ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 746/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: SC A. SRL București a chemat în judecată SC Z. Tulcea și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la remedierea și înlocuirea stației radio „A.M.„ pentru camioane și a antenei și să o oblige la plata sumei de 7767 lei reprezentând echivalentul prejudiciului provocat ca urmare a defectării stației radio a antenei și a tahografului autovehiculului pe care au fost montate. Litigiul a fost soluționat de Tribunalul Tulcea care prin sentința nr. 1111 din 4 iulie 2007 a respins ca nefondată acțiunea. Pentru a ajunge la această concluzie pe baza probelor examinate și a concluziilor raportului de expertiză, tribunalul a stabilit că în cauză nu s-a făcut dovada faptului că societatea pârâtă și-a asumat și obligația de a monta antena pentru ca în cazul defectării acesteia să răspundă pentru prejudiciul reclamat.

Instanța de fond a avut în vedere la stabilirea situației de fapt concluziile raportului de expertiză care au relevat că antena pentru stația radio a fost montată necorespunzător, la o înălțime prea mare cât și faptul că nu s-au respectat normele de traversare în siguranță a căii ferate electrificate. A reținut pe baza acestor constatări că defectarea radiocasetofonului, tahografului precum și găurirea anvelopei s-a produs în urma descărcării electrice produse de intrarea în contact a antenei stației de emisie – recepție cu linia electrică de înaltă tensiune la trecerea pe sub podul Otopeni.

A mai reținut instanța de fond că este neprobată susținerea potrivit căreia înțelegerea părților ar fi vizat și operațiunea de montare a antenei cu atât mai mult cu cât la achiziționarea stației de emisie – recepție s-a deplasat personal administratorul pârâtei vânzătoare care a și montat-o, iar în factura emisă a fost cuprinsă și contravaloarea operațiunilor de montare, separat, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul antenei, când factura a fost emisă doar pentru produsul achiziționat. Tribunalul a conchis că societatea-pârâtă nu și-a asumat operațiunea de montare, concluzie care se bazează pe lipsa unui probatoriu din care să rezulte acest lucru.

Cât privește certificatul de garanție, s-a reținut că este fără relevanță în soluționarea cauzei pentru că obligația de a suporta cheltuielile pentru punerea în funcțiune, întreținere, reparare sau înlocuire a produsului se activează numai în situația în care se exclude culpa cumpărătorului în producerea defecțiunii, ceea ce nu s-a dovedit în speță. Sentința nr. 1111 din 4 iulie 2007 pronunțată de Tribunalul Tulcea a fost apelată de reclamantă care a susținut că probatoriul a fost greșit interpretat cu consecința că s-a stabilit, fără nici un suport, faptul că pârâta nu și-a asumat obligația de montare a antenei și că prejudiciul reclamat nu s-a produs din culpa sa. Criticile aduse sentinței au fost analizate de Curtea de Apel Pitești, care prin decizia nr. 33/COM din 21 februarie 2008 a respins ca nefondat apelul reclamantei.

În esență, Curtea a reținut că factura nr. 15819 din 14 aprilie 2006 face dovada că pârâta a vândut produsul antenă fără a asigura montajul, că în cazul achiziționării stației de emisie-recepție în factură s-a trecut separat operațiunea de montare, că obligația de semnare a certificatului de garanție revine doar producătorului și vânzătorului și nu cumpărătorului și, în fine, că din declarațiile martorilor rezultă că aceștia s-au deplasat numai pentru predarea antenei nu și pentru montare. Curtea a analizat și temeiul legal invocat pentru plata despăgubirilor și a stabilit că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 998 C. proc. civ. întrucât nu s-a stabilit o faptă ilicită și raportul de cauzalitate dintre faptă și producerea prejudiciului.

Referindu-se la prevederile art. 12 din H.G. nr. 394/1995 Curtea a mai stabilit că producătorul și vânzătorul sunt exonerați de obligațiile privind garanția, dacă defectarea s-a produs din cauza nerespectării de către consumator a instrucțiunilor de instalare, ori, în cauză, vânzătorul nu și-a asumat și operațiunea de montare pentru ca în sarcina sa să se rețină o culpă. Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel Pitești a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului său, și în fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Pentru a argumenta motivul invocat, recurenta a susținut că în mod greșit s-a reținut faptul că documentele fiscale /factura și chitanța) au fost predate în aceeași zi recurentei și nu la o dată ulterioară procedurii incidentului, scopul intimatei fiind de a acoperi un fals grosolan constând în montarea necorespunzătoare a antenei, operațiune care nu a fost trecută în factură tocmai pentru a acoperi evenimentul prin care s-a produs defectarea stației de emisie recepție și a antenei.

Faptul că pe factură nu apare nicio semnătură de primire, a mai susținut recurenta, dovedește că factura și chitanța pentru antenă au fost emise ulterior incidentului din 17 aprilie 2006. Greșit s-a reținut, în opinia recurentei, și faptul că între părțile în proces nu a existat o înțelegere cu privire la montarea antenei, că prezentarea la sediul societății a unei persoane care a predat antena a creat convingerea firească asupra faptului că acea persoană s-a prezentat și pentru montarea antenei. Recurenta a considerat că predarea certificatului de garanție și a instrucțiunilor de folosire era în sarcina vânzătorului potrivit art. 8 din H.G. nr. 394/1995, ori pe acest înscris nu există semnătura și ștampila cumpărătorului, condiție esențială pentru validitatea certificatului de garanție.

Din faptul că aceeași persoană care a predat antena și documentele fiscale rezultă cert, potrivit autoarei, că orice acțiune care produce un prejudiciu, atrage răspunderea civilă delictuală a intimatei și în niciun caz nu o absolvă de răspundere. Recurenta a mai susținut că trimiterea certificatului de garanție de către intimată are semnificația certă a faptului că antena a fost montată de intimată, întrucât garanția se acordă numai în cazul în care montarea antenei se efectuează de către o persoană abilitată de către aceasta. Cum societatea sa nu are specialiști pentru montarea antenei, în mod greșit, consideră recurenta, s-a reținut că montarea antenei a fost făcută de cumpărător și nu de reprezentantul vânzătorului, astfel că acțiunea sa trebuia admisă atât pentru obligația de înlocuire a stației și antenei cât și pentru plata despăgubirilor.

Motivele de recurs au fost combătute de intimata SC Z. SRL care prin notele de concluzii a arătat că vânzarea antenei s-a făcut fără a se asigura și montajul. Referindu-se la declarațiile martorilor, intimata a susținut că acestea sunt relevante în a demonstra că montajul nu a fost făcut de un reprezentant al societății Z. SRL, cât și pentru neglijența în utilizarea antenei de care a dat dovadă cumpărătoarea situație în care se pierde garanția, producătorul și vânzătorul, potrivit art. 12 din H.G. nr. 394/1995 republicată, fiind exonerat. Recursul este nefondat. 1. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. duce la modificarea sau casarea unei hotărâri, atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din dispozițiile citate pe care și-a argumentat recursul SC A. SRL, rezultă cu evidență că indicarea motivului de nelegalitate trebuie să aibă drept scop un control al legalității deciziei pronunțate de instanța de apel fără să provoace o judecată a fondului întrucât recurenta reclamantă a avut deja la îndemână o cale de atac devolutivă, cea a apelului. În consecință, asumându-și o cale de atac extraordinară fără caracter devolutiv cu un scop esențialmente de control al legalității, recurentei îi revenea obligația să observe cele două ipoteze ale punctului 9 invocat și anume, lipsa de temei legal și aplicarea greșită a legii iar motivarea trebuia să pună în evidență lipsa de bază legală a soluției sau încălcarea legii.

Nerespectarea acestor cerințe procedurale rezultă cu prisosință din argumentele aduse în sprijinul recursului prin care s-au readus în examinare chestiuni de fond care nu pot fi reanalizate în această cale de atac nedevolutivă. Revenind la ipotezele motivului de nelegalitate invocat de recurentă se va constata că decizia pronunțată de Curtea de apel are bază legală „ întrucât, concluzia în drept se justifică pe stabilirea în fapt a raporturilor juridice dintre părți, pe probele care au condus la soluție. Reanalizarea acestor probe în recurs astfel cum solicită recurenta nu se poate admite în această cale extraordinară de atac nedevolutivă, motivele anterioare de recurs cuprinse în art. 304 C. proc.

civ., care permiteau o astfel de analiză fiind abrogate tocmai în considerarea faptului că dezbaterea fondului și examinarea probelor este un atribut al instanței de fond care se supune controlului în calea de atac a apelului. În consecință, criticile referitoare la emiterea și primirea documentelor fiscale, la conținutul acestora și al certificatului de garanție sub aspect probator cât și examinarea acestora în raport de celelalte probe nu se încadrează în prima ipoteză a art. 304 alin. (9) C. proc. civ. 2. Aplicarea greșită a legii a fost pusă în discuție numai sub aspectul lipsei semnăturii și ștampilei cumpărătorului pe certificatul de garanție, susținerile vizând dispozițiile art. 8 din H.G.

nr. 394/1995, republicată. Verificând dezlegarea dată acestei critici în apel, Înalta Curte a constatat că instanța a respectat exigența textului din actul normativ evocat și a stabilit corect că obligația semnării și ștampilării certificatului de garanție îi revine producătorului și vânzătorului și nu cumpărătorului. În consecință nu se poate reține nici această critică. 3. Celelalte articole din H.G. nr. 394/1995 republicată (art. 9, art. 10, art. 11 și art. 14) care au fost invocate la finele recursului ca argumente de drept nu vor fi luate în examinare întrucât au fost evocate fără să se aducă un minim de argumente în legătură cu încălcarea lor.

În lipsa dezvoltării motivării pe acest aspect, Înalta Curte nu-și poate propune o examinare a lor, în condițiile în care art. 302 alin. (1) lit. c) prevede în mod expres obligația de a arăta motivele de nelegalitate și de a le dezvolta, ceea ce exclude indicarea de formă a unor texte din actele normative aplicabile speței fără a le argumenta. Față de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ. recursul declarat de reclamanta SC A. SRL va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 33/COM din 21 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2009.