtea Civilă de Jurisdicție Generală din Ankara a susținut că Ministerul Apărării a fost în posesia efectivă a terenurilor din 1942. 2942. Reclamanții de recurs și rectificare au fost respinse la 26 noiembrie 1996 și, respectiv, la 19 martie 1997. 20. ulterior, la 24 iunie 1997, Ministerul Apărării a luat o acțiune în fața aceleiași instanțe și a solicitat transferul actei de titlu pe teren, în numele Trezoreriei. 21. La 23 decembrie 1998, având în vedere decizia anterioară privind subiectul din 25 aprilie 1996, Curtea Civilă de Jurisdicție Generală din Ankara a acceptat cererea Ministerului Apărării și a ordonat înregistrarea terenurilor în favoarea Trezoreriei. Acesta a reiterat că drepturile de proprietate ale reclamanților asupra terenului în cauză au încetat, după expirarea termenului legal prevăzut la art. 38 din Legea nr. 2942. La 8 martie 1999, Curtea de Cassare a susținut această decizie. Solicitarea reclamanților de rectificare a fost respinsă în continuare la 18 iunie 1999. La 10 aprilie 2003, Curtea Constituțională a anulat art. 38 din Legea nr. 2942. II. DREPTUL DOMETIC ȘI PRATICE RELEVANT Constituția 23. art. 35 din Constituție prevede: „Toată lumea se bucură de drepturile de proprietate și de moștenire. Aceste drepturi nu pot fi limitate prin lege, cu excepția interesului public. Dreptul de proprietate nu poate fi exercitat în detrimentul interesului general.” Partea relevantă a articolului 46 din Constituție, care a fost aplicabilă la momentul material, prevede: „Statul și entitățile juridice publice sunt împuternicite să exproprieze sau să se impună achiziții administrative, în cazurile și în conformitate cu procedura prevăzută de lege și în schimbul unei compensații anterioare corespunzător valorii bunurilor expropriate, toate sau o parte a bunurilor imobile care aparțin persoanelor private în cazul în care interesul public este necesar.” 24. În momentul material, în temeiul articolului 15 provizoriu din Constituție, nu a fost posibil să se solicite revizuirea constituționalității dispozițiilor legislative – inclusiv Legea nr. 2942 din 4 noiembrie 1983 – pronunțată în timpul perioadei de tranziție după lovitul de stat din 1980. Cu toate acestea, atunci când Constituția a fost modificată la 3 noiembrie 2001 această derogare a fost abrogată. Legea nr. 2942 din 4 noiembrie 1983 25. Secțiunea 38 din Legea de Expropriare (Legea nr. 2942 din 4 noiembrie 1983), anulată la 10 aprilie 2003 (a se vedea mai jos), se citește: „Extincția drepturilor În cazul bunurilor imobile supuse expropiării în cazul în care procedura de expropiere nu a încheiat sau al bunurilor imobile a căror expropiere nu a fost solicitată, dar care a fost atribuită utilizării serviciilor publice sau asupra căror clădiri destinate utilizării publice au fost erectate, toate drepturile proprietarilor, deținătorilor sau moștenitorilor acestora de a aduce o acțiune legată de proprietatea respectivă se scurge după douăzeci de ani. 26. Legea nr. 221 din 5 ianuarie 1961 reglementează, de asemenea, statutul de proprietate atribuită de facto utilizării serviciilor publice. În conformitate cu secțiunea 1 din Legea nr. 221, proprietatea atribuită utilizării serviciilor publice se consideră expropriată fără a fi urmată procedura de expropriare. 4 dreptul de a reclama valoarea acestor proprietăți s-a scurs după doi ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221. 27. În temeiul articolului 4 din Legea provizorie nr. 2942, Legea nr. 221 se aplică acțiunilor civile aduse de proprietari sau succesorii lor în titlu în care nu a fost pronunțată o hotărâre finală. Jurisprudența Curții Constituționale 28. Într-o hotărâre din 10 aprilie 2003, publicată în Jurnalul Oficial la 4 noiembrie 2003, Curtea Constituțională a declarat în unanimitate art. 38 din Legea nr. 2942 neconstituțională și nulitate. Acesta a dat următoarele motive: „... Expropriarea, în conformitate cu art. 46 din Constituție ... este o restricție a dreptului de proprietate în schimbul unei compensații echitabile anterioare... Expropriarea ... este o restricție constituțională a dreptului de proprietate în sensul articolului 35 din Constituție. Autoritățile administrative nu pot restricționa acest drept ilegal în încălcarea legislației relevante și a principiilor expropriației. Potrivit dispoziției se plângea de, după ce au trecut douăzeci de ani de la un de facto ocuparea, efectuată fără să treacă printr-o procedură oficială de expropriare ..., actul ilegal produce toate efectele unei expropriații legale și poate da naștere înregistrării proprietăților în registrele terestre în numele autorităților administrative. Cu toate acestea, de facto Ocuparea nu este prevăzută în Constituție. Acceptarea că dreptul proprietarului de a aduce o acțiune se scurge și că proprietatea trebuie transferată autorităților administrative la douăzeci de ani după ocupație, fără a fi luată în considerare, ar fi contrar dreptului de proprietate și ar afecta chiar substanța acestui drept. Din aceste motive, această regulă este contrară articolelor 13, 35 și 46 din Constituție. ... Autorizarea statului sau a entităților juridice publice de a priva arbitrar persoanele private de dreptul lor de proprietate și dreptul lor la compensare este contrar principiului statului de drept. În plus, un stat reglementat de statul de drept trebuie să respecte principiile universale ale dreptului în actele sale. Unul dintre principiile generale ale legii este natura „inutilă” a dreptului de proprietate, cu alte cuvinte nu este limitată în timp. Faptul că, pe o perioadă de douăzeci de ani, proprietarii unui bun imobiliar, succesorii lor în titlu sau moștenitorii lor nu au beneficiat de drepturile referitoare la această proprietate pe care le conferă Codul Civil și Codul Obligațiilor, poate fi considerat lipsa unei legături de facto cu acest drept; cu toate acestea, nu înseamnă că de jure Legătura a dispărut. Un stat reglementat de statul de drept trebuie să respecte drepturile achiziționate în actele sale... În plus, Curtea Europeană a deținut în numeroase cazuri că privarea de bunuri fără expropiere încălcă dreptul de proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În cazul Papamichalopoulos c. Grecia (n. 14556/89), Carbonara și Ventura v. Italia (n. 24638/94) și Belvedere Alberghiera S.R.L. c. Italia (n. 31524/96), ocuparea de facto de către marina greacă și autoritățile locale italiene au fost considerate contrarie dreptului de proprietate. Având în vedere considerentele de mai sus, dispoziția se plângea trebuie declarată nulă și nulă, fiind contrară articolelor 2, 13, 35 și 46 din Constituție.” 29. art. 153 § 5 din Constituție prevede că hotărârile în care Curtea Constituțională declară legislația nulă și nu trebuie aplicate retrospectiv. DREPTUL OBJEȚII PRELIMINARE A GOVERNULUI 30. Reafirmând obiecțiile anterioare, guvernul susține că cererea trebuie respinsă pentru nerecuperarea remediilor interne și pentru nerespectarea articolului 6 luni. 31. Curtea constată că, având în vedere că a respins deja aceste obiecții în decizia de admisibilitate, nu consideră necesar să se reconsidere. Acesta confirmă concluzia anterioară în acest sens. II. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 A PROTOCOLULUI nr. 1 32. Reclamanții se plângeau că ocuparea de facto a terenurilor lor de către autoritățile de stat, fără a plăti compensații, a constituit o ingerință disproporționată cu drepturile lor de proprietate, în contravenție cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea proprietăților în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 33. Reclamanții au susținut că Ministerul Apărării nu a fost în posesia efectivă a terenurilor lor din 1942. Ei au susținut că activitățile militare au avut loc, nu pe proprietatea lor, ci pe comploturile vecine. Doar după procedura de consolidare a terenurilor, Ministerul a luat posesia terenurilor lor. Prin urmare, au susținut că termenul legal prevăzut la art. 38 din Legea nr. 2942 nu a trecut. 34. Guvernul a contestat acuzațiile reclamanților, susținând că Ministerul a folosit terenurile în cauză din 1942 și, prin urmare, termenul a expirat. Principiile generale 35. Curtea reamintește că prima și cea mai importantă cerință a articolului 1 din Protocolul nr. 1 este faptul că orice interferență a unei autorități publice cu bucuria pașnică a bunurilor ar trebui să fie legală: a doua teză din primul paragraf autorizează privarea de bunuri numai „sub rezerva condițiilor prevăzute de lege” și al doilea paragraf recunoaște că statele au dreptul de a controla utilizarea bunurilor prin aplicarea „legii” ( Iatridis v. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 58, CEDH 1999 II) În acest sens, Curtea reamintește că nu numai că o măsură care să privească o persoană a proprietății sale trebuie să urmărească, în ceea ce privește faptele și, în principiu, un obiectiv legitim „în interesul public”, dar trebuie să existe și o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul căutat de a fi realizat ( Sporrong și Lönnroth c. Suedia , hotărârea din 23 septembrie 1982 , Serie A nr. 52, p. 26, § 69 . Echilibrul necesar nu va fi găsit dacă persoana în cauză a trebuit să poarte „o sarcină individuală și excesivă” (ibidem , § 73). 36. Curtea observă, de asemenea, că, în cadrul sistemelor juridice ale statelor contractante, luarea de bunuri în interesul public fără plată de compensare este considerată justificabilă numai în circumstanțe excepționale care nu sunt relevante în acest scop. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 este îngrijorat, protecția dreptului de proprietate pe care îl permite ar fi în mare parte ilusoria și ineficace în absența unui principiu echivalent ( Lithgow și alții c. Regatul Unit , hotărârea din 8 iulie 1986, Serie A nr. 102, § 128). 37. Curtea reiterează că luarea proprietăților fără plată a unei sume rezonabile legate de valoarea sa ar constitui, în mod normal, o ingerință disproporționată care nu ar putea fi considerată justificabilă în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. Cu toate acestea, art. 1 nu garantează dreptul la o compensare completă în orice circumstanță, deoarece obiectivele legitime ale „interesului public”, cum ar fi cele urmărite în măsurile de reformă economică sau de măsuri destinate atingerii unei mai mari justiții sociale, pot solicita mai puțin decât rambursarea valorii depline a pieței ( James și alții c. Regatul Unit , hotărârea din 21 februarie 1986, Seria A nr. 98, § 54). Aplicarea în cazul în cauză 38. La început, Curtea constată că părțile au opinii divergente cu privire la data în care Ministerul Apărării a luat de fapt posesia terenurilor reclamanților. Curtea consideră că nu este necesar să decidă în această privință. fără întrerupere, până în 1999. Actul de titlu a fost transferat la Trezorerie de către Curtea Civilă din Ankara de Jurisdicție Generală din 23 decembrie 1998, care a fost susținut de Curtea de Cassare la 8 Martie 1999. Prin urmare, hotărârea instanțelor interne a avut în mod clar efectul privarii reclamanților de proprietate în sensul articolului 1 a doua teză a Protocolului nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 77, CEDO 1999 VII). 39. Curtea Civilă Ankara a Jurisdicției Generale de a înregistra terenurile în numele Trezorului a fost prescrisă prin lege, pe baza articolului 38 din Legea nr. 2942, care a intrat în vigoare la 4 noiembrie 1983. 40. Curtea observă că art. 38 din Legea nr. 2942 a fost anulat de hotărârea Curții Constituționale din 10 aprilie 2003. Curtea Constituțională a susținut că limitarea dreptului unei persoane la proprietate, menținând că dreptul său de a aduce o acțiune împotriva faptului ocuparea proprietății sale depășește și susține că proprietatea trebuie transferată autorităților la douăzeci de ani de la ocupație, ar fi contrar Constituției. În plus, referindu-se la jurisprudența Curții, a susținut că privarea arbitrară a persoanelor de dreptul lor de proprietate și dreptul lor la compensare este contrar principiului statului de drept. 41. Curtea ia în considerare hotărârea Curții Constituționale și își recunoaște raționamentul. Cu toate acestea, Curtea constată că hotărârea Curții Constituționale nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu oferă reclamanților o procedură care să poată remedia efectele unei eventuale încălcări ale convenției. În consecință, consideră că această chestiune nu a fost rezolvată în sensul articolului 37 § 1 litera (b) din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Pisano c. Italia [GC] (striking off), nr. 36732/97, § 42, 24 octombrie 2002). 42. Pe lângă concluziile Curții Constituționale în hotărârea sa din 10 aprilie 2003, Curtea constată că art. 38 din Legea nr. 2942 cu condiția ca compensarea pentru privarea de proprietăți să nu fie plătită automat de către autoritățile, dar trebuie să fie reclamată de proprietarul terenului, care poate dovedi a fi o protecție inadecvată (a se vedea, mutatis mutandis Carbonara și Ventura v. Italia , nr. 24638/94, § 67, CEDO 2000 VI). În plus, termenul pentru solicitarea compensației a fost de facto ocuparea, permite administrației să beneficieze de o situație, deja existentă la momentul intrării în vigoare a legii relevante (I.R.S. și alții c. Turcia , nr. 26338/95, § 53, 20 iulie 2004). 43. Curtea consideră că aplicarea articolului 38 din Legea nr. 2942, de către autoritățile interne în cazul reclamanților, a avut ca consecință privarea lor de posibilitatea de a obține daune pentru anularea titlului lor (ibidem, § 55). În lipsa unei compensații adecvate în schimbul proprietății lor, interferența în cauză, deși este prevăzută de lege, nu a afectat un târg Echilibrul dintre cerințele interesului general al comunității și cerințele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei. 44. Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 45. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 46. Reclamanții au solicitat compensații pecuniare în suma de 834.590 euro (EUR), care a inclus valoarea proprietăților lor calculată pe baza raportului experților utilizat de instanța internă în hotărârea sa din 9 iulie 1991 (a se vedea punctul 15 mai sus), impozitele pe care le-au plătit și dobânzile care decurg din 1991 până în 2005, la o rată de 50% pe an . În plus , au solicitat un milion de euro pentru daunele lor nepecuniare . 47. Guvernul a contestat aceste sume, susținând că nu există nicio legătură de cauzalitate între compensația solicitată și presupusa încălcare a Convenției, susținând că prejudiciile materiale și morale solicitate de solicitanți nu au nimic de-a face cu realitățile economice și sociale ale țării lor. Acestea au susținut că, potrivit unui raport al experților din 2 aprilie 2004, un metru pătrat al parcelei vecine a fost evaluat la TRL 827.230.000. Astfel, având în vedere inflația și rata de schimb disponibilă la momentul în care au prezentat observațiile lor (de exemplu, 1 aprilie 2005), guvernul a susținut că valoarea terenurilor în cauză este de aproximativ 162.665.48 EUR. Curtea reiterează că atunci când baza încălcării constatate este lipsa unei compensații, mai degrabă decât ilegalitatea inerentă a luarii, compensația nu trebuie să reflecte neapărat valoarea totală a proprietății (IRS și alții c. Turcia (justă satisfacție), nr. 26338/95, §§§ 24, 31 Prin urmare, Comisia consideră oportună stabilirea unei sume forfetare care să corespundă așteptărilor legitime ale reclamanților de a obține compensații. Având în vedere evaluarea din 3 iunie 1991, care a fost de către o instanță desemnată expertă și decizia Curții Civile din Ankara de Jurisdicție Generală din 9 iulie 1991, Curtea atribuie reclamanților 373.000 EUR pentru prejudicii materiale. 49. În ceea ce privește cererea de compensare a reclamanților pentru daunele lor nepecuniare, Curtea constată că, în circumstanțele prezentului caz, găsirea unei încălcări constituie o satisfacție suficientă (ibidem, § 28). Costuri și cheltuieli 50. Reclamanții au solicitat 5,109 EUR pentru costurile și cheltuielile acestora. 51. Guvernul a contestat cererile reclamanților. 52. Având în vedere informațiile în posesia sa și jurisprudența sa în acest sens, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamanților a sumei de 4000 EUR, care acoperă costurile sub toate șefurile. Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS respinge obiecțiile preliminare ale Guvernului; susține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; Deține literele (a) statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 373.000 EUR (trei sute șaptezeci și trei mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile materiale și 4.000 EUR (4 mii de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, plus orice impozit care poate fi taxabil, care să fie transformat în lira turcă la rata aplicabilă la data de decontare; (b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de neîndeplinire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Președintele grefierului Vincent Berger Boštjan M. Zupančič

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2007-04-12
0,94
CASE OF TANGÜN AND OTHERS v. TURKEY
THIRD SECTION CASE OF TANGÜN AND OTHERS v. TURKEY (Application no. 38128/02) JUDGMENT STRASBOURG 12 April 2007 FINAL 12/07/2007 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subj
CtEDO 2005-01-13
0,94
BOREKCIOGULLARI (COKMEZ) AND OTHERS v. TURKEY
THIRD SECTION DECISION AS TO THE ADMISSIBILITY OF Application no. 58650/00 by Suna BÖREKÇİOĞULLARI (ÇÖKMEZ) and Others against Turkey The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 13 January 2005 as a Chamber composed of: M
CtEDO 2004-12-21
0,94
CASE OF ORMANCI AND OTHERS v. TURKEY
SECOND SECTION CASE OF ORMANCI AND OTHERS v. TURKEY (Application no. 43647/98) JUDGMENT STRASBOURG 21 December 2004 FINAL 21/03/2005 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be
CtEDO 2005-01-25
0,94
CASE OF ÇAKMAK AND OTHERS v. TURKEY
SECOND SECTION CASE OF ÇAKMAK AND OTHERS v. TURKEY (Application no. 53672/00) JUDGMENT STRASBOURG 25 January 2005 FINAL 25/04/2005 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be s
CtEDO 2006-12-21
0,94
CASE OF KOCAK AND OTHERS v. TURKEY
THIRD SECTION CASE OF KOÇAK AND OTHERS v. TURKEY (Applications nos. 23720/02, 23735/02 and 23736/02) JUDGMENT STRASBOURG 21 December 2006 FINAL 21/03/2007 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the
Sursă