ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 746/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

SC A. SRL București a chemat în judecată SC Z. Tulcea

și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să dispună obligarea

pârâtei la remedierea și înlocuirea stației radio „A.M.„ pentru camioane și a

antenei și să o oblige la plata sumei de 7767 lei reprezentând echivalentul

prejudiciului provocat ca urmare a defectării stației radio a antenei și a

tahografului autovehiculului pe care au fost montate.

Litigiul a fost soluționat de Tribunalul Tulcea care

prin sentința nr. 1111 din 4 iulie 2007 a respins ca nefondată acțiunea. Pentru

a ajunge la această concluzie pe baza probelor examinate și a concluziilor

raportului de expertiză, tribunalul a stabilit că în cauză nu s-a făcut dovada faptului

că societatea pârâtă și-a asumat și obligația de a monta antena pentru ca în

cazul defectării acesteia să răspundă pentru prejudiciul reclamat.

Instanța de fond a avut în vedere la stabilirea

situației de fapt concluziile raportului de expertiză care au relevat că antena

pentru stația radio a fost montată necorespunzător, la o înălțime prea mare cât

și faptul că nu s-au respectat normele de traversare în siguranță a căii ferate

electrificate. A reținut pe baza acestor constatări că defectarea

radiocasetofonului, tahografului precum și găurirea anvelopei s-a produs în

urma descărcării electrice produse de intrarea în contact a antenei stației de

emisie – recepție cu linia electrică de înaltă tensiune la trecerea pe sub

podul Otopeni. A mai reținut instanța de fond că este neprobată susținerea potrivit

căreia înțelegerea părților ar fi vizat și operațiunea de montare a antenei cu

atât mai mult cu cât la achiziționarea stației de emisie – recepție s-a

deplasat personal administratorul pârâtei vânzătoare care a și montat-o, iar în

factura emisă a fost cuprinsă și contravaloarea operațiunilor de montare,

separat, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul antenei, când factura a fost emisă

doar pentru produsul achiziționat. Tribunalul a conchis că societatea-pârâtă nu

și-a asumat operațiunea de montare, concluzie care se bazează pe lipsa unui probatoriu

din care să rezulte acest lucru. Cât privește certificatul de garanție, s-a

reținut că este fără relevanță în soluționarea cauzei pentru că obligația de a suporta

cheltuielile pentru punerea în funcțiune, întreținere, reparare sau înlocuire a

produsului se activează numai în situația în care se exclude culpa

cumpărătorului în producerea defecțiunii, ceea ce nu s-a dovedit în speță.

Sentința nr. 1111 din 4 iulie 2007 pronunțată de

Tribunalul Tulcea a fost apelată de reclamantă care a susținut că probatoriul a

fost greșit interpretat cu consecința că s-a stabilit, fără nici un suport,

faptul că pârâta nu și-a asumat obligația de montare a antenei și că prejudiciul

reclamat nu s-a produs din culpa sa. Criticile aduse sentinței au fost

analizate de Curtea de Apel Pitești, care prin decizia nr. 33/COM din 21

februarie 2008 a respins ca nefondat apelul reclamantei. În esență, Curtea a

reținut că factura nr. 15819 din 14 aprilie 2006 face dovada că pârâta a vândut

produsul antenă fără a asigura montajul, că în cazul achiziționării stației de emisie-recepție

în factură s-a trecut separat operațiunea de montare, că obligația de semnare a

certificatului de garanție revine doar producătorului și vânzătorului și nu cumpărătorului

și, în fine, că din declarațiile martorilor rezultă că aceștia s-au deplasat

numai pentru predarea antenei nu și pentru montare. Curtea a analizat și

temeiul legal invocat pentru plata despăgubirilor și a stabilit că în cauză nu

sunt îndeplinite cerințele art. 998 C. proc. civ. întrucât nu s-a stabilit o

faptă ilicită și raportul de cauzalitate dintre faptă și producerea prejudiciului.

Referindu-se la prevederile art. 12 din H.G. nr. 394/1995 Curtea a mai stabilit

că producătorul și vânzătorul sunt exonerați de obligațiile privind garanția, dacă

defectarea s-a produs din cauza nerespectării de către consumator a

instrucțiunilor de instalare, ori, în cauză, vânzătorul nu și-a asumat și

operațiunea de montare pentru ca în sarcina sa să se rețină o culpă.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel

Pitești a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin care a invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. în temeiul căruia a

solicitat admiterea recursului său, și în fond admiterea acțiunii așa cum a

fost formulată.

Pentru a argumenta motivul invocat, recurenta a

susținut că în mod greșit s-a reținut faptul că documentele fiscale /factura și

chitanța) au fost predate în aceeași zi recurentei și nu la o dată ulterioară

procedurii incidentului, scopul intimatei fiind de a acoperi un fals grosolan constând

în montarea necorespunzătoare a antenei, operațiune care nu a fost trecută în

factură tocmai pentru a acoperi evenimentul prin care s-a produs defectarea

stației de emisie recepție și a antenei.

Faptul că pe factură nu apare nicio semnătură de

primire, a mai susținut recurenta, dovedește că factura și chitanța pentru

antenă au fost emise ulterior incidentului din 17 aprilie 2006. Greșit s-a

reținut, în opinia recurentei, și faptul că între părțile în proces nu a

existat o înțelegere cu privire la montarea antenei, că prezentarea la sediul societății

a unei persoane care a predat antena a creat convingerea firească asupra

faptului că acea persoană s-a prezentat și pentru montarea antenei.

Recurenta a considerat că predarea certificatului de

garanție și a instrucțiunilor de folosire era în sarcina vânzătorului potrivit

art. 8 din H.G. nr. 394/1995, ori pe acest înscris nu există semnătura și

ștampila cumpărătorului, condiție esențială pentru validitatea certificatului de

garanție. Din faptul că aceeași persoană care a predat antena și documentele

fiscale rezultă cert, potrivit autoarei, că orice acțiune care produce un

prejudiciu, atrage răspunderea civilă delictuală a intimatei și în niciun caz

nu o absolvă de răspundere. Recurenta a mai susținut că trimiterea

certificatului de garanție de către intimată are semnificația certă a faptului

că antena a fost montată de intimată, întrucât garanția se acordă numai în cazul

în care montarea antenei se efectuează de către o persoană abilitată de către

aceasta. Cum societatea sa nu are specialiști pentru montarea antenei, în mod greșit,

consideră recurenta, s-a reținut că montarea antenei a fost făcută de cumpărător

și nu de reprezentantul vânzătorului, astfel că acțiunea sa trebuia admisă atât

pentru obligația de înlocuire a stației și antenei cât și pentru plata

despăgubirilor.

Motivele de recurs au fost combătute de intimata SC Z.

SRL care prin notele de concluzii a arătat că vânzarea antenei s-a făcut fără a

se asigura și montajul. Referindu-se la declarațiile martorilor, intimata a

susținut că acestea sunt relevante în a demonstra că montajul nu a fost făcut de

un reprezentant al societății Z. SRL, cât și pentru neglijența în utilizarea antenei

de care a dat dovadă cumpărătoarea situație în care se pierde garanția,

producătorul și vânzătorul, potrivit art. 12 din H.G. nr. 394/1995 republicată,

fiind exonerat.

Recursul este nefondat.

civ. duce la modificarea sau casarea unei hotărâri, atunci când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Din dispozițiile citate pe care și-a argumentat

recursul SC A. SRL, rezultă cu evidență că indicarea motivului de nelegalitate trebuie

să aibă drept scop un control al legalității deciziei pronunțate de instanța de

apel fără să provoace o judecată a fondului întrucât recurenta reclamantă a

avut deja la îndemână o cale de atac devolutivă, cea a apelului. În consecință,

asumându-și o cale de atac extraordinară fără caracter devolutiv cu un scop

esențialmente de control al legalității, recurentei îi revenea obligația să

observe cele două ipoteze ale punctului 9 invocat și anume, lipsa de temei

legal și aplicarea greșită a legii iar motivarea trebuia să pună în evidență

lipsa de bază legală a soluției sau încălcarea legii.

Nerespectarea acestor cerințe procedurale rezultă cu

prisosință din argumentele aduse în sprijinul recursului prin care s-au readus

în examinare chestiuni de fond care nu pot fi reanalizate în această cale de

atac nedevolutivă.

Revenind la ipotezele motivului de nelegalitate

invocat de recurentă se va constata că decizia pronunțată de Curtea de apel are

bază legală „ întrucât, concluzia în drept se justifică pe stabilirea în fapt a

raporturilor juridice dintre părți, pe probele care au condus la soluție. Reanalizarea

acestor probe în recurs astfel cum solicită recurenta nu se poate admite în

această cale extraordinară de atac nedevolutivă, motivele anterioare de recurs

cuprinse în art. 304 C. proc. civ., care permiteau o astfel de analiză fiind abrogate

tocmai în considerarea faptului că dezbaterea fondului și examinarea probelor

este un atribut al instanței de fond care se supune controlului în calea de

atac a apelului. În consecință, criticile referitoare la emiterea și primirea

documentelor fiscale, la conținutul acestora și al certificatului de garanție

sub aspect probator cât și examinarea acestora în raport de celelalte probe nu

se încadrează în prima ipoteză a art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

sub aspectul lipsei semnăturii și ștampilei cumpărătorului pe certificatul de

garanție, susținerile vizând dispozițiile art. 8 din H.G. nr. 394/1995,

republicată. Verificând dezlegarea dată acestei critici în apel, Înalta Curte a

constatat că instanța a respectat exigența textului din actul normativ evocat

și a stabilit corect că obligația semnării și ștampilării certificatului de

garanție îi revine producătorului și vânzătorului și nu cumpărătorului. În

consecință nu se poate reține nici această critică.

(art. 9, art. 10, art. 11 și art. 14) care au fost invocate la finele

recursului ca argumente de drept nu vor fi luate în examinare întrucât au fost evocate

fără să se aducă un minim de argumente în legătură cu încălcarea lor. În lipsa

dezvoltării motivării pe acest aspect, Înalta Curte nu-și poate propune o

examinare a lor, în condițiile în care art. 302 alin. (1) lit. c) prevede în

mod expres obligația de a arăta motivele de nelegalitate și de a le dezvolta,

ceea ce exclude indicarea de formă a unor texte din actele normative aplicabile

speței fără a le argumenta.

Față de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ. recursul

declarat de reclamanta SC A. SRL va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL BUCUREȘTI

împotriva deciziei civile nr. 33/COM din 21 februarie 2008 pronunțată de Curtea

de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2009.